San Pedro de Atacama e o adunătură de coșmelii construite din cărămizi de pământ roșiatic, lipite cu adeziv pe bază de balegă (probabil) de lamă, cum făcea mamaie cu bucătăria de vară din spatele casei. Nu are decât câteva străzi pavate cu piatră, în rest predomină ulițele desfundate, pe care nu apucă să se așeze niciodată praful roșu ridicat de dute-vino-ul  mașinilor 4×4 sau al microbuzelor. Toate cară la turiști cât e ziua de lungă – și e destul de lungă pe aici – fie în excursii în deșertul din jur, fie la aeroportul din Calama, de unde am venit și noi cu zborul de la Santiago, fie în Bolivia, pentru 3 zile de traversat deșertul de sare, cu minunile lui naturale.

După ce am înghețat de frig o noapte în aeroportul din Santiago, am ajuns pe 30 de grade la prânz la Calama – nordul Chile – unde am pierdut haotic vreo 4 ore în singurul mall din localitate, ca să ne cumpărăm ceva de îmbrăcat. Magazine scumpe ca la Monte Carlo, marfă chinezească de Europa (târgul). Am cumpărat strictul necesar, ca atunci când dai de pomană la mort (de la piele până la pălărie): chiloți, șosete, periuțe, pastă de dinți, săpun, prosop, tricou, hanorac, geacă, pantaloni lungi și o pijama care avea să joace multiple roluri ulterior. Rucsacii erau prea scumpi și oricum nu aveam ce să punem în ei, că tot ce am cumpărat am pus pe noi, așa că aveam să păstrăm sacoșa de supermarket, pe care ne-o lăsaseră hoții, până la La Paz – prilej de întrebări curioase de la șoferi și turiști deopotrivă:

Dar voi nu aveți bagaje?

O nemțoaică cu care am împărțit excursia de 3 zile până la Uyuni ne-a întrebat de ce ne luăm tot timpul cu noi micul rucsac în care aveam actele și banii? De câte ori ne dădeam jos din jeep, pentru poze, pipi admirat peisajul, eram nedezlipiți de rucsac. Dezvoltasem un „security issue” așa că eram în stare să fac și duș cu rucsacul ăla în spate. Acolo aveam tot ce era mai de preț în viața noastră: pașapoarte, bani, carduri, telefoane, încărcătoare, baterie portabilă.

În zilele care au urmat am învățat că se poate purta aceeași pereche de chiloți și două zile, iar o pereche de șosete chiar trei 😉 Am descoperit un antiperspirant cremă la Calama care m-a ajutat să nu miros a transpirație (promit să nu mai miștocăresc niciodată reclamele alea care zic că antiperspirantul te ține 72 de ore!), ci doar a călător-aflat-de-multă-vreme-pe-drum, cu vagi tente de afumat.

Purgatoriul din San Pedro de Atacama

În San Pedro de Atacama am stat în gazdă la Tania și Luis, o chiliancă și un neamț care lucrează în două din zecile, sutele de agenții de turism din oraș. Prețul destul de piperat – 35 de euro pe noapte  – pentru o cameră modestă într-o casă din asta de pământ (adobe house cum le zic ghizii) acoperită cu tablă, și baie la comun cu gazdele. Luis se bășea des și sonor, Tania sforăia, dar au fost niște tipi de toată isprava, ne-au ajutat mult în cele 3 zile pierdute acolo.

Zic pierdute, pentru că asta a fost senzația cam din prima zi când am văzut ce deprimant era „orașul”. Mă rog, e impresia mea, dar am văzut că hipsterimea de 20+ trăia intens locația, ceea ce justifică oarecum faima locului. Probabil că la un moment dat în viață ți se pare cool să atârni pe niște ulițe prăfuite, cu un cocktail supraevaluat în mână, având impresia că așa vezi lumea. După o vreme, când călătoriile nu-ți mai sunt subvenționate de părinți sau când începi să simți altfel banii, te întrebi unde naiba se duc milioanele alea de dolari care se cheltuiesc anual în San Pedro de Atacama, de nu se văd deloc în facilitățile pentru turiști?

Pentru că locul ăsta este strict construit pe dorința oamenilor de a vedea deșertul de sare care separă Chile de Bolivia, un ținut fabulos pentru care merită să străbați lumea. Iar unii profită de asta și te jupoaie de bani, oferind în schimb foarte puțin ba uneori chiar dându-ți țepe. De la schimbătorii de valută care îți oferă un curs revoltător de mic, la vânzătorii de orice – hainele aici aveau prețuri prohibitive  – la restaurantele care încărcau și ele nota de plată și terminând cu agențiile de turism care-ți vindeau aceleași tururi – spre apusuri fabuloase, dune virgine, lagune colorate sau chiar cerul înstelat – la preț de excursie exclusivă. Pe scurt, locul e un purgatoriu pe care trebuie să-l treci cu bani ca să intri în raiul natural care urmează.

Toți oamenii din San Pedro de Atacama trăiesc de pe urma turismului.  Sunt unii veniți chiar și din alte țări ca să facă bani în acest El Dorado turistic și chiar fac, după cum a recunoscut și Luis. Iar locul arată la fel de rău ca periferia Vasluiului, unde se trăiește din ajutor social și alocația copiilor.

Bolivia vrea asfalt

Eram deja de 2 zile în San Pedro de Atacama, făcusem o excursie de câteva ore prin deșert, admirasem apusul în Vale de la Luna, alături de alte câteva sute se turiști – când se pleca și venea din excursiile de o zi era rush hour în San Pedro de Atacama  – și contractasem excursia către Uyuni, destinația principală a Boliviei pentru care venisem de fapt aici.
La Uyuni în Bolivia nu se poate ajunge prea ușor, mă rog, pe căi ocolite se poate, dar calea bătătorită și de pe urma căreia trăiește de fapt și San Pedro de Atacama este acest drum de 3 zile prin deșert care te poartă printre minunile Altiplanului, platoul cel mai întins și mai înalt al lumii (pe lângă Tibet), îți arată niste peisaje ireal de frumoase în care trăiesc niște oameni jenant de săraci. Combinație ideală de vacanță exotică pentru turistul occidental, plictisit de viața lui plafonată.

Aveam așadar de ales între zeci de oferte care vindeau același deșert, uneori cu aceleași poze, însă gazdele noastre ne-au recomandat o anume agenție, White & Green. 100.000 de pesos chilieni, adică vreo 120 de euro de căciulă, a fost un preț bun, comparativ cu 140.000 cât ajungea la alte agenții. În banii ăștia intrau două nopți de cazare în hosteluri cu condiții basico, trei mese pe zi și, partea cea mai importantă, transportul cu un Jeep rezistent la drumurile neasfaltate ale Boliviei.
Eric, patronul agenției – un bolivian mignon și zâmbitor care spune că a renunțat la o carieră de profesor de biologie ca să facă turism aici – ne-a recomandat să nu mâncăm carne roșie și să nu bem alcool în preziua plecării pentru că asta ar fi contribuit la senzația de rău de înălțime pe care oricum aveam s-o simțim. San Pedro de Atacama era deja la 2400 de metri, dar până la Uyuni aveam să ajungem până aproape de 5000 de m altitudine.

Zis și făcut, a doua zi înainte de răsăritul soarelui am ieșit din casa Taniei și a lui Luis cu sacoșa noastră de supermarket, plus 6 litri de apă (recomandarea de consum pentru doi oameni) și am purces să-l așteptăm pe Eric care trebuia să vină să ne ia în jurul orei 6 și să ne ducă la granița cu Bolivia de unde ne prelua jeep-ul.
S-a făcut 6.30 apoi 7 și Eric nu a apărut. La 7.30 am îndrăznit să ne trezim gazdele ca să-l sune pe Eric și să-l întrebe ce se întâmplă.
Se întâmplase că cele trei jeep-uri cu care Eric făcea zilnic excursiile astea fuseseră sechestrate cu tot cu turiști într-o zonă a Boliviei în care oamenii protestau pentru că voiau drumuri asfaltate. În felul ăsta ei voiau să atragă atenția ambasadelor străine ca să facă presiuni asupra guvernului lor să le asfalteze drumurile. O politică oarecum logică, dacă vreunei ambasade i-ar fi păsat cu adevărat de starea drumurilor din sudul sărac al Boliviei.

Așa am făcut cunoștință cu Bolivia protestatară, înainte de a-i vedea frumusețile. Acuma, de protestat mai protestăm și noi, dar aici partea proastă era că nimeni nu știa cât va dura, când și dacă se vor relua excursiile, pentru că revendicările oamenilor nu erau de ieri de azi, iar Tania și Luis ne-au spus că astfel de incidente în Bolivia sunt frecvente. Dacă nu sunt drumurile sunt alte revendicări, iar disputa ultimilor ani o constituie însuși președintele Evo Morales, care vrea al patrulea mandat deși Constituția îi dă dreptul doar la două.

Din ce a urmat am înțeles că mai degrabă în excursiile astea pleci pe riscul tău, nu e sigur niciodată că și ajungi, dar nimeni nu-ți spune nimic înainte ca să nu te sperie. De altfel nu semnasem nimic cu agenția lui Eric, nu existau clauze sau condiții, ci doar o strângere de mână a pecetluit înțelegerea noastră. Care, iată, fusese încălcată înainte de a se derula.

Înainte dai de dracu, înapoi nu e de stat

Pentru noi, proaspăt jefuiți la Valparaiso, rămași deja în urmă cu o zi din itinerariul stabilit, din cauza cumpărăturilor de haine pe care a trebuit să le facem, încă o întârziere punea serioase probleme cu atingerea obiectivelor pe care le aveam până la avionul spre casă.

Pentru început am anulat rezervările de autobuz Uyuni-La Paz și de gazdă pe care le aveam în La Paz. Plănuisem să luăm din Uyuni un autobuz de noapte spre capitala Boliviei, iar de acolo să pornim pe ruta Titicaca-Cusco-Machu-Picchu-Nasca-Lima, dar acum nu știam dacă mai avem timp de Bolivia sau o tăiem de pe listă și mergem direct în Peru. Era o dezamăgire pentru că Bolivia și în special Salar de Uyuni erau destinații prețioase pentru noi. Desigur puteam să încercăm să ajungem pe ocolite în La Paz și de acolo să încercăm să vedem Uyuni de la nord spre sud, pentru că blocajul drumurilor era undeva la sud de Uyuni și nu afecta Salarul. Însă asta pentru noi ar fi însemnat o întârziere pe care nu ne-o permiteam ca timp. Probabil și foarte scumpă ca bani. Implica întoarcerea în Santiago și zburat cu un avion de acolo la La Paz etc…
În starea asta de descumpănire, am aflat și că din biletul de autobuz Uyuni-La Paz nu putem obține toți banii înapoi, pentru că… așa era politica firmei. Deci am mai pierdut niște bani.

După ce am răsucit problema pe toate părțile și ne-am mai consolat un pic cu ideea că vom fi blocați câteva zile în tristețea aia de oraș, ne-am dus iar la Eric, după amiază, încă neștiind dacă să-l luăm de guler sau să-l lăsăm să ne plângă pe umăr. A fost a două variantă, pentru că omul era vizibil supărat. Ne-a spus că a cheltuit mulți bani ca să plătească un elicopter să-și recupereze turiștii de acolo și e sigur că-și va recupera și mașinile mai devreme sau mai târziu, dar că nu pierdea banilor îl deranja cât nerecunoștința oamenilor din acele comunități pe care spunea că îi ajuta de fiecare dată, ca un soi de binefăcător. Le făcea donații de sărbători, îi ducea cu mașinile lui la medic de câte ori aveau nevoie etc. Și acum, dintre toate căile posibile de protest, ei au alea să-i strice afacerea tocmai binefăcătorului lor.

Până la urmă ne-a spus că are un Jeep cu care va face excursia a doua zi, iar în acea mașină avem și noi loc.
Acum nu știam dacă să ne bucurăm sau să ne temem că plecăm. Mergând prin oraș am zis să mai întrebăm și la alte agenții dacă au aceleași probleme. S-a întâmplat că exact la una dintre cele mai scumpe să dăm peste un grup de turiști nemulțumiți care tocmai se întorsese din tur și veniseră să protesteze față de serviciile proaste. Dăduseră 140.000 de pesos și se plângeau că șoferul nu le spusese nimic – adică nu-și îndeplinise rolul de ghid – la Salar nu le-a dat cizme de cauciuc ca să intre în apa până la glezne, care era destul de rece, iar pe drumul de întoarcere spre San Pedro de Atacama nu le-a mai arătat nimic, au mers toată ziua și noaptea, nu au văzut nimic, iar acum refuzau să-și ceară „propper apologies”, după cum avea pretenția una dintre fete, ce părea englezoaică. Acum stăteau în fata agenției și spuneau oricui voia să intre că aia sunt niște țepari nenorociți.

Cam în condițiile astea, a doua zi dimineața am ieșit iar în poartă ca să-l așteptăm pe Eric. Înainte de plecare am programat să apară pe blog un mesaj în care ziceam că dacă acest mesaj apare înseamnă că nu am ajuns la La Paz, deci ceva a mers rău în Bolivia. Nu voiam să alarmez inutil pe nimeni sunând înainte, dar mă gândeam și că dacă e să ne sechestreze pe noi, bolivienii care voiau asfalt și-ar fi plâns în pumni de supărare. România nu are ambasadă în Bolivia, dar și dacă ar avea, ce politician din România ar fi bun să-i bată obrazul lui Morales că nu-și asfaltează țara? Pe scurt, aveam să dăm de dracu, dar nici înapoi nu era de dat.

Trei zile minunate în deșertul sărat

Eric a venit și ne-a dus la graniță unde, în așteptarea jeep-ului, ne-a oferit primul mic dejun, așa la botul grănicerilor bolivieni, adăpostiți de vântul și praful deșertului într-o cămăruță acoperită cu tablă și cu câțiva bolovani puși deasupra ca să nu le ia vântul acoperișul – asta era vama boliviană.

Pastă de avocado, niscai brânză, fructe, iaurt și ceai de coca. Eram câte 6 în fiecare jeep și cu ocazia asta am aflat că de fapt își recuperase toate mașinile și urma să ne trimită în excursie în echipă completă: 3 jeep-uri a câte 6 oameni fiecare. Cât am așteptat noi au mai venit și plecat alte zeci de jeep-uri de la alte agenții. Deșertul bolivian urma să fie luat cu asalt de turiști.

Privită din San Pedro de Atacama, Bolivia părea greu de atins și la propriu, nu numai la figurat. Ascunsă în spatele unor pereți montani cu 2000 de metri peste platoul chilian, care păreau așa de înalți că nu lăsau să treacă niciun nor spre uscăciunea din San Pedro. Odată trecută granița te trezești gâtuit deopotrivă de peisajele fabuloase și de răul de înălțime. Deși teoretic trebuia să fiu deja obișnuită cu înălțimea din San Pedro, prima zi de mers prin Bolivia mi-a dat niște dureri surde de cap și senzația că nu reușesc deloc să-mi umplu plămânii cu aer.

Toți oamenii din jeep (două nemțoaice adolescente și doi israelieni tineri, abia scăpați din armată) am fost câte puțin afectați de înălțime, în ciuda pastilelor speciale și a ceaiului de coca băut la micul dejun. Bolivia ne înjumătățise puterile cu farmece precum zânele din povești asupra căpcăunilor. Ulterior aveam să aflu că e nevoie de 45 de zile ca să te adaptezi pe deplin la înălțimea aia, și că de aia oamenii locului au plămânii mai mari. Dap, inclusiv femeile 😉

Richard a fost șofero-ghidul nostru și s-a dovedit un tip deopotrivă amuzant dar și priceput și bine intenționat. Probabil îl chema altfel dar el s-a recomandat „Ricear”. Aveam în caravană un alt șofer pe care-l chema Elvis și o ghidă care se recomanda Pamela. Nu am insistat să aflu dacă astea erau nume de scenă, ca să le fie ușor turiștilor, sau erau rezultatul bingingului de telenovele și seriale la care se dedau cam toți prin zona asta a continentului. Dacă intri într-un magazin și vânătoarea se uită la o telenovelă, trebue să ceri repede ce vrei, să dai banu’ fix și să pleci, că oricum nu se uită nimeni mai mult de o secundă la tine, timp în care cine știe ce fapte grozave se pot petrece în serialul ăla.

Îndrăgostit de muzica disco din anii 60-70, „Ricear” ne-o condus trei zile pe drumuri dintre cele mai provocatoare și riscante, cu un Jeep Toyota vechi de zece ani căruia nu-i mai mergea nici turometrul nici vitezometrul, și până în a două zi seara l-am bănuit că nu avea nici lumini.

„Ricear” avea o relație om-cal cu ea, părea că o strunește la curbe sau frâne mai degrabă din onomatopee decât din pedale și volan, iar de câteva ori am strâns tare din fund de emoție că ne răsturnăm. Totuși trei zile mai târziu ne-a lăsat teferi și mulțumiți în Uyuni, ba chiar a scos din noroi un Jeep rămas împotmolit la un moment dat și era să-l scoată și pe al doilea dacă nu ar fi fost așa de adânc înămolit într-un râu încât a avut nevoie probabil de o macara.

În prima zi am văzut câteva lagune spectaculoase, niste vulcani care fierb și scot aburi ca nororioșii nostri de la Buzău, dar mai frumoși, câteva stoluri de flamingo și multe lame, alpaca sau vicuña (cea mai prețioasă dintre caprele astea sălbatice ale lor). Către seară am traversat un canion roșiatic de roci vulcanice și am ajuns într-un sătuc sărăcăcios din zonă unde am înoptat.

Aici ni s-a spus că a două zi vom încerca un traseu alternativ ca să evităm zona cu proteste, ceea ce avea să ne văduvească de niște atracții turistice pe care trebuia să le vedem și pentru care plătisem, deh. Treaba nu era lipsită de riscuri, ruta alternativă nu era bătătorită ca cealaltă, dar șoferii vor face tot posibilul, bla, bla. Așa ne-am dus la culcare cu același morcov cu care pornisem dis de dimineață la drum.

 

A doua zi s-a dovedit deopotrivă grea și spectaculoasă. Drumurile erau doar vagi urme prin praful roșu și de multe ori trebuia să traversezi ape repezi, canioane adânci sau să te cațeri pe culmi înzăpezite. Am mers multe ore, am dat de un oraș fantomă, odinioară prosper, care trăia de pe urma mineritului de argint, și am umplut, firește telefonul de imagini unice.

 

Comunitățile care voiau asfalt au pierdut astfel și veniturile din turism care le reveneau pentru că înainte de proteste toate agențiile treceau pe acolo cu turiștii lor, iar acum eram toți deviați prin pustiu. Așa că nu știu cum arătau localitățile protestatare, dar bănuiesc că nu diferit de cele prin care am trecut în a două zi.

   

  
Într-unul din satele în care am oprit să mâncăm de prânz într-o zi, în așteptarea mesei ce se prepara în bucătăria unei gospodării de lângă școală, am băgat capul pe ușa unei clase unde l-am întâlnit pe Nataniel, învățătorul a 52 de copii din cei peste 150 ai satului care nu avea mult peste 300 de suflete.

  

Ne-a întrebat de unde suntem, cum ni se pare Bolivia și dacă mai venim. Părea la fel de încântat se vizită de parcă eram extratereștri. Am făcut poze, cu promisiunea că i le voi trimite pe email, și mi-a spus cum merge școala.

Revanșa indigenilor asupra colonizării spaniole

Spre deosebire de epoca precedentă, când copiii erau învățați spaniolă, engleză, franceză, de când a venit Morales la putere s-a pus accentul pe  educația în limbile materne ale celor peste 30 de etnii care trăiesc în Bolivia. S-a făcut asta pentru că s-a constatat că spaniola era o limbă străină pentru mulți bolivieni și că mai important decât să știe o limbă străină e să se înțeleagă între ei.

E o politică aplicată și în Peru din ce am înțeles, menită să ajute în special populațiile indigene rămase din imperiul Inka, și care odată colonizate de spanioli la 1500 au avut de ales între a-și uita limba și cultura și a îmbrățișa spaniola sau a rămâne izolați în propriile ținuturi. Educația în dialectul matern este așadar un soi se revanșă inka asupra colonizării europene și e una din faptele bune pe care i-o recunoaște multă lume lui Morales, care cică ar fi și primul președinte indigen al Boliviei, din specia Aymara. Alții spun că de fapt originea lui Morales e incertă, că el își cultivă această aparență indigenă dar că de fapt nu vorbește niciun dialect și că nici cu propria educație nu stă prea bine.

Înainte de a vorbi despre Morales și politică să vă mai spun că destinația acestui tur cu peripeții și riscuri reale a fost pe măsura așteptărilor. Salar de Uyuni este cel mai mare din lume, o întindere cât vezi cu ochii de apă sărată, care seacă în sezonul uscat și le dă ocazia oamenilor să strângă sarea. De asemenea e bogat în litiu.

E faimos pentru efectul de oglindă pe care apa îl oferă, așa că jeep-urile cu turiști veniți din toată lumea intră dis de dimineață prin apa întunecată și caută locuri bune pentru ca clienții lor să facă poze spectaculoase cu răsăritul apoi cu norii care se adună pe cer și se reflectă cu capul în jos în apa sărată potroacă (da, am gustat-o).

Timp de câteva ore ne-am prostit toți în ipostaze diverse de poze în care am exploatat efectele naturale ale locului. Apoi ne-am pozat cu insula de steaguri de la hotelul de sare din mijlocul Salarului. Cum îmi fusese furat rucsacul, s-a dus cu el și steagul României, așa că nu am avut ce lăsa pe Salar. Nu am găsit niciun tricolor de-al nostru pe insulă, deși cu siguranță au trecut români pe aici, așa că m-am pozat pe mine cu noile mele haine de la Calama din mall.

  

 

După amiază „Ricear” ne-a lăsat la Uyuni ca să luăm autobuzul de noapte spre La Paz, nu înainte de a ne arăta cimitirul de trenuri de la marginea orașului. În gara funcțională a orașului, un tren plin cu minereu de argint extras din subsolul bogat al Boliviei lua drumul Europei, via Chile, pe mare. Până și Uyuni arăta mai bine, mai a oraș, decât San Pedro de Atacama.

La Paz și conducătorul iubit

Am petrecut aici câteva ore și apoi am dormit cât de cât în autobuzul foarte confortabil al firmei Todo Turismo, pe care o recomand cu căldură, în caz că ajungeți vreodată pe aici. Dimineața devreme am ajuns într-un La Paz încă adormit, așa că am mai stat în biroul firmei până când s-a animat orașul. Când s-a animat prea tare și niciun Uber nu a mai fost în stare să ajungă la noi ca să ne ducă la gazdă, am rugat-o pe secretara firmei să ne cheme un taxi sigur. Inițial a zis că toate sunt sigure, dar după ce i-am povestit că am fost prădați în Valparaiso i s-a făcut milă de noi și nu numai că ne-a chemat un taxi, dar a coborât câteva etaje cu noi până în stradă ca să-i dea instrucțiuni taximetristului, iar ăla nu ne-a luat decât 30 de bolivanos (aproape 4 euro) pentru o cursă care credeam că o să ne coste peste 50. Astea au fost printre puținele interacțiuni civilizate cu bolivienii, pentru că în zilele următoare aveam să constatăm că în ciuda amabilității și a căldurii cu care te tratează, bolivienii dau dovadă de o crasă lipsă de seriozitate și punctualitate.

 

Evo Morales e un personaj controversat. Admirat de unii, detestat de alții, conduce Bolivia de aproape trei mandate și îl mai vrea și pe al patrulea. A început de jos, fiu de fermieri cultivatori de coca, apoi a ajuns lider de organizații de cocaleros, a intrat în politică tocmai ca să apere interesele cultivatorilor de coca în lupta cu lupta internațională antidrog, și a ajuns președintele Boliviei în 2005 în fruntea Mișcării Socialiste, promițând multe măsuri de stânga pentru eradicarea sărăciei, a analfabetismului în rândul indigenilor etc.

În primul mandat a avut grijă și livreze câteva dintre promisiuni, dar să schimbe și Constituția, transformând Bolivia în stat plurinațional, adică o asociere de regiuni autonome în care trăiesc mai mult sau mai puțin săraci cele peste 30 de tipuri de indigeni. Așa că în 2009 când a fost reales pentru al doilea mandat a zis că de fapt e primul după noua constituție, deci mai are dreptul la unul. Ca Iliescu. Și a fost reales și a treia oară, în 2015. Legenda locală zice că ar fi fost votat chiar și de morți, dar cine ar crede așa ceva? 😉

Oricum, spre deosebire de Argentina și Peru, unde votul e obligatoriu, în Bolivia controlul votanților e făcut mai subtil, de către liderii locali, care au în pix pâinea, cuțitul și ajutoarele sociale ale alegătorilor, așa că prezența la vot a fost de 70%. Nicio asemănare cu țări și persoane reale din Europa de Est până aici 😉

În 2016, Evo a făcut un referendum în care a întrebat poporul dacă e de acord să mai candideze și în 2020, pentru al patrulea mandat, iar 51% dintre votanți au zis că nu – de aia pe cam toate gardurile din Bolivia au rămas scrise îndemnurile la vot din 2016 „SI EVO 2025” la care unii au șters „si” și au scris fie NO fie NO MAS. El a zis bine, dar până în 2020 tot cu mine rămâneți, așa că o ține tot într-o campanie, pesemne ca să le arate ce or să piardă dacă nu le mai e el președinte.

Capitala La Paz, un oraș care are un oarecare farmec, e plină de portretele lui Evo în diverse ipostaze, sub care scrie pompos: Evo Morales, președintele constituțional al statului plurinațional Bolivia. Panouri mari cu Evo și cele două steaguri boliviene (tricolorul vechi și cel nou cu un curcubeu de pătrate colorate, care simbolizează popoarele indigene) se găsesc peste tot, de la clădirile guvernamentale, la noile investiții cu care vrea să le ia ochii bolivienilor – 10 linii de telecabine care traversează orașul, din care numai 5 sunt gata.

Până și pe gardul cimitirului central din La Paz îți zâmbește chipeșul președinte constituțional. Cât asfalt s-ar fi putut turna oare cu banii ăștia pe la sud de Uyuni?!

Unii zic că de fapt Evo va găsi portița ca să candideze din nou. „Ricear” zice că Evo a făcut bine în primul mandat, binișor în al doilea și mai nimic în al treilea și că n-ar mai trebui să candideze. Dar tot el zice că cel mai probabil tot pe Evo o să-l aleagă pentru că nu există altul ca el.

În La Paz am stat în gazdă la un Victor Hugo, la etajul 23 al unei clădiri (edificio cum le zic bolivienii) din cartierul de midle class al capitalei, vis a vis de ambasada Americii. Victor era nemulțumit de Evo, și spunea că nu are opoziție pentru că a avut grijă să o decimeze. A inventat un pretins caz de terorism unui lider al opoziției.

Când am făcut un tur al orașului, David, ghidul foarte credincios, nepot al unei cholite care toată viața ei a mestecat frunze de coca, spunea că îl urăște pe Evo pentru că e populist și corupt și ne-a povestit că și-a anihilat opoziția anchetând câțiva lideri pentru evaziune fiscală.

Se pare că tineretul și clasa de mijloc nu-l prea agreează pe Evo, dar nici stânga nu e mulțumită de faptul că nu a mers până la capăt cu Evonomics, măsurile socialiste radicale pe care le promitea inițial.

Cine a cunoscut Bolivia înainte de Evo, însă, spune că el a reușit să ridice un pic nivelul de trai și că a luat multe măsuri economice bune pentru țară, chiar dacă asta înseamnă antagonizarea SUA.
De exemplu americanii și încă câteva categorii de cetățeni străini care vizitează Bolivia trebuie să plătească 120 de dolari pentru viză. Unii zic că e corect, că și bolivienii dacă vor să se ducă în SUA trebuie să plătească viză, deși sunt și ei tot americani, după denumirea continentului în care stau…

În aceeași linie, a naționalismului patriotard, am văzut că se înscriu și paradele naționale de care e plin orașul aproape în fiecare zi.

Se defilează și se cântă, se face propagandă la radio despre cum președintele Boliviei o să negocieze cu Chile să primească înapoi ieșirea la ocean pierdută în războiul din 1879 – deocamdată se judecă la Curtea Internațională de Justiție, dar rezultatul e incert.

Evo a avut se pare și tot felul de ieșiri publice la limita dintre amuzant și penibil. Ca să lovească în marile simboluri americane le-a zis bolivienilor să nu mai bea Coca Cola că vor cheli.  Apoi a zis că dacă mănâncă pui vor deveni gay. Bolivia nu are niciun lanț McDonald sau KFC, dar ca majoritatea țărilor sud-americane are o puternică cultură a street-food-ului, ceea ce cred că ar face inutile lanțurile internaționale de fast food.

Pe străzile Boliviei, ca și în Chile și Peru, sunt mii de femei care gătesc pe trotuare sau care vând din cutii mai mult sau mai puțin frigorifice ce au gătit acasă: empanade, prăjituri, cartofi prăjiți, ouă ochiuri, carne de tot felul și chiar ciorbe. Și au o mulțime de clienti. Oamenii stau acolo, pe trotuar, și mănâncă rapid gustările calde. Iar cea mai bună reclamă e mirosul îmbietor.

Copii pentru patrie și investiții pentru popor

Ca un adevărat lider care se preocupă de creșterea turmei, Evo a avut luări de poziție și cu privire la natalitate. Deși în Bolivia familiile încă au mulți copii (de la 5 în sus), după ultimul recensământ la care au ieșit numai 10 milioane el a zis că va bana prezervativele. Bolivienii au ieșit să protesteze și s-a răzgândit. Apoi a zis că va taxa femeile care nu au copii. Iar proteste, iar s-a răzgândit. Se pare că ar fi oferit niște stimulente pentru cine face copii, ceea ce a crescut rata nașterilor la adolescente. În rest, guvernul dă 200 de bolivanos lunar pentru fiecare copil. Adică cam 25 de euro.

În zonele sărace probabil că sunt bani buni, dar în La Paz și alte orașe în care midleclassul are alte așteptări de la viață, măsurile evonomice sunt văzute altfel. De exemplu cele 10 linii de teleferic promise de Evo în La Paz, pentru fluidizarea circulației care e perpetuu congestionată, par de fapt doar o sursă de parandărăt și nu ajută prea mult locuitorii, chiar dacă biletul e subvenționat de stat și costă numai 3 bolivanos. Unul ar fi costul dublu (o linie cică a costat 150 de milioane de dolari dar de fapt se putea face cu 70, zice David), apoi proaspăt inaugurata linie albă cică nu leagă nimic de nimic, ci doar dublează o linie ferată scoasă din uz pe care ar fi fost mai ieftin să se reintroducă trenuri.

Ce-i drept, pentru turism telefericele sunt o atracție facilă. Altfel e interesantă și o plimbare cu un soi de colectivos, de care vă spuneam și la Valparaiso, doar că aici e tip dubiță și costă 2 bolivanos orice cursă. Plătiți la coborâre. La Paz nu are transport în comun de stat, ci numai astfel de linii private, subvenționate cumva de stat, care sunt foarte dese și opresc oriunde, doar să le faci cu mâna. O tușă locală a breslei șoferilor o reprezintă blănițele sau mileurile cu ciucuri și tot felul de animale de pluș de pe bord. Nu au cruci sau icoane ca ai noștri, o să vă spun mai jos de relația lor cu religia.

Gustul amar dar profitabil de coca

David are o părere și despre plantațiile de coca, pe care Evo nu numai că le-a protejat și legalizat, dar și extins. Sub pretextul că bolivienii mestecă coca și au nevoie de această plantă ca de apă, se plănuieste chiar distrugerea unei rezervații naturale pentru a face noi plantații de coca. David spune că nu e nevoie de chiar atâta coca pentru consumul indigen. Da, oamenii mestecă frunze, beau ceai sau fac bomboane și tot felul de medicamente tradiționale din coca, dar extinderea platațiilor ar fi de fapt necesară pentru creștere a producției de cocaină care este, firește ilegală. Iar beneficiile acestei chestii nu se întorc la cultivatorii, care ca de obicei iau cel mai mic preț pe rodul muncii lor.

Drumul turistic al morții 

Dacă tot am ajuns la frunza de coca să vă spun și experiențele mele cu ea. Prima dată am băut ceai, în turul către Uyuni, pentru răul de înălțime. Nu a părut să aibă vreun efect, dar oricum răul nu a persistat mai mult de o zi, iar ceai am băut în fiecare dimineață.

Când am ajuns în La Paz, primul lucru pe care l-am făcut a fost să cumpărăm un tur cu bicicletele de Drumul morții. 60 de km la vale, pornind de la periferia La Paz, printr-o zonă superbă de junglă, pe un drum de pietriș, abrupt și îngust, pe versantul muntelui, pe care până în urmă cu 10 ani se circula cu mașini. Pe fundul văii se văd și azi mașini stâlcite, iar pe marginea drumului sunt multe cruci. Unele sunt chiar ale bicicliștilor teribiliști care au încercat turul ăsta.

Noi am avut noroc, experiența a fost grea, dar frumoasă. După 4-5 ore de coborât cu mâinile pe frâne am căpătat un tricou de supraviețuitor (bun la lipsa noastră de haine) și ne-am întors în La Paz cu un microbuz al cărui șofer părea cam obosit și care tot drumul a mestecat aproape o pungă de frunze de coca. Era deja noapte, ceață, serpentine, iar șoferul tot băga coca. Am stat cu fundul strâns până acasă, mai ceva ca la coborârea cu bicicletele, și ne-am promis că dacă scăpăm asta va fi ultima chestie riscantă pe care o facem în vacanța asta.

  
A doua zi am făcut turul orașului cu David care ne-a dus în piață, a cumpărat o punguță de 2 bolivanos de coca și ne-a arătat cum se mestecă. În microbuz fusesem serviți și noi, am mestecat câteva frunze, dar erau amare și nu mi s-a părut o mare scofală. Mai degrabă m-a înviorat teama că o să ajungem și noi pe fundul văii, lângă restul ghinioniștilor, așa că nu am avut nevoie de alte stimulente.
David însă ne-a arătat că orice vânzător de coca îți va pune în pungă pe lângă frunze și o bucățică de ceva dulce, ca o plastilină din fructe, care are rolul de a îndulci amăreala frunzei. Procedura e să iei cam 10 frunze, să le așezi una peste alta, să pui deasupra o bucățică din plastilina aia și apoi să le rulezi ca pe o mică sarma, pe care o bagi apoi între măsele. Acolo o presezi și o ții cât mai mult până când din frunze începe să iasă o zeamă care va avea gustul fructat și dulce de la plastilina aia.

La noi a avut gust de mentă și într-adevăr, cât am mestecat asta am simțit că mi-a amorțit falca, mai ceva ca la anestezia de dentist. David spune că de regulă ei folosesc coca pentru diverse dureri (stomac, măsele etc) și în loc de cafea. Are cam aceleași proprietăți. În cazul lor nu mai poate fi vorba de tratarea răului de înălțime, ci de un obicei la fel ca băutul cafelei sau alcoolului.
Am văzut că și în Peru sunt vândute frunzele peste tot, la fel în Chile în partea de nord spre Altiplano, iar un argentinian ne-a spus că deși la Buenos Aires e interzisă, frunza de coca e tolerată în regiunea nordică, vecină cu Bolivia.

Cum se împacă Pachamama cu Dumnezeul catolic

Există totuși și alte întrebuințări ale frunzelor. De exemplu ca ofrande pentru Pachamama, zeitatea în care majoritatea sud americanilor cred, chiar dacă au fost creștinați cu japca de spanioli acum 500 de ani. Pachamama e pământul cu toate roadele lui, iar Pachapapa e masculinul care sălășluiește deasupra și o fertilizează pe Pachamama. Ca orice zeitate hedonistă, Pachamama iubește tot felul de ofrande: coca, băutură, bani, mâncare. Și foetușii de lamă mumificați pe care-i vând vrăjitoarele în târgul special din centru La Paz și nu numai.

  
David ne-a dus și acolo și ne-a povestit că o bună parte din populația Boliviei continuă să practice ritualurile astea, chiar dacă merg și la biserică. Ce zice biserica despre asta? E o tolerare reciprocă, zice David. Probabil câtă vreme oamenii bifează ambele tradiții, iar banii ajung și la vrăjitoare și la popi, toată lumea e mulțumită.

În august în Bolivia toată lumea arde diverse chestii pentru Pachamama și săvârșește ritualuri asociate, dar cele autorizate să facă treaba asta, care au o relație mai scurtă cu Pachamama, sunt ayaterele, niște preotese care stau în El Alto, orașul de deasupra La Paz (dacă e posibil să fie ceva deasupra capitalei aflate la cea mai mare înălțime).

Când ajungi acolo, după ce dai 3 bolivanos la un teleferic, nimerești pe o stradă lungă, plină cu tarabe de ayatere. Peste drum de ele există și o biserică. Deci pesemne că treaba merge de sunt așa multe. De altfel din zona ayaterelor se intră într-o altă piață de vrăjitoare cu tot felul de prostii. Ayaterele astea îți zic și soarta pentru numai 10 bolivanos.
Pe lângă mulțumirea Pachamamei, bolivienii mai cred și în îngroparea unui om la temelia unei case (de regulă un homless) și în achiziția unui craniu uman (Natito) pe care să-l țină ca pe o mascotă în casă ca să-i ajute în diverse scopuri în viață.

Piața craniilor e mare  Și e susținută de un alt ritual de care am aflat la cimitirul din La Paz, una dintre cele mai interesante chestii văzute pe aici. E un orășel în miniatură, cu blocuri de 5 etaje ca de nefamiliști, în care sunt zidite sicriele pe lung, lăsând la vedere intr-un capăt numai o nișă închisă cu sticlă, în care sunt puse poza defunctului și ce-i plăcea lui mai mult. După 8 ani sicriul e scos, scheletul sau ce mai e din cadavru e tăiat în bucăți mai mici și pus în alte cripte mai mici. În acest timp, dacă nu ești atent să ți se pună toate bucățile mortului la loc, riști să i se fure craniul pentru piața neagră a craniilor.

Cimitirul are și un loc mai la margine în care sunt îngropate numai craniile care provin din comerțul ăsta și de care oamenii care le-au cumpărat se plictisesc sau li se pare că nu îi ajută suficient. Aceste cranii, căzute în dizgrația foștilor adulatori și aruncate iar în cimitir, sunt dezgropate o dată pe an și scoase la defilare prin oraș, cândva în luna noiembrie, în Festivalul natitelor.

Închisoarea la care trebuie să dai șpagă ca să intri 

Încă o poveste interesantă am mai auzit în Bolivia, despre închisoarea San Pedro, amplasată relativ în centru orașului, în piața cu același nume, unde se află evident și biserica San Pedro. Aici sunt închiși tot felul se infractori, hoți mărunți sau dealeri de droguri, care se gospodăresc singuri pentru că administrația nu le oferă nimic. Închisoarea e practic un mic orășel în care deținuții au afaceri ca în libertate, cu ajutorul familiei de afară. Au cafenele, magazine, frizerii sau fabrică droguri și le aruncă în piață ascunse în pampers, pentru că nimeni n-ar fi destul de nebun să adune niște scutece pline de pe jos. Ba unii trăiesc înăuntru și cu familia, închisoarea are 2500 de deținuți din care 800 femei și copii.
Înăuntru e o junglă, din ce povestesc cei care au intrat acolo, iar ceea ce a făcut celebră închisoarea au fost tururile turistice care s-au petrecut în ea în ultimii 20 de ani. Oficial ele au fost sistate prin 2010, dar unii pretind că ar mai avea loc și azi, dacă nimerești filiera bună. Rețeta a fost inventată de un american prins cu trafic de droguri și închis acolo, care a început să organizeze tururi ca să-și câștige pâinea în închisoare. Apoi au prins gust și gardienii că e loc de câștig și așa s-a transformat în ditamai biznisul. O televiziune care venise la pușcărie în legătură cu un deținut politic a dat totul în vileag în 2009 și a forțat guvernul să închidă afacerea, după ce închisese ochii atâția ani.
Varianta oficială e că la un moment dat o turistă a fost violată acolo. Ulterior a apărut și o carte celebră scrisă de un australian împreună cu americanul care inventase tururile, intitulată Marching powder. Guvernul zice că e ficțiune, că gardienii lor nu sunt corupți.

Cum m-a alergat un gardian ca să-i dau șpagă

Care e adevărul nu știu, dar pot să vă spun care a fost interacțiunea mea cu unul, chiar în Piața San Pedro. După ce am aflat de la David și de la colega lui, ambii ghizi, despre legenda pușcăriei, m-am dus evident în fața închisorii și am făcut o poză cu fațada de peste drum. La intrare erau mulți oameni care așteptau să intre și vreo doi gardieni. Unul mi-a făcut cu mâna să mă apropii, dar cum grupul nostru ghidat de David se îndepărta de piață nu am dat curs invitației gardianului și am plecat după grup. Străbătusem deja vreo două intersecții, vorbeam cu colega lui David, ghida, și mă bate un gardian pe umăr, din spate, făcându-mi semn că vrea să-mi spună ceva. Ghida m-a tras de mână și mi-a zis să nu-l bag în seamă, că adesea sunt falși polițiști care te abordează pe stradă și îți cer actele, ca să-ți fure banii.  Gardianul s-a enervat și nu ne-a lăsat până la următoarea intersecție când ghida a priceput că totuși ăsta e real. Omul tot zicea că nu aveam voie să pozez clădirea penitenciarului și că să șterg poza.

La început am parlamentat un pic că e domeniu public, că nu scrie nicăieri, etc, dar văzând că ghida începe să-și ceară scuze și să mă disculpe și pe mine că sunt turistă și nu știam, am zis că nu merită să facem atâta tevatură pentru o poză de rahat care poate fi făcută oricând – dovadă că e plin internetul cu imagini chiar și din interiorul închisorii. Așa că am încercat să-i arăt gardianului telefonul și că șterg poza. Am și șters-o, dar pe el de fapt nici nu-l interesa asta, ci cei 10-20 de bolivanos pe care voise să-i obțină de la mine.

După ce și-a sunat șeful, iar el a vorbit cu gardianul și l-a calmat, ghida mi-a explicat că de regulă când treci prin fața închisorii gardienii te cheamă mai aproape și-ți cer bani ca să faci o poză. Cam ca toate femeile și copiii pe care-i întâlnești în zonele turistice, îmbrăcați în straie tradiționale, care țin legat un pui de lamă și te întreabă dacă vrei „una fotita con lama„. Salariul unui gardian de penitenciar e dintre cele mai mici din țară  – cam 2000 de bolivanos lunar, adică 250 de dolari.

Ce înseamnă Cholo și ce sunt cholitele

Și ultima poveste din Bolivia despre care nu pot să nu vă spun este a cholitelor. Chola este denumirea originală a femeilor de la țară, îmbrăcate în fuste multe care imită crinolinele și care le îngroașă șoldurile, semn de fertilitate. Toate își poartă părul negru împletit în două cozi pe spate și pe cap au o pălărie ca melonul englezesc. Legenda spune că de fapt asta au și fost inițial, niște pălării comandate pentru funcționarii de la compania engleză care a construit căi ferate în Bolivia în secolul trecut, dar pentru că au fost prea mici, comerciantul s-a gândit să le vândă totuși cuiva, ca să nu iasă în pagubă. Niște femei mai avangardiste au pornit moda și pălăriile au început să se vândă ca pâinea caldă.

Azi chola a devenit un soi de apelativ peiorativ așa că li se zice cu diminutiv – cholite. În orașe și între amici se mai practică câte un „hei, cholo”, adică „hei, țărane!”
Cholitelor le șade cel mai bine cu un copil în spate, legat în aguayo, un fel de macat țesut multicolor, în care toate femeile boliviene cară ceva: copiii până pe la 3 ani sau diverse mărfuri. În general cholitele lucrează în comerț iar bărbații lor în construcții. Cam fiecare femeie care vinde ceva prin Bolivia are și un copil după ea.

Cea mai sexi cholita, zice David, e una gravidă, cu un copil în cârcă și cu niște greutăți în mâini, venind de la piață. Altfel, ca să știi dacă s-o agăți sau nu, trebuie să fii atent la pălărie. Dacă e pe o parte înseamnă că e singură și disponibilă, dacă o poartă pe spate e într-o  relație complicată.

Copacabana, litoralul bolivian

Am părăsit Bolivia în duminica de Florii, pe malul lacului Titicaca, cel mai mare lac navigabil aflat la mii de metri înălțime. Bolivienii îl împart cu Peru și e singurul lor „litoral”, de când au pierdut ieșirea la mare. De Florii își impodobiseră bărcile și mașinile cu flori mai ceva ca la nuntă.

     

Copacabana e un târg mic, pe malul lacului, într-o zonă la fel de frumoasă ca tot restul țării.  Oamenii trag de tine ca să te plimbe cu barca până la Isla del Sol sau să te ospăteze cu trucha a la plancha, adică pește roșu pe plită. E o înșiruire de femei cu tarabe pe faleza lacului și pe oricare ai alege-o mâncarea va fi la fel e bună.

 

După o săptămână petrecută în Bolivia, în care am reușit să nu mâncăm porc de guineea prăjit (o delicatesă inka se pare), și în general nu am fost dată pe spate deloc de bucătăria lor, peștele la Elenita, pe malul lacului Titicaca a fost cea mai bună masă din Bolivia.

Următoarele vești sunt din Peru: Machu Picchu, Cusco, Nasca și Lima.

Ce am mai scris din America latină:

Fără dosar cu șină la Consulatul Boliviei

Din Buenos Aires con mucho calor

Povești de la capătul lumii

Ice age cu comision bancar argentinian

Cum am fost jefuiți în Valparaiso

Etichete: America de Sud, Argentina, Bolivia, Chile, coca, cocaină, Copacabana, deșert Atacama, Drumul morții Bolivia, educație Bolivia, Evo Morales, Frunza de coca, Isla del Sol, La Paz, Lacul Titicaca, Proteste Bolivia, Salar de Uyuni, San Pedro de Atacama, saracie, succesuri, trafic de droguri, Uyuni, Valparaiso