Fără dosar cu șină la Consulatul Boliviei

Aventurile birocratice din lumea care nu vrea să înțeleagă avantajele renunțării la vize turistice.

Intrarea în Argentina a avut puține  ciudățenii birocratice. Pe fișa pe care a trebuit s-o completăm din avion – adresată în special capetelor de familie, precum formularele noastre de la recensământ –  a trebuit să scriem, printre altele, seria, marca și tipul telefonului mobil pe care îl avem. Fără motiv aparent, tipul de la controlul pașapoartelor nici nu s-a uitat la foaia aia, a zis că e pentru un control mai târziu, și că habar nu are de ce ni s-a cerut să spunem ce telefon avem. El ne-a făcut doar poză și ne-a luat amprentele, așa cum s-a întâmplat și în Cuba.
Ulterior nu am mai fost controlați, ne-a scanat cu privirea o doamnă care apăsa un buton verde și ne-a zis să trecem direct spre ieșire, în loc să ne așezăm la altă coadă unde oamenilor li se controlau bagajele. Un fel de nothing to declare, dar nelăsat la latitudinea ta.

Asa am iesit din aeroport și înainte să căutăm un taxi am zis să scoatem bani de la un bancomat. Când ne-a văzut ce vrem să facem, ofițerul de la pază ne-a zis că nu e bine acolo, că ne ia comision, mai bine să schimbăm direct la Banca națională, aci după colț.
La Banca națională, coadă ca la lansarea unui nou model de apple. Cât am stat acolo am zis să verificăm totuși și la bancomat. Dădea 1900 de pesos argentinieni cu 120 de dolari, adică îți lua un comision de 20 de dolari pentru asta. Până la urmă am schimbat 100 de euro la bancă ai am obținut 2470 de pesos.

Următoarea coadă de juma de oră  a fost la taxi oficial – un fel de automate de la noi de pe Otopeni, doar că erau niște oameni care te întrebau unde vrei să ajungi, îți spuneau cât costă și te duceau la taxiul repartizat cu tot cu chitanța că ai plătit. Plata pe loc la ghișeu, nu la șofer, și dublu față de cât citisem pe net acasă că ar costa o cursă ca aia a noastră, adică vreo 370 de pesos. Omul-ghișeu ne-a zis că ăsta e prețul pe care-l stabilește aeroportul oficial și că 370 n-a mai fost de 6 ani. Acum e 780. Cât am așteptat taxiul deja plătit ne-am uitat și după un Uber care, ce sa vezi, costa ca acum 6 ani, adică 370. Poate de aia și aici la BA a fost scandal între uberiști și taximetriști.

Prima grijă, după ce am ajuns în BA, a fost să lăsăm bagajele la Enrique, gazda noastră Airbnb, și să mergem la Consulatul Boliviei ca să cerem viză, de care vom avea nevoie către finalul călătoriei.  Era important să știm cât mai curând dacă o primim sau nu pentru că de asta depindea organizarea traseului și cumpărarea câtorva bilete de avion. Încercasem pe net de acasă și n-am reușit să ne lămurim pentru că ne cereau să uploadăm o invitație de la cineva din Bolivia sau dovada rezervării la hotel. Cum noi aveam de gând să intrăm în Bolivia… când ajungem și să rezervăm ceva cu o seară înainte, am zis că e stupid să ni se ceară să știm unde o sa dormim în Bolivia cu o lună înainte.
Pe lângă asta se cerea și itinerariul exact pe zile, extras de cont, copie după pașaport și dovada că vom pleca din Bolivia. Plus 2 poze de buletin. Ce mai, se dădeau peste cap să te facă să te simți bine la ei.


La Consulat, aflat într-o clădire veche din BA cu mai multe instituții argentiniene la un loc, multă lume amărâtă, și noi. Un domn care rupea un pic engleză ne-a întrebat de unde venim și ne-a zis că nu se poate dacă nu avem făcută programarea online.
Am avut un deja vu cu închirierea mașinii în Cuba, unde nu se putea decât online, dar  nu aveai nici tu internet ca să faci asta, nici omul, de la reprezentanța unde te duceai să-ți dea mașina, nu avea ca să verifice dacă ai făcut sau nu rezervare.
Așa că m-am apucat, cam impetuos așa, să-i explic tipului amabil de la consulat că am făcut acasă o tentativă, dar că eu sunt turist, nu cunosc pe nimeni în țara lui, deci nu am cum să fac rost de invitație.

A, zice el, păi puteți să faceți rezervare la hotel. Da, dar nu știm cât stăm… Ei, nu contează, trebuie o rezervare… ne face el un semn dând oarecum ochii peste cap, semn că se mai trece cu vederea dacă îți lipsesc câteva nopți de cazare din itinerar.
Era ora 14.00 iar consulatul se închidea la 16.00. În alea două ore am căutat o cârciumă cu wi-fi  – și am găsit taman una din rețeaua cafenelelor Havanna, ca să vezi ironie – unde ne-am apucat să completăm actele de care mai aveam nevoie, am făcut o rezervare rapid pe Booking, am completat formularul online, am uploadat toate documentele pe care le cerea programul și am și mâncat ceva, că altfel rețeaua lor de net se numea „Havanna-nu se dă net gratis„. Totul într-o oră și ceva.

Apoi am întrebat chelnerița dacă știe vreun loc în apropiere unde putem printa actele. Noroc că știa, doar că engleza ei lipsă și spaniolă noastră deficitară au făcut să ne învârtim în căutarea centrului câteva ture, cu sufletul la gură că închide la consulat și va trebui să ne stricăm și altă zi din cele petrecute la Buenos Aires ca să venim la consulat pentru viză.

Cu mai puțin de jumătate de oră înainte se închiderea consulatului, și vreo 450 de pesos mai puțin în buzunar (prețul consumației la Havanna și al copiilor făcute la acte) am ajuns în biroul tipului care dădea vize. Spre deosebire de cu două ore înainte, când era pustiu, acum era plin de oameni, majoritatea cu dosare în mâini.

Santa Virgensita madre de Dios, să vezi că ne trebuia și dosar cu șină!

În fine, a fost o sperietură inutilă, oamenii ăia așteptau pentru altceva, când ne-a venit rândul omul ne-a zis să ne așezăm și ne-a luat actele. Așa emoții n-am mai avut de la înscrierea la facultate. Tipul nu s-a uitat la niciun act din teancul pregătit de noi, pentru el important a fost doar formularul printat cu aplicația făcută online. Mă gândesc dacă chiar verifică cineva ce am scris noi acolo sau puteam să scriem și niscai măscări în ele și programul le lua pe post de documente. Exact la ora închiderii am ieșit din clădire cu vizele lipite în pașapoarte. Acuma sper ca extrasele noastre bancare să nu transpire din evidențele guvernului în mâinile unora cu care se zice ca am putea avea ghinionul să ne întâlnim în Bolivia.

Până atunci o să ne bucurăm de Argentina o vreme, iar aici cică au cam încetat cu răpirile de persoane de la dictatura militară încoace. Te fac direct la buzunar prin prețurile piperate la practic orice. O sticlă cu apă de 250 ml e 30-40 de pesos, adică în jur de 1.5 euro. Deocamdată numai metroul pare cel mai ieftin 7.50 pesos călătoria. Plus femeile în pantaloni scurți și locurile frumoase care sunt gratis. De privit  🙂

 

Ce am mai scris din America latină:

Din Buenos Aires con mucho calor

Povești de la capătul lumii

Ice age cu comision bancar argentinian

Cum am fost jefuiți în Valparaiso

Bolivia: cocaleros, cholitas, sărăcie și frumusețe cât cuprinde

Etichete: , , , , , , ,

2 comentarii la “Fără dosar cu șină la Consulatul Boliviei” Subscribe

  1. Lemaître 26/02/2018 at 19:30 #

    Eu mi-am luat viza de Bolivia „on arrival”, la granita rutiera dintre Peru si Bolivia,la Desaguadero, si a fost o experienta pe care nu am cum sa o uit.Desaguadero e punctul de trecere cel mai putin frecventat de turisti. Pe langa faptul ca imi trebuiau o gramada de acte,taxa trebuia platita in bolivianos. Taxa de viza fiind destul de mare, nu am reusit sa schimb suficienti bolivianos in Cusco, de unde veneam. Dupa ce am stat la coada cu restul pasagerilor din autocarul cu care ma deplasam intre Cusco si La Paz, functionarul de la ghiseu mi-a dat de la el un dosar(plic, nu cu sina) si m-a trimis sa fac rost de bani la valutistii din zona, avertizandu-ma sa am grija sa nu-mi dea falsi. Am mers la primul valutist, si dupa ce l-am amenintat cu bataia daca imi da bani falsi m-am intors la acelasi functionar,care m-a trimis la un xerox sa fac alte copii dupa actele din dosar, dupa care mi-a facut el alta poza pentru viza si in final mi-a pus viza. In final mi-a zis ca sunt primul cetatean roman care isi ia vreodata viza acolo de cand lucreaza el, si sa nu mai fac asta niciodata.Am avut mare noroc cu soferul autocarului cu care ma imprietenisem pe drum discutand despre fotbal,altfel nu m-ar fi asteptat.
    Apropo,daca aveti timp de excursii din Buenos-Aires, recomand o excursie de o zi cu ferry spre Montevideo sau Colonia del Sacramento. La fel de interesanta ar fi o calatorie cu barca spre Tigre.

    • Gabriel 19/07/2018 at 07:10 #

      Buna

      Ce înseamnă destul de mare ?

      Cât ai platit mai exact ?

      Mulțumesc

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Bolivia: cocaleros, cholitas, sărăcie și frumusețe cât cuprinde

20180320_141433

Frunze de coca amare și politică dulce, socialistă. Bolivia și oamenii ei.

Skopje, Macedonia: sărăcie și statui pe datorie

Prometeu, turiștii și clădirea parlamentului în plan secund

Premierul macedonean ia credite externe ca să clădească identitatea națională cu statui și clădiri impozante, în timp ce țara are 30% șomeri, iar oamenii emigrează ca să trăiască mai bine.

Generaţia „Silicon Valley” de România, după 50 de ani

Politehnica Bucuresti, Falcultatea de Electronica si Telecomunicatii - Generatia 1960 - numai vise

Au absolvit în 1960 Politehnica. Erau 150. Mai târziu unii au emigrat și au ridicat cu creierele lor celebra Silicon Valley din California. Cei care au avut cu adevărat vână de aventurieri au rămas aici, în România. Acum mai sunt vreo 50.

Copiii proști nu ies din școli proaste, ci din părinți

Lasă și tu copiii la școală

După ce dau lunar, la grădiniță, sume cât salariul mediu pe economie, părinții se înghesuie să plătească oricât ca să-și vadă plozii înscriși „la o școală bună”, dar își păstrează intactă lipsa de disponibilitate pentru a petrece timp cu copilul lor.

Pentru Dan. Și pentru toți cei care au murit „ca fraierii” la Revoluție

O bunică de pe strada care-i poartă numele lui Dan

Azi e doar un nume de stradă în Berceni. Pe ea locuiesc oameni. Probabil unii dintre ei s-au enervat acum câțiva ani când au fost nevoiți să-și schimbe buletinele pentru că primăria le schimbase numele străzii.

Moartea iedului, mănânc și trăiesc

cioban-ied

Ciobanul mi-a zis să nu mă uit, că la ei femeile pleacă de acasă când se taie mieii. Am decis să nu-l ascult. Credeam că o să fiu mai tare ca Labiș și n-o să mai pot mânca după asta.