Momentul testamentului la români

Să-ți scrii parola de la email în testament și să te apuce râsul la gândul că executorul o va vedea și n-o va înțelege.

La ora la care citiți asta eu am pornit către America de Sud. E o călătorie plănuită în același stil în care am făcut și altele – mergând, văzând și făcând – cu câteva puncte fixe pe un traseu lung, tocmai de aceea lăsat mai flexibil. Mâine dimineață pe vremea asta pun piciorul meu fin, încălțat în pantofi de tango, la Buenos Aires, iar câteva săptămâni și niște mii de kilometri mai târziu părăsesc continentul pe la Lima. Între aceste puncte totul e posibil, inclusiv neîntoarcerea, de aceea spre deosebire de alte călătorii pe care le-am mai întreprins în ultimii ani, de data asta mi-am făcut un testament.

N-aș putea să spun exact de ce am decis asta, nu e vorba de o premoniție mai mult decât clasica mea teamă de care v-am mai spus, înainte de plecarea cu avionul. Însă are o durată mai mare decât o vacanță obișnuită, pe un continent cu o oarecare reputație, iar gândul că ar putea să mi se întâmple ceva m-a făcut de fapt să mă îngrijorez cu privire la mama și ce ar avea ea de făcut într-o situație ca aia.

Prin urmare după ce am rumegat într-o seară gândul testamentului, totul a început să mi se pară mult mai firesc. În fond e o treabă civilizată să-ți lași resturile în ordine ca să nu le dai bătăi de cap prea mari celor care rămân cu succesiunea ta pe cap. Mai greu a fost cu mama când am început să-i arăt diversele acte de care va avea nevoie, și unde sunt ele în casă, în caz că mă va moșteni. Nu s-a manifestat pe loc, a ascultat tot ce i-am spus, a pus întrebări despre una și alta, iar când am ajuns la chestiunea „să nu mă îngropi, ci să mă incinerezi” a replicat dur: „termină cu prostiile!”. A fost momentul „eu te-am făcut, eu te îngrop!” cât se poate de clar așa că n-am insistat ca să n-o sperii, și de aia n-am mai apucat să aduc vorba nici despre prelevarea de organe că oricum nu se știe dacă se va mai putea preleva ceva în caz de aterizare precipitată.

A doua zi după asta mă sună mama să-mi spună că nu a putut dormi toată noaptea, că ce îi fac eu ei, că niciodată nu i-am mai arătat actele și nu am mai speriat-o în halul ăsta, că ce se întâmplă? Nu se întâmplă, domnule, nimic, dar m-am gândit că e bine să știi și tu birocrația mea – nu erai tu aia care voiai să știi totul despre mine?! – și apoi asta nu înseamnă că o să mor acolo. Poți muri și aici, când te duci la pâine sau la spital. Să fie, clar, zice mama, asta să fie ultima plecare, că mie nu-mi trebuie prostiile astea, nu te pune nimeni să te duci la mama naibii, eu vreau să am o bătrânețe liniștită, nu să mă perpelesc la gândul pe unde oi umbla tu și ce mă fac eu dacă mori? Păi ce fac eu, pe cine chem, la cine apelez, nu te gândești și la mine?! Mama se pornise într-un potop de reproșuri de parcă o anunțasem că am de gând să mă sinucid. Așa a știut ea întotdeauna să-și arate dragostea 😉

I-am spus că am vorbit cu o prietenă la care m-am gândit s-o face executor testamentar și care să-i fie mamei alături în cazul puțin probabil… al depresurizării cabinei. Întâmplarea face că atunci când am întrebat-o pe prietena aia dacă vrea, și ea mi-a zis că tocmai voia să mă facă tutore pentru fiul ei, pe care i l-am botezat, în caz că ei și soțului li se întâmplă ceva. Deci nu sunt numai eu preocupată de asta, ci umblă așa o briză de mortalitate printre noi. Iar ei sunt ceva mai tineri decât mine. În final am reușit s-o sperii un pic și pe ea cu decizia mea de a o implica în viața mea de după.

Până la urmă mama s-a mai liniștit, a rămas că o voi suna zilnic – a cerut ea/cât de des voi avea Internet – am promis eu și am purces la punerea pe hârtie a testamentului. O experiență utilă, de o profunzime nebănuită. Ca o spovedanie finală. Inițial mă gândisem doar să scriu pe o hârtie ce conturi am și unde sunt diversele contracte de proprietate sau de utilități. Pentru astea mi-a fost de ajuns jumătate de pagină.

Apoi mi-am dat seama că viața mea înseamnă mai mult decât asta, înseamnă o grămadă de urme virtuale despre care încă nu sunt sigură cum ar trebui tratate după moartea mea. Dacă nu e o vanitate prostească să-mi imaginez că posteritatea ar avea nevoie de dovezi ale trecerii mele p-aici și n-ar fi mai bine să am grijă să-mi șterg singură arhivele personale virtuale? Cum a făcut Ferrante cu prietena ei genială. Numai că n-ai de unde să știi că a venit momentul ăla, așa că musai va trebui să te încrezi în cineva că o va face după tine. Că va curăța hardurile externe pe care le-ai îndesat cu atâta lăcomie, să încapă fiecare bit care ție ți s-a părut demn de păstrat, deși nimeni nu va da doi bani pe el. Să șteargă folderele personale din laptopul de serviciu care va trebui returnat companiei. Să închidă paginile „sociale” pe care ai fost cândva zmeu, și care odată transformate în „memoriale” devin ceva sinistru pe care lumea le vizitează din curiozitate o vreme, apoi le uită pentru totdeauna, luată de valul prea multor informații ale vieții. Va trebui, deci, ca persoana aia străină – chit că îți e prieten – să intre cu alți ochi în cele mai intime secrete pe care nu le-ai mărturisit nimănui. Firește că dacă ești mort nu te mai interesează, dar te cam deranjează gândul cât ești viu.

Să-ți scrii parola de la email în testament și să te apuce râsul la gândul că o va vedea și n-o va înțelege prietena ta. Apoi să ajungi la partea cu unde ai vrea să-ți fie împrăștiată cenușa, și să ți se urce un nod în gât de mila ta, la gândul că maică-ta nu va fi niciodată de acord cu asta, însă dorința expresă lăsată în scris îi va da suficiente bătăi de cap înainte de a decide că e totuși o prostie și te va îngropa în cripta în care și-a investit câteva pensii. Să te aibă măcar atunci lângă ea, dacă în viață ți-a plăcut să umbli brambura și uite ce ți s-a întâmplat.

În fine, am făcut-o și pe asta și am lăsat totul în plic. E un text slab, stilistic vorbind nu sunt mulțumită de el pentru că m-am lăsat timorată de gravitatea situației și am scris plat și semi-oficial. Dar dacă scap din vacanța asta o să-l refac și o să scriu ceva mai literar. Dacă nu moștenesc mare lucru de la mine, oamenii ar trebui măcar să se amuze citind testamente.

Dacă nu scap, atât a fost, mi-a părut bine și dacă nu v-ați făcut încă un testament, puneți mâna pe pix și scrieți. Nici nu știți ce bine vă prinde la moral. Uite eu de exemplu am scris pe plic „Testament 2018”. Poate va avea mai multe ediții 😉

Etichete: , , , , , ,

14 comentarii la “Momentul testamentului la români” Subscribe

  1. Andor 23/02/2018 at 09:05 #

    Calatorie sprancenata!
    Sa te intorci pentru ca „Vechiul testament” nu e asa de… precum e „Noul testament”, deci…. mai ai de lucru!
    Si dupa cum stimata mamica a ta ti-a cerut s-o suni, stimatii tai cititori presupun ca o sa-ti ceara sa povesteti….

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Ice age cu comision bancar argentinian

perrito moreno

Trecerea granițelor din Argentina în Chile și retur sau comisioanele bancare nesimțite l-ar face și pe un eurosceptic să iubească UE.

„Bună, ce faci?!” – varianta nipono-americană cu happy end

gene-hitaki

Epstein și Kobayashi – Ce șanse erau ca un evreu și o japoneză, el economist, ea pictoriță, ambii trecuți de 60 de ani, să se întâlnească și să se iubească, în ditamai New York-ul?

Regrete eterne fără semnul exclamării

Discuție despre pronumele de politețe pe marginea unei jerbe mortuare în Piața de flori George Coșbuc: se zice „nu vă vom uita niciodată” sau „nu te vom uita, fată?” 😉

Fatalismul mioritic se tratează cu drujba

diana

Vă mai amintiți că în Drumul Taberei începuse construcția unei noi linii de metrou? Asta e povestea oamenilor care i-au împins liniile și peroanele mai pe mijlocul bulevardului, ca să nu le afecteze pomii.

Je suis doamna de la litera B

realitate

Doamna care răspunde de litera B mănâncă dintr-o caserolă, lucrează la un birou care nu se vede de dosare, zilnic cu o armată de oameni nerăbdători la ușă, care nu lasă nici măcar timpul să iasă bășina celui dinaintea lor din birou, că dau năvală să-i ia locul. Nu vreau să știu ce s-ar întâmpla dacă pe doamna ar apuca-o pântecăraia.

Și ce ne-a dat nouă UE? Mai mult ne-a luat!

dabuleni

Cum se vede Uniunea Europeană de la margine, de pe malul românesc și mai prost al Dunării – de la Cazane până la Dăbuleni.