The Post, încă un porn-jurnalism movie

Voi ați fi dispuși să faceți pușcărie pentru binele țării? Dar să vă trădați prietenii pentru asta? Alegeri grele pe care niște oameni le-au făcut în 1971 ca să oprească războiul din Vietnam - filmul lui Spielberg despre Pentagon papers și Kay Graham

The Post” este povestea publicării, cu peripeții, în Washington Post a unor documente secrete ale Pentagon, din care reieșea că cinci administrații americane (de la Truman la Nixon) mințiseră poporul în privința războiului din Vietnam. E marele scandal politic american care precede „bomba atomică” ce avea să vină numai un an mai târziu, în 1972, când tot niște jurnaliști de la Washington Post publicau o investigație care avea să ducă la căderea lui Nixon – Watergate.

Ca toate filmele de Hollywood despre bravele realizări ale presei americane, și ăsta e un show în sine, mai ales datorită numelor mari de pe generic: Meryl Streep în rolul lui Kay Graham, proprietara ziarului, Tom Hanks în rolul lui Ben Bradlee, redactorul șef, totul în regia lui Steven Spielberg. Are, firește, niște nominalizări la Oscar, printre care Meryl Streep pentru cea mai bună actriță. Deși îmi place Streep în mod normal, în ăsta nu m-a dat pe spate, deși a jucat bine și probabil era oricum cea mai potrivită pentru rol. Dar pun reținerea mea pe seama faptului că eram deja prea mult dată pe spate de povestea reală a personajului ei, despre care citisem un portret extraordinar – Citizen Kay, în New Yorker. Prin urmare sunt înclinată să spun că dacă Streep va lua un Oscar va fi nu pentru jocul ei, ci pentru ceea ce a fost personajul la vremea lui: o femeie care e forțată să preia și să reușească într-o poziție de putere, într-o vreme în care femeile încă erau invizibile în lumea afacerilor. Iar în acest moment istoric, cu #metoo & co. e posibil ca Oscarul să fie sensibil la acest rol.

De altfel filmul e destul de centrat pe personajul Kay Graham, pentru că dincolo de povestea secretelor Pentagonului în filmul ăsta este vorba mai mult de mecanica deciziilor. Ziarul The Washington Post tocmai se lista la bursă ca să facă rost de bani, iar implicarea lui într-un scandal risca să-l închidă. Pe de altă parte, dacă nu ar fi publicat secretele Pentagonului ar fi fost văzut ca un ziar aflat în buzunarul politicienilor, deci și-ar fi pierdut credibilitatea. Decizia lui Kay trebuie așadar să țină cont de sensibilitățile investitorilor de la bursă, de specificul presei, de libertatea de exprimare și nu în ultimul rând de prietenia veche și reală care o lega de personajele politice implicate în acest scandal. Pare o decizie imposibil de luat de o femeie, care până atunci nu făcuse decât gospodărie și copii.

Povestea e așa: Secretarul apărării american, Robert McNamara, comandă în 1967 un studiu despre relațiile dintre America și Vietnam din ultimii 20 de ani. Motivația oficială a secretarului a fost că voia ca posteritatea să afle la un moment dat cum au gestionat administrațiile vremii această relație și implicit războiul. Analiștii care l-au făcut au arătat că americanii s-au amestecat serios în treburile și politica vietnameză, au întârziat alegerile libere, au avut oarece amestec chiar și în asasinarea unui lider vietnamez, iar pe plan intern au mințit cu bună știință opinia publică americană și chiar Congresul despre „realizările” războiului, despre costurile și pagubele sale. Studiul spunea că la baza motivației americane pentru continuarea acelui război erau următoarele procente: 10% pentru a ajuta poporul vietnamez să aibă o viață mai bună și liberă, 20% să împiedice Vietnamul de Sud să cadă în mâinile chinezilor și 70% să evite umilința de a se recunoaște înfrânți.

Unul dintre autorii studiului, Daniel Ellsberg, a decis să-l facă public după ce a văzut că administrația Nixon nu are de gând să îndrepte lucrurile, ci perpetuează minciunile predecesorilor. Primul ziar care a publicat informații despre existența lui a fost The New York Times, căruia procurorul general i-a interzis imediat să publice alte documente pe motiv că periclitează securitatea națională. Filmul lui Spielberg pornește de aici, din momentul în care Bradlee constată cu frustrare profesională că NYT i-o luase înainte și dăduse această bombă. Cine a fost ziarist știe cu ce gheară în stomac te duci la muncă atunci când concurența are pe prima pagină o exclusivitate pentru care, vorba lui Bradlee, ți-ai da o mână ca s-o fi avut-o tu primul.

Este, însă, 1971, când Internetul și copy paste mai aveau de așteptat ca să apară, așa că reporterii The Post au purces la munca de teren ca să ajungă și ei la aceeași sursă – Daniel Ellsberg. Sunt câteva tușe principale care mi-au plăcut la filmul ăsta. Unul ar fi modul în care explică chiar și pentru novici cum se făcea presa atunci. Cu creionul, carnețelul, pe teren, la telefonul public cu fise, cu deducții logice, conexiuni, îndrăzneală, totul contra cronometru. Pentru ca ceea ce aflai să ajungă dimineața sub ochii cititorilor era nevoie de un flux lung, azi scurtcircuitat de Internet: informația structurată, bătută la mașină, dată la editor, apoi la corector, apoi literele culese de linotipist, turnate în plumb, puse în pagină pe negativ, scos placa de rotativă… Iar dacă rotativa nu se învârtea la miezul nopții, dimineața nu ieșea niciun camion cu ziare din garajul ziarului, pentru că nu aveau ce să împrăștie pe străzi.

Între etapele astea se petrece filmul lui Spielberg, care reușește să toarne odată cu literele alea în plumb și temerile și emoțiile protagoniștilor. Gelozia profesională a lui Bradlee, uimirea lui Ben Bagdikian (reporterul care l-a găsit pe Daniel Ellsberg) în fața secretelor Pentagonului, dilemele existențiale ale lui Kay Graham, pusă să decidă pentru prima dată în viață ceva ce ar fi putut nu numai s-o bage la pușcărie, dar să-i distrugă și afacerea de familie pe care o moștenise fără voia ei.

Cealaltă parte bună a filmului a fost modul în care reușește să te pună în dilemă și pe tine, privitor. Pe unele le-am trăit și eu în vremea când eram ziarist și v-am mai povestit de ele. Bradlee fusese prieten cu Kennedy și povestește în film despre momentul asasinării președintelui, în care Jaqueline îi spune că nimic din ceea ce vede nu poate să scrie. Iar el se simte jignit pentru că nici prin cap nu i-ar fi trecut să o facă. Totuși, niște ani mai târziu reevaluează așa zisa lui prietenie cu Kennedy prin prisma minciunilor pe care și el, ca și ceilalți președinți le-au spus în legătură cu războiul din Vietnam.

Kay la rândul ei era o apropiată a cercurilor politice înalte de la Washington, însuși McNamara îi era un prieten bun de familie. Când a izbucnit scandalul Pentagon, Kay a trebuit să aleagă și între prietenie și afacere. Mă rog, afacerea în cazul ăsta era îmbrăcată în principiul mai nobil a libertății de exprimare. Totuși, discuția dintre Kay și McNamara este și ea interesantă. Kay îi reproșează fin că deși el a știut tot timpul ce conținea studiul și că războiul din Vietnam e inutil, și-a lăsat prietenii, inclusiv pe ea, să-și trimită copiii pe front.

Prin urmare, filmul are și această dilemă morală a jurnalistului: poate el să aibă prieteni? Și dacă da, ce va alege între prietenie și meserie? Răspunsul în realitate nu e întotdeauna ca în film, totuși ca exercițiu e bun. La fel de bun e și exercițiul propus în scena dintre Bagdikian și Daniel Ellsberg. Cel din urmă se ascundea cu studiul copiat într-o cameră de motel, știind că îl paște pușcăria pentru trădare dacă e prins. Când Bagdikian îl găsește și vede grozăvia se așează șocat pe un scaun. Ellsberg îi spune că știe că îl paște pușcăria, dar întreabă:

Nu ai face pușcărie ca să oprești acest război?

Teoretic, sigur… îi răspunde Bagdikian

O să publicați studiul? mai întreabă Ellsberg.

Da, răspunde Bagdikian, deși nu era sigur deloc că așa va fi. NYT tocmai fusese împiedicat de procuror să mai publice.

Păi asta înseamnă că și practic… conchide Ellsberg.

Istoria și wikipedia ne spune că nici măcar Ellsberg nu a făcut pușcărie, pentru că deși a fost trimis în judecată pentru asta, a scăpat datorită faptului că în timpul scandalului Watergate, ulterior, s-a aflat că anumiți oameni din administrația Nixon îi fabricaseră niște dovezi ca să-l înfunde.

Per total cred că n-o să vă pară rău pentru bani dacă vedeți filmul, însă trebuie să admit că sunt subiectivă în acest caz. E totuși un porn-jurnalism movie, ceea ce pentru marele public și mai ales român și mai ales în aceste vremuri, poate părea mai degrabă propagandistic. Și totuși vă spun eu că nu e. A existat o vreme în care unii oameni au avut aceste dileme morale și au luat aceste decizii. Care pot părea azi fantastice, dar în realitate ele țin de ceea ce ar trebui să ne anime pe toți: să ne facem treaba cât putem de bine și onest acolo unde e locul nostru, no matter what. În America și chiar în alte colțuri de lume, mai puțin hoolywoodizate.

În cazul Pentagon papers, ca și în altele în care justiția a fost chemată să apere libertatea presei îngrădită de politicieni, America rămâne un exemplu. Răspunsul judecătorilor la pretențiile lui Nixon de a le închide gura ziarelor, care „atentau la securitatea națională” dacă publicau dovezi ale minciunilor politicienilor, a fost așa: Securitatea țării se sprijină și pe libertatea instituțiilor statului, iar presa trebuie să-i servească pe guvernați, nu pe guvernanți. 

O motivare judecătorească valabilă și astăzi, pe care ar trebui s-o asimileze și justiția noastră, dar și presa. Aia care mai e.

P.S. În timp ce scriam despre filmul ăsta, în România, la Muzeul Țăranului Român era programată proiecția unui film premiat, franțuzesc, despre modul în care niște tineri homosexuali din Franța au luptat pentru drepturile lor și cu HIV. Proiecția a fost împiedicată de un grup de oameni veniți cu icoane, psalmi și bannere, ca să salveze onoarea poporului român creștin de la sodomizarea cinematografică. A trebuit să vină poliția ca să-i scoată din sală. Din live-ul transmis de Vice am rămas plăcut impresionată de argumentele polițiștilor.

Pe de altă parte ăsta e al doilea incident similar la cinema-ul MȚR și al doilea în numai o săptămână (după ăsta) cu așa ziși „creștini” care simt nevoia stringentă să le impună și altora ideile lor. Pare că la noi pericolul restrângerii libertății de exprimare nu mai vine dinspre politicieni, ci s-a așezat confortabil în mâinile bătătorite de mătănii ale habotnicilor creștini.

Etichete: , , , , , , , , , , , , ,

6 comentarii la “The Post, încă un porn-jurnalism movie” Subscribe

  1. zibusor 05/02/2018 at 11:30 #

    Mi-aduc aminte de un serial tv mai vechi – nu mai stiu exact cum se numea, ceva de genul „3 jours pour gagner” cu niste tineri care vroiau sa devina jurnalisti, si aveau la dispozitie 3 zile sa faca un reportaj intr-un anumit loc. Si bineinteles dadeau la iveala diverse comploturi locale 😀

    • Dollo 06/02/2018 at 00:16 #

      un fel de Cireșarii în presă

  2. Stefan Bragarea 05/02/2018 at 18:28 #

    Singurul lucru cu care nu sunt de acord: pe individ îl chema Kennedy (John Fitzgerald).
    Altfel, sistemul democrației americane, cu toate lacunele sale, a fost și (încă) este funcțional. Personal, am însă destule dezacorduri cu el, de la vânzarea de arme mici oricui are bani să le plătească, etc., inclusiv strădaniile cinematografiei americane de a-i prezenta (pe americani) drept cei mai buni și mai viteji dintre oameni. Nu e de loc așa, au și ei uscăturile lor.
    Este adevărat că antiamericanismul care i-a lovit pe francezi de la un timp este la fel de ridicol. Americanii le-au salvat fundulețele de cel puțin două ori.
    Iar orgolioasa Germanie nu ar fi unde este dacă nu ar fi existat planul Marshall.
    Sincer, nu-mi place expresia porn-jurnalism, dar accept argumente care să mă contrazică.

    • Dollo 06/02/2018 at 00:15 #

      Am corectat, mulțumesc. Strădaniile cinematografiei americane cred că fac parte din aceeași educație patriotică americană exacerbată, după unii, iar ridicatul în slăvi al bravilor eroi e deja esența Hollywood-ului, au făcut din asta un brand. Uneori nu e rău, că dacă tu nu te lauzi, alții nici atât n-o vor face 😉
      Cât despre porn-jurnalism, n-am ce-i face, așa e termenul și nu cred că ar avea același farmec dacă l-am înlocui cu expresia: încă un film despre măreția meseriei de jurnalist și satisfacțiile pe care ea le oferă.

      • Stefan Bragarea 06/02/2018 at 06:50 #

        OK! Mulțumesc m-am lămurit asupra semnificației termenului.
        Cât despre jurnalismul de calitate – după părerea mea este o meserie al naibii de grea

  3. Mirel C 04/04/2018 at 09:00 #

    multumesc …in sensul ca ai fost ca intotdeauna la datorie si cu o analiza corecta dpdv mesaj si continut. porn neporn, e jurnalism si nu tristetea de prin publicatiile noastre mai ales prin prisma deciziilor si a neatarnarii …ce sa mai vorbim de televiziuni …si de porn analizdti de pe acolo.

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Nu sunt dezamăgit de România, pentru că nu m-am lăsat amăgit

Camil Petrescu fiul

Camil Petrescu fiul, despre cum se vede România de peste ocean și din mijlocul Bucureștiului. De ce a plecat acum 43 de ani, de ce s-a întors azi și de ce ar mai pleca o dată, dacă ar avea iar 22 de ani. Despre salamul cu soia de New York.

Primăria Capitalei cumpără lumina soarelui la suprapreț

panouri

Aministrația parcurilor București a cârpit sistemul de iluminat din Parcul Tineretului cu niște panouri fotovoltaice pe care le-a cumpărat cu de patru ori prețul pieței, de la o firmă care a făcut în viața ei o singură afacere: asta.

Nu s-a furat, așa s-a votat. Și numărat

voturi2

Cum am fost observator la numărătoarea voturilor într-o secție de votare din București și mi-am revenit din iluziile cetățenești pe care le aveam.

Mergând pe sârmă

domnul i

Împrumutam bicicleta și mergeam noaptea în parc la Icoanei. Îmi era rușine altfel, pe zi, să nu râdă lumea de mine, că sunt ditamai bărbatul și cad de pe bicicletă. Că am căzut de câteva ori, dar de aia am și ales Grădina Icoanei, că are aleile de nisip și pământ, nu mă răneam prea tare când cădeam. În trei nopți am învățat.

Parcul meu IOR

Parcul IOR

Mi-a fost alături 40 de ani, m-a crescut și relaxat. Acum e rândul meu să-l apăr de șmecheri. Dacă sunteți din sectorul 3, veniți mâine la Titan ca să ne păstrăm parcul.

Ziua 2: Dragă, eu unde dorm? că mă întreabă recenzorul….

Ospitalitate, dar nu degeaba

Dacă vă calcă recenzorul oferiți-i, vă rog eu, un pahar cu apă. Nici nu știți ce nevoie are!