Cum am fost jefuiți în Valparaiso

Tâlhăriți de bagaje în piața centrală a celui mai vechi port sud-american, Valparaiso, orașul chilian de patrimoniu UNESCO.

„Tu dia es mas facile”, scrie ironic pe sacoșa de supermarket în care avem tot bagajul nostru, după 3 săptămâni în America de Sud: o sticlă cu apă, pălăriile de soare, niște fructe de cactus cumpărate cu 1000 de pesos chilieni dintr-un sat de pe marginea drumului și niște chipsuri de mălai. În piața centrală din Valparaiso, pe la prânz, ne-au furat din portbagaj cele două rucsacuri – cu care ne lăudam că ce bine călătorim noi mai light și smart ca alții – și ne-au lăsat doar cu ce aveam pe noi. Suntem în pantaloni scurți și tricou, iar următoarea destinație ne așteaptă cu temperaturi mici, care ajung noaptea și sub zero grade.

Cam asta e concluzia săptămânii petrecute în Santiago și Valparaiso, cele două mari orașe chiliene care se întrec să reprezinte adevăratul Chile. Ce-i drept ambele sunt fotogenice, zonele limitrofe sunt pitorești – dacă nu mi-ar fi furat laptopul puteam să vă arăt și mai multe poze – dar ascund multă inechitate socială și sărăcie, iar asta pe noi ne-a costat, după cum se vede.

Santiago no es Chile

Santiago de Chile are 7-8 milioane de locuitori, e zgomotos, aglomerat, sufocat de trafic și de praf, cu o arhitectură care arată că banul dictează în fața regulilor urbanistice. Blocuri înalte de 20-30 de etaje țâșnesc din cartiere de case de maxim două etaje, precum cactușii pe câmpuri, și le iau aerul și cerul vecinilor.

Chilienii se mândresc că după marele cutremur cu tsunami din 2010 au îmbunătățit regulile de proiectare antiseismice și se amuză de temerile noastre, ale străinilor, ori de câte ori îi întrebăm de cutremure. Cât am stat în zonă se pare că au fost 6 cutremure în 7 zile, dar nu am simțit niciunul. Și Santiago și Valparaiso au risc de cutremur, dar nu se dau în lături să construiască până la cer.

Am stat la etajul 26, în gazdă la Lucho, un chef pasionat de munte și bere, care s-a apucat să facă un master în bere după ce a absolvit filosofia. Când am pus piciorul în Santiago am petrecut două ore și ceva în trafic, între aeroport și casa lui Lucho. Nu distanța a fost mare, ci blocajul de mașini dintre 5 și 9 seara care-i face pe chilieni să conducă agresiv și isteric. Coruri de claxoane, degete arătate pe geam, mașini cu răni cicatrizate din războiul cotidian al mersului prin oraș, căldură, noxe și praf. Am văzut în Santiago cum o să arate Bucureștiul peste alte 5 milioane de locuitori.
Spre deosebire de Buenos Aires, la fel de aglomerat dar fluid, Santiago pare un iad încins de fier, beton și praf. Cel puțin la nivelul asfaltului, că de sus se mai scoate cu panoramele.

  

Nu am petrecut decât câteva zile aici și am nimerit exact în week-end-ul în care depunea jurământul noul președinte al țării. Sebastian Pinĕra e la al doilea mandat, e unul dintre cei mai bogați chilieni și din postura lui de dreapta a promis multe, ca tot politicianul. Numai 46-49% dintre chilieni s-au prezentat la urne și jumătate din ei l-au votat pe Piněra. Restul au stat în case și au refuzat să iasă chiar și pe străzi cu ocazia depunerii jurământului, la Congresul care se află, ironic, taman în orașul în care Pinĕra a pierdut alegerile – Valparaiso.

Cred că eu am discutat din întâmplare numai cu oameni mai de centru stânga, care o regretau pe fosta președintă, Michelle Bachellet, sau alternativa la Piněra nu a fost suficient de convingătoare, asa că mi s-a părut că chilienii experimentează și ei o puternică durere în fund de politică, de aici și absenteismul masiv la vot. Oricum, pentru „cea mai privatizată țară din lume”, cum își prezenta un ghid patria, era firesc probabil să câștige alegerile un om de afaceri bogat.

 

Lucho ne-a spus că Chile e rezultatul ideilor lui Milton Friedman, care l-a consiliat pe Pinochet în anii 80 să facă din țară un exemplu de free market. Unii spun că asta nu a fost bine, că Chile se descurca și până la Pinochet, avea o economie prosperă, dar și sisteme de sănătate și educație bune, de aia au ales un socialist, pe Salvador Allende, dat jos în 1973 de americani printr-o lovitură de stat.
Fosta președintă, doamna Bachellet, nu a mai avut dreptul să candideze. În cele două mandate pe care le-a avut, cică a încercat să mai reducă din decalajul dintre bogații și săracii din Chile.

Una din măsurile bune luate de fosta președintă ar fi gratuitatea educației, care înțeleg că a fost ratificată de parlament dar încă nu și implementată. În Chile nu există învățământ gratuit universitar. Chiar și facultățile de stat costă anual peste 5000 de dolari, ceea ce e prohibitiv pentru mulți. Învățământul primar și gimnazial teoretic e gratis, dar școlile de stat sunt atât de proaste încât nu ajungi nicăieri cu ele, îmi explică un doctor în biofizică, fiu de avocat chilian, care are de gând să plece în SUA în câteva luni, pentru că acolo cercetarea e apreciată. La fel de prost ca educația de stat merge și asistența medicală de stat, după cum zic alte surse.
Educația deficitară contribuie la șomajul ridicat în rândul tinerilor. Altfel, Chile are un șomaj oficial de 6%, cu o cotă record de 14% în Valparaiso.

Rivalitatea cu Valparaiso

„Santiago no es Chile”, ne zice ghidul din Valparaiso, mândru că e un „porteno” adevărat.  Sigur că nu e, nicio capitală nu reușește să fie reprezentativă pentru toată țara. Dar aș zice că nici Valparaiso nu e Chile, chiar dacă a fost primul mare port al Americii Latine, a găzduit prima bursă de valori de pe continent și a editat primul ziar de limba spaniolă – El Mercurio – care mai apare și  azi, cu o reputație pătată de implicarea patronului în lovitura de stat americană care l-a instalat pe dictatorul Pinochet în 1973.

Din gloria de altă dată nu i-a mai rămas mare lucru portului Valparaiso. Azi e un soi de favela mai spălată, întinsă pe dealurile care se preling în ocean. Are case vechi si frumoase, cartiere de blocuri, dar și mahalale insalubre în care ți se recomandă să nu intri. Din 2003, de când UNESCO l-a declarat oraș de patrimoniu cultural, i-au fost interzise construcțiile înalte așa că într-o oarecare măsură a scăpat de rapacitatea imobiliară din Santiago.

Prima impresie când intri în Valparaiso e copleșitoare: toate casele alea cățărate pe dealuri, cutii cărămizii sub cerul albastru intens, zumzetul orașului care se împletește cu zgomotul mării și cu vântul care șuieră și aici ca în sud. Ai impresia că sunt câteva milioane de oameni, nu numai  340.000 cât zice ultimul recensământ.

Principalul reproș pe care valparaisenii i-l fac guvernului e că pe ei i-a uitat cu investițiile. Că a băgat bani în Santiago, și aici în bătrânul port, nimic. Așa o fi, dar poate că și bătrânul port își dă prea multă importanță.

Din afară aș zice că sărăcia e la fel de prezentă peste tot. Și în Santiago și în Valparaiso sunt trotuare pline cu vechituri și nimicuri (acum mă gândesc că or fi și alea furate de la turiști), străzi cu oameni care dorm in cort sau sub cerul liber, pe saltele, lângă comercianți ambulanți care îți vând orice, de la salată de fructe în pahare din plastic, cu 1000 de pesos (1,5 euro) la frigărui, aripioare de pui sau brownie cu marijuana.

O vizită în Vegas Central din Santiago te întoarce în Oborul nostru dinainte de modernizare. Aici în piața asta uriașă care mustește de legume, fructe si oameni a încercat o femeie să ne umble în rucsacul cu acte și bani pe care îl purtăm mereu cu noi. Când am strigat la ea, tot ea s-a răstit că să ne mișcăm mai repede, că se grăbește.

             

Abia aici am găsit savoarea și culoarea pe care le intuiam că există în America Latină. Aici viețuiesc la un loc aparenta igienă – prestatorii de sucuri naturale cu mănuși și măști la gură – și oferta pentru ăia cu imunitatea crescută – pisicile umblă printre tarabele cu pește sau carne, vânzătorii bagă mâinile păroase în butoaiele cu bulion sau murături etc.

 

Nu pot să spun că am înțeles sau cunoscut orașul în doar câteva zile, însă la prima vedere nu m-am simțit prea atrasă să petrec mai mult timp aici. Santiago are un ritm prea grăbit pentru mine și e un pic agresiv, deși majoritatea oamenilor cu care am interacționat au fost amabili.

Am mai vizitat în Santiago Muzeul drepturilor omului, dedicat victimelor lui Pinochet – interesant realizat și înfricoșător prin limpezimea cu care demonstrează implicarea americanilor și manipularea opiniei publice prin presă, astfel încât să creadă că Pinochet salvează democrația de dictatura comunistă a lui Allende.

 

Dictatură a fost ce a urmat de fapt, nu comunistă ci militară, si a durat din 1973 (ironic, 11 septembrie a fost data loviturii de stat sprijinită de SUA) până in 1990, timp în care o mulțime de oameni au fost răpiți, torturați, uciși  Pinochet s-a îmbogățit și a trăit bine mersi până a murit de bătrânețe la 90 și ceva de ani.

Acolo unde se face vinul chilian…

Pe drumul spre Valparaiso am oprit în câteva crame pitorești din jurul văii Casablanca, mai mult ca să le admirăm decât ca să degustăm. Pentru că spre deosebire de Europa, aici unde se face vinul e ceva mai scump decât la supermarket. Aici de fapt doar se coc struguri, vinul se face la Santiago. Cramele în mijlocul viilor au rămas doar niște puncte de atracție turistică și un mod de a face bani frumoși din degustări și pseudo-tururi vinicole.

  

… și s-a scris poezie

În zonă am mai vizitat una dintre cele trei case ale poetului lor nepereche, Buda domnului NerudaPablo Neruda, al doilea chilian care a luat Nobelul și un tip de altfel foarte interesant – deși nu i-am citit poeziile, m-am mulțumit cu filmul. Omul a avut o casă în Santiago, una în Valparaiso și una mai la sud, la Isla Negra, un sătuc cochet de pescari. Pe asta am vizitat-o și pot să vă spun că nu stătea rău deloc domnul Neruda.

  

Cele mai bune empanade din Valparaiso

În Valparaiso nu prea ai ce să faci în afară de plimbat de străzi, pozat street-art, urcat-coborât cu „ascensore”, niște funiculare care te scutesc de urcat străduțele abrupte și eventual plimbări cu barca.

La restaurante mâncarea e scumpă și rareori face banii, așa că cea mai bună variantă e să mergi la supermarket și sa-ți iei ceva de preparat acasă. Altfel, o gustare ieftină și bună peste zi e clasica empanadas, un fel de colțunași cu umpluturi diverse, făcuți fie la cuptor, fie prăjiți în ulei. Costă de la 1000 de pesos în sus, adică cel puțin 1.5 euro și din câte am mâncat prin Chile aș zice că mai bune sunt cele prăjite, vândute undeva în Valparaiso, unul din motivele pentru care am parcat și noi mașina în piața Sotomayor, unde am rămas fără bagaje.

   

Mai ieftin de atât e „colectivo” – niște taxiuri negre care au numere ca autobuzele și urcă sau coboară oamenii din piețele centrale de la poalele colinelor până sus la ultimele case, pe străduțe mici și întortocheate pe care un autobuz nu ar putea să ajungă.

  

400 de pesos de persoană costă un astfel de drum, iar „colectivos” vine mai rapid decât metroul în București. Ar fi de remarcat aici stilul de condus al șoferilor din Valparaiso: rapid, prea rapid chiar pentru străzile alea abrupte. Plus un mod de a semnaliza prioritățile și sensurile unice un pic prea subtil pentru un șofer european.

Dacă vrei să faci plajă, nu Valparaiso e locul, ci localitățile învecinate, Viña del Mar sau Conćon, în nord sau altele spre sud, unde există și plaje destul de mari, iar după dezvoltările imobiliare pare că acolo se concentrează oamenii cu bani.

În spatele acelor case de vacanță cu vedere directă la mare se întind pe dealuri aceleași bordeie ale săracilor care pesemne lucrează pentru confortul celor de la malul mării.

        

Cum am rămas fără bagaje

În ultima zi, la plecarea din Valparaiso spre aeroportul din Santiago, am predat camera și am pus bagajele în portbagaj. Am parcat mașina în piața mare a orașului, unde erau mai multe mașini parcate și o mulțime de oameni, ca să cumpărăm cele mai bune empanade pentru drum. Când ne-am suit în ea și am plecat spre Santiago nu am verificat portbagajul, mașina părea intactă. Ulterior am aflat că așa se operează: forțează încuietoarea, fură ce e înăuntru și închid la loc ca să nu te prinzi.

Ne-am plimbat apoi toată ziua pe malul oceanului și am mers spre Santiago pe drumuri lăturalnice, ca să vedem și cum e Chile dincolo de autostradă. Așa am descoperit plantațiile de cactușii și dulceața fructelor lor – tunas.

Când am ajuns la aeroport, înainte de a preda mașina, am vrut să scoatem bagajele din portbagaj. Atunci am văzut că încuietoarea Loganului fusese forțată și că nu se mai deschidea deloc. Tipul de la rent a car a deschis-o cu priceperea omului care a văzut multe la fel. Înăuntru nu mai erau decât roata de rezervă și ghetele noastre de munte, pentru care aveam să-i mulțumim hoțului mai târziu. Ar fi fost o problemă în plus să ne cumpărăm și de încălțat. Rămăsesem așadar în șlapi, pantaloni scurți și tricou, cum ne plimbasem toată ziua pe malul oceanului, fără să știm că ne lăsasem tot ce aveam la Valparaiso.

Am avut ghinion, dar și hoțul a avut ghinion cu noi. În afară de haine, în rucsaci nu mai era decât un laptop vechi și lent și nimic altceva de valoare. Toți banii, actele și cardurile erau la noi, așa că nu cred că s-a bucurat prea mult când a deschis gențile.

La poliție

Pe moment am fost șocați. Era 9 seara, se lăsa frigul peste Santiago și eram debusolați. Tipul de la rent a car a zis că nu e cazul să anunțăm poliția că e degeaba. Evident lor nu le păsa pentru că tot eu aveam să le plătesc paguba la încuietoare, din garanția de 500 de euro a mașinii.

Am mers totuși la poliția aeroportului unde dintre toți numai sergentul Martinez Montecino spicuia un pic englezește. I-am scris declarația în engleză, el a tradus-o în spaniolă și a băgat-o în sistem, în atenția secției de poliție care monitorizează piața centrală din Valparaiso.

Tocmai arestase doi inși pentru falsificare de permis de conducere. Ne-a rugat să așteptăm până întocmește actele arestaților. Pentru că mă luase frigul și făceam pe mine, sergentul i-a făcut semn singurei polițiste din birou să mă ducă la toaleta femeilor polițist. Doamna m-a escortat ca pe un arestat. A fost momentul amuzant al serii, când am văzut în secția de poliție buda fetelor: mileuri alb-roz pe capac și pe tancul de apă, perdele roz la ferestre. Lipsă hârtie igienică.
Când m-am intors, sergentul încă se chinuia să acceseze sistemul care se blocase, și-mi arăta exasperat ecranul. Mă întreba dacă și în România e la fel. Eu am crezut inițial că vrea să acceseze camerele de luat vederi din piața în care parcasem noi mașina. Sergentul s-a amuzat copios de naivitatea mea, în spaniolă, cu colegii lui. Au avut însă decența să nu râdă prea grosolan.

După vreo oră ne-a dat o copie după declarație, ne-a strâns mâinile, a spus că-i pare rău și că se întoarce să mai aresteze niște oameni. Dacă o fi, o să primim un email de la poliția din Valparaiso. Dacă nu, nu.

Discuția despre arestații care falsificaseră acte m-a pus pe gânduri pentru că în bagajele noastre erau și niste copii ale actelor pe care le folosisem ca să obținem viză de Bolivia.
Hoțul știa așadar tot despre noi: nume, copii după pașapoarte, ba chiar extrasuri de cont și itinerariul. Pe toate le aveam în copii într-un compartiment al rucsacului, alături de asigurarea medicală.

Următoarea destinație – Bolivia

Ne-am petrecut ce mai rămăsese din noapte pe scaunele reci ale aeroportului din Santiago. Avionul era la 7 dimineața dar se făcuse deja miezul nopții până când a reușit sergentul Montecino să ne introducă reclamația în sistem, așa că nu Ne-am mai obosit să căutăm cazare.
Toate magazinele închise, noi flămânzi și goi, am depănat amintiri despre bagajele noastre. Cât de bine ajunsesem noi să facem roll-ing ca să încapă cât mai bine toate hainele în ele, cum nu o să mai vedem rochița mea favorită cu care am dansat tango în BA, hanoracul călduros pe care-l primisem de Crăciun de la niște prieteni, șalul primit din Kenia de la o prietenă de la clubul de carte, gutierele pe care trebuia să le port noaptea, după ce am dat jos aparatul dentar – costaseră o avere și erau în trusa de baie – toate micile atenții pe care le cumpărasem deja de la „capătul lumii” pentru prieteni… În fine, costumul de baie pe care nu apucasem să-l port deloc, sacul de dormit, cumpărat înainte de plecare din Decathlon, geaca mea minunată și ieftină de la magazinul german.

Toate vor ajunge etalate cel mai probabil pe trotuarele din Valparaiso, pline de haine și vechituri. E un gând care mă doare, trebuie să recunosc, de parcă toate astea nu ar fi lucruri, ci ființa mea expusă public spre vânzare. Nu m-am mai simțit așa vulnerabilă de când mi-au spart hoții casa.
Să te trezești brusc că nu ai nimic decât ce e pe tine este categoric o premieră și o experiență care chiar dacă nu merită trăită îți dă o perspectivă nouă asupra vieții.
În caz că nu înghețăm în San Pedro de Atacama înainte de a apuca să ne cumpărăm ceva haine mai groase, și nici nu ne clonează hoții din Valparaiso identitatea, o să vă mai povestesc și ce am făcut în continuare pe aici. Dacă tot nu ne-au luat banii și actele, mergem mai departe. Toată treaba asta mi-a lăsat un gust amar, dar deocamdată o iau ca pe o provocare. Nu am mai fost până acum în postura asta. Și doar de asta am venit aici, pentru premiere! Iar când am pornit mi-am zis că Bolivia va fi cea mai grea parte.

PS pentru prieteni – nu i-am spus mamei despre tâlhărie, nu vreau să-și facă griji inutil, așa că vă rog să nu o faceți nici voi.

Ce am mai scris din America latină:

Fără dosar cu șină la Consulatul Boliviei

Din Buenos Aires con mucho calor

Povești de la capătul lumii

Ice age cu comision bancar argentinian

Bolivia: cocaleros, cholitas, sărăcie și frumusețe cât cuprinde

Etichete: , , , , , , , , , , , , ,

13 comentarii la “Cum am fost jefuiți în Valparaiso” Subscribe

  1. Marius Georgescu 24/03/2018 at 08:40 #

    Ei,ți-a trebuit America de Sud…

  2. VASILIU MIRCEA PAUL 24/03/2018 at 10:35 #

    Esența Americii Latine:

    ”…despre SENTIMENTALII ortaci din tinerețe ai lui Pancho Villa care, din cînd în cînd, SE BELEAU ÎNTRE EI.”

    (Leonida Neamțu ”Jurnalul oficial al misiunii Scorbowski, cele patru caiete și contrajurnalul”)

  3. Livache 24/03/2018 at 15:19 #

    „Fii bărbată… Zoe!”
    acum ai motiv de garderoba noua! 🙂

    (frumoase imagini, abia astept continuarea)

    • Dollo 25/03/2018 at 13:38 #

      Nu prea e locul și momentul de schimbat garderoba, prețuri mari și marfă puțină prin locurile în care am ajuns

  4. ady 24/03/2018 at 16:48 #

    îmi pare rău.

  5. Corneliu 24/03/2018 at 19:27 #

    Uff, îmi pare tare rău. Am învățat aici că, dacă am ceva mai de valoare în portbagaj să nu scap din ochi mașina parcată. Și în orice caz, să nu deschid portbagajul în locuri publice.

    Călătorie plăcută și fără alte incidente în continuare! 🙂
    Corneliu

    PS: Zic pe aici că Neruda avea mai multe case pentru că avea in fiecare o amantă…

    • Dollo 25/03/2018 at 13:36 #

      Da, nu l-am deschis, dimpotrivă am băgat tot acolo pe principiul că să nu atragă atenția în mașină. Dar asta e, nu poți păzi chiar și portbagajul tot timpul, înseamnă să nu te mai bucuri deloc de vacanță.
      Da, din film și din ce era în casă am înțeles că domnul Neruda era un iubitor 😉

  6. Stefan Bragarea 24/03/2018 at 20:45 #

    Interesant și frumos scris.
    Minunate fotogramele.
    Îmi pare rău de necazuri, dar cred că numai cine n-a călătorit nu s-a izbit de incidente.

    P.S. Spre rușinea mea, nu-mi place poezia lui Neruda – mult militantism și puțin conținut. Dar sunt subiectiv.

  7. Om bun 25/03/2018 at 09:01 #

    Eu mereu incerc sa vad partea buna a paharului. Bine ca au furat doar atat si ca ati ramas totusi cu ceva bani si sanatate.
    Este o experienta din care inveti ceva cu sigurnata.
    PS: Cred ca actiunea este de furt si nu jaf (jaf era daca se apela la violenta si luau bagajele direct de la voi).

    • Dollo 25/03/2018 at 13:33 #

      Așa fac și eu:) conform codului penal s-ar putea să ai dreptate, dar când ești furat nu mai contează semantica 🙂

  8. bugsy 27/03/2018 at 07:59 #

    Realismul magic.

  9. adobrero 28/03/2018 at 15:43 #

    S-a dat comandă de șal nou!

    • Dollo 28/03/2018 at 20:27 #

      Ce veste bună! 🙂

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Sărăcia se învață în familie și e ocrotită de stat

teclas

În Deltă oamenii se zbat ca peștii pe uscat: nu au de lucru, dar fac copii ca să trăiască din alocații. Copiii lor le vor călca pe urme. Needucați, necalificați, vor fi următoarele generații de votanți cu sacoșa.

Cât valorează un om? Dar după moarte?

sidonia cu geo bogza si miron

Cum am descoperit-o pe Sidonia Drăgușanu – scriitoare, ziarist freelancer în timpul războiului, activistă feministă, sfătuitoarea doamnelor, prietena domnilor – deși o uitase toată lumea, inclusiv Uniunea Scriitorilor

De ce nu s-a surpat Bucureștiul când „ne-a făcut Ceaușescu” metroul

metrou5

Pentru că pe vremea aia s-au folosit mulți mineri cu târnăcoape, care au săpat cu grijă tuneluri, pentru că specialiștii de atunci și-au făcut doctoratele pe bune la metrou, nu plagiindu-i pe alții, și chiar și atunci au existat tasări de teren.

Sanssouci, casa de la țară a unui rege cool

pajiste

La 1740 oricine putea să intre pe domeniul lui Frederick cel mare al Prusiei, cu condiția să fi fost îmbrăcat corespunzător. Azi intrarea costă 19 euro și îți dezvăluie un colț de rai și o poveste frumoasă.

Cât ne-a costat înflorirea sectorului 3, în campania electorală 2016

begonia1

Primarul Negoiță a cumpărat gazon la preț dublu față de piață, apoi l-a tăiat și aruncat ca să planteze în loc begonii. Cât au costat ele și de ce primarul refuză să spună?

Ice age cu comision bancar argentinian

perrito moreno

Trecerea granițelor din Argentina în Chile și retur sau comisioanele bancare nesimțite l-ar face și pe un eurosceptic să iubească UE.