Ice age cu comision bancar argentinian

Trecerea granițelor din Argentina în Chile și retur sau comisioanele bancare nesimțite l-ar face și pe un eurosceptic să iubească UE.

Din Ushuaia am luat un autobuz spre Chile – Punta Arenas, o distanță mică în linie dreaptă (vreo 250 de km) dar aproape triplă pe șoseaua ce urmărește linia fiordurilor vestice ale Țării de Foc. Drumul se poate face dintr-o bucată, însă în ziua în care am plecat noi nu exista decât o variantă mixtă: un sfert de drum cu un microbuz argentinian și restul cu un autocar destul de comod și modern, chilian. Îmbarcarea în microbuz a fost din categoria să băgăm și capra în casă ca atunci când o scoatem să ni se pară viața mai frumoasă. Scaunele toate ocupate, dar aproape niciun loc pentru bagaje.

E momentul să spun că noi am pornit în această aventură sud-americană doar cu câte un rucsac de om, ceea ce ne-a permis să chicotim amuzați de exasperarea unui cuplu italian de 60+, vizibil nedeprins cu astfel de situații, care avea 4 valize de lux (două mari și două mai puțin mari), tăguite cu etichete „Bluvacanze”, pe care șoferul microbuzului le-a împins cu indiferență pe intervalul dintre scaune, blocând și ultima fărâmă de spațiu până în fund la taxatoare. Italianul, un bărbat cu siguranță frumos în tinerețe, a vociferat o vreme, până a adormit. Era 6 dimineața.

Cu autocarul la granița cu Chile

Pe la 11 când ne-am urcat în autocarul chilian deja își cam dăduse seama de diferența dintre broșurile turistice care-i promiseseră pesemne „bluvacanze” cu ape azurii la capătul lumii, și realitățile Patagoniei. Îi tot zicea nevestei că trebuia să fi luat un avion.
În autocar ne-a acostat o pereche franceză. Doamna mi-a văzut tricolorul agățat de rucsac și m-a abordat cu veselie: „sunteți din România? Fiul nostru e căsătorit în România și stă la Piața Unirii. V-am recunoscut după steag.”
Altă pereche venise din celălalt punct austral al lumii, Sydney, ca să vadă capătul ăstălalt.

Granita Argentina-Chile
Trecerea granițelor (niște construcții în mijlocul câmpurilor, la fel de modeste ca și casele oamenilor) și controlul bagajelor s-au dovedit încercări neplăcute pentru străini, mai puțin pentru băștinași. Noi europenii uitasem deja cum era înainte de Schengen așa că italianul a început iar să bombăne. Dacă pentru noi a fost enervant să ne dăm jos cu rucsacii ca să-i vadă vameșul argentinian, și încă o dată ca să-i scaneze vameșul chilian, pentru italieni, cu 4 valize, a fost clar o provocare.

Aș trimite un eurosceptic să treacă din Argentina în Chile și înapoi, cu o mașină închiriată sau cu autocarul, doar în scop turistic. Să nimerească în vamă în același timp cu cineva care a cumpărat din Chile niște pantofi și nu i-a declarat la graniță sau cu cineva care a avut la el din neștiință niște fructe.

Birocrația infernală (ca să treci cu o mașină închiriată dintr-o țară în alta, ceea ce am făcut noi de două ori în următoarea săptămână), incertitudinea – dacă într-o țară e valabil un act e posibil ca în țara vecină să nu fie recunoscut, sau oricum e posibil sa nu ai bască și nu treci – sunt la fel de stupide oriunde, dar mai ales aici, unde toată lumea vorbește aceeași limbă, monedele lor poartă același nume, chiar dacă au valori diferite, iar munții și apele sunt la fel de frumoase.

Nu se tem de droguri, ci de fructe

Ambele țări au o politică restrictivă pentru introducerea de fructe, legume sau alimente de origine animală, însă numai Chile se ia în serios și chiar confiscă ce prinde la vamă. Au scanere ca la aeroport și nu trece nimeni prin vamă până când stăpânul nu-și recunoaște sacoșa suspectă de niscai sandviș cu brânză sau chorizo, uitată neglijent în autobuz și descoperită de vameș.

Ba la un punct obscur de graniță din munții Patagoniei aveau chiar și un câine labrador care îți mirosea bagajul. Chilienii nu se tem de arme sau droguri, cât de o banană, două piersici și un ciorchine ciugulit pe jumătate de strugure, cât ne-au confiscat nouă la prima intrare. (se găsește iarbă aici la tot pasul, și oficial și in „feria” – târg)

Când au aflat că avem fructe, italianul a bombănit sarcastic ceva de bombe, iar șoferul de autocar – un bătrănel mic și afabil – a făcut o figură dezolată. Eram pierduți!
În fine, am rămas fără ele – nu a fost mare pagubă și așa aveau gust de plastic – doar ca să descoperim fix aceleași fructe, cu aceeași proveniență probabil, în supermarketurile chiliene. Dacă îi întrebi de ce se întâmplă asta la graniță, toți chilienii îți vor spune cu convingere că sunt contaminate.


13-14 ore mai târziu am traversat strâmtoarea lui Magalanes și am ajuns la Punta Arenas, unde cineva a construit replicile în mărime 1:1 ale bărcilor folosite acum câteva sute de ani de Magelan si Darwin prin zonă. Se pot vizită cu echivalentul a 6 dolari.

 

 

Am intrat deci în Chile, noi fără fructe, italianul cu pantalonii uzi de cafeaua pe care i-o vărsase nevasta din greșeală pe el. A strigat nervos: cazzo! Ultima picătură a excursiei de rahat fusese vărsată.

Argentina-Chile și retur

Am închiriat o mașină în Chile pentru că aici era mai ieftin decât în Argentina și dealerul a fost flexibil. Trecerea cu mașina dintr-o țară în alta costa și mai mult dacă o închiriai din Argentina, dar birocrația la vamă era aceeași. Timp de o săptămână am făcut vreo 2000 de km cu ea, între Punta Arenas (Chile) – Puerto Natale (Chile) – El Calafate (Argentina) și retur.

Am vizitat o mică parte din Los Glaciares, parcurile lor naturale care se întind din sudul Patagoniei până hăt în mijlocul continentului. Președinta Chile tocmai a semnat anul ăsta încă un decret (au fost câteva în ultimii 20 de ani) prin care înființează alături de o fundație a unor americani cel mai mare parc natural din Patagonia, de vreo 10 milioane de acri.

Americanii Kris și Doug Tompkins, care au câștigat o avere din haine sport, au fost huliți la început când cumpărau pământurile chilienilor, luându-le de la gura vacilor și omorând astfel locurile de muncă, însă ulterior se pare că oamenii au început să înțeleagă că din conservarea mediului și implicit turism vine banul, și acum Chile are vreo 17 parcuri naturale de pe urma cărora câștigă probabil mai mult decât din crescut vaci. Cel puțin judecând după numărul mare de locuri de cazare pe care le găsești la particulari în toate orășelele astea altfel pustii.

Parcurile cuprind vaste suprafețe din cele două țări, turmele de guanaca, iepurii, vulpile sau pumele nu cunosc granițe, la fel și condorii.

    

Ghețarii se întind între culmile de naționalități diferite și se topesc deopotrivă în cel mai mare lac argentinian cu apă dulce – Lago Argentina, 1500 de km – sau ajung in Pacific printr-un orășel mic chilian, care pe hartă pare situat în mijlocul continentului, dar de fapt e port la ocean – Puerto Natales. Am aflat că e port abia în ultima seară când, plimbându-ne pe malul lacului am văzut pe el ditamai nava de croazieră nemțească, care face înconjurul lumii.


În zona asta nu există autostrăzi, ci numai drumuri naționale cu câte o bandă pe sens și adesea asfaltul se termină când nu te aștepți. Dar partea buna e că nici circulație prea mare nu e pe ele.

  

Localitățile sunt rare, predomină fermele (estancia) care nu-ți arată decât garduri electrice de sârmă ghimpată, două porți din lemn și pajiști întinse pe care pasc libere vaci, oi, guanaca sau struți. Nu au exploatări intensive, vacile nu au grajduri, ci dorm sub cerul liber unde și mănâncă. Am întrebat o chelnerință pe care am luat-o cu mașina la ocazie ce se întâmplă cu vitele iarna. „Iarna le taie!” a zis ea. Am văzut și gaucho călare adunând vacile de pe câmp într-o zi.

Pentru că traversează drumul ca nebunii, încă nedeprinși cu mașinile, șoseaua e presărată cu cadavre de iepuri, vulpițe sau diverse animale mici de stepă, din care se înfruptă vulturii în intervalul dintre două mașini.

     

Cazare scumpă și destul de modestă

Casele sunt in general la fel de sărăcăcioase ca în Ushuaia, predomină lemnul sau tabla ondulată, multe sunt hosteluri sau au camere de închiriat pentru turiștii care vor să le vadă natura. Prețurile nu sunt mici, mai ales dacă închiriezi în ultimul moment cum am făcut noi de câteva ori. O cameră dublă cu baie „compartida” cu gazda ajunge și la 30 de euro pe Airbnb, și asta într-o localitate ca Puerto Natale, la 150 de km de intrarea în Parcul național Torres del Paine, care pare că din asta trăiește, din închiriat camere. Unii sunt chiar nesimțiți și îți cer 90 de dolari pe o cameră dublă, dacă la bați la ușă, deși pe Booking o dau cu 35 sau 40.

Bogații au la dispoziție hoteluri sau bungalowuri în parc (foto sus), cu de la 100 de euro în sus pe noapte. Mai există și cortul dacă reziști la frig și la vântul puternic.

De țepele localnicilor te poți feri, dar de ale băncilor nu


Vârful săptămânii, financiar și ca senzații, a fost însă șederea în El Calafate și vizita la ghețarul Perito Moreno. A fost botezat așa după un explorator argentinian, Francisco Moreno, care a descoperit printre altele Lacul Argentina și a jucat un rol important în disputele argentiniano-chiliene asupra zonei, spunând că de fapt lacurile glaciare deși se varsă în Pacific, ele fac parte din bazinul Atlantic, deci îi aparțin Argentinei.

Credeam că pinguini fuseseră senzația maximă a vacanței, dar ghețarul a pus capac. Maiestuos și bleu pur, o stâncă de gheață perfect cristalină care se rupea gemând din când în când cu mici tunete care încântau turiștii și îi frustrau deopotrivă. Pentru că niciodată nu erai suficient de rapid ca să prinzi în poză căderea câte unei bucăți de gheață în apa la fel de cristalină. La câteva zile după ce am plecat noi s-a rupt o bucată imensă care a făcut Lacul Argentina să dea pe afară și a provocat cele mai mari inundații din ultimii 30 de ani în El Calafate.


Perito Moreno nu e cel mai mare ghețar al lor, dar e cel mai faimos pentru că are cei doi pereti uriași care înaintează în apă și se sparg. Are numai 15 km pătrați și parte din el se află în Chile. Niște km mai sus, tot în Argentina, El Chalten, se află cel mai mare, Upsala, care are vreo 500 de km, de trei ori suprafața Buenos Aires.


Intrarea în Parcul ghețarului a costat 500 de pesos iar o tură cu barca până în fața lui încă 500 de pesos (argentinieni). În total 40 de euro de căciulă. Dacă te luai după agențiile de turism din El Calafate asta ar fi costat triplu. Oricum, ziua petrecută în Parcul ghețarilor a fost o experiență minunată, de la vremea frumoasă, micile animăluțe văzute de aproape (o vulpe, niște păsări în parcare), comportamentul rangerilor parcului și până la maiestuosul Perito, care e categoric o chestie pe care nu o vezi de multe ori în viață.

  

Mai exista varianta să te cațeri efectiv pe ghețar, de asemenea o treabă destinată bogaților. Costa mai bine de 100 de euro se persoană și te ducea cu turma undeva la câteva sute de metri distanță pe el, unde deja se vedea murdar de la câte urme se pământ ajunseseră pe el probabil. Am preferat să-l admir de la distanță. Bucăți din el pluteau pe lac iar oamenii de pe catamaranul cu care ne-am plimbat până la el au pescuit una și ne-au pus-o pe tavă.

  

În El Calafate am mâncat cea mai scumpă și proastă cină de pe continent (o bere de 330 ml costa cât un litru în BA), și am schimbat euro la cel mai prost curs posibil – 23,7 pesos la 1 euro, față de 24.8 cu cât schimbasem în BA. Extragerea de la bancomat era taxată și mai mult după cum v-am spus, iar de cash aveam nevoie pentru că intrarea în parc și barca nu se făceau cu cardul. Desigur se putea plăti în dolari sau euro direct în parc, dar cursul ar fi fost la fel de prost.

Aici am avut cel mai acut senzația că Argentina a țara băncilor și că oamenii nu pot decât să ia un număr de ordine de la automat și să aștepte cuminți să fie jefuiți cu acte în regulă.

Apoi a mai vrut un vânzător de la benzinărie să ne facă de vreo 70-100 de pesos așa din ochi, când am cumpărat niste nimicuri din magazin. Când l-am întrebat de ce e așa scump a mai făcut o dată socoteala și i-a ieșit corect. Cu zâmbetul pe buze, fără să-și ceară scuze. Exact la fel ni se întâmplase la Ushuaia când era să mâncăm cele mai scumpe  empanadas.

Cu oul în gât trecem granița în Chile

Am plecat din El Calafate înapoi spre Chile ca să vizităm și Torres del Paine pe care nu putusem să-l vizităm la dus din cauza vremii proaste. Știind că o să trecem granița din nou ne-am străduit să îngurgităm repede toată mâncarea pe care o cumpărasem de la supermarket în El Calafate, dar tot ne-a mai rămas un ou fiert și o banană.

Ca să nu declanșeze ăia planul de apărare în caz de atac biologic, dacă o să ne prindă cu un ou, ne-am străduit să înghițim tot exact cu câțiva metri înainte de vamă. Încă mai aveam urme printre dinți când i-am răspuns senini vameșului că nu avem nimic de declarat. Doar în burtă, dar acolo încă nu ne scanau. În punctul de trecere Esperanza, dintr-o localitate minieră părăginită ca Valea Jiului, nu aveau câine, ci doar o pisică leneșă care dormea pe un tomberon. Ne-a Mărin cu prazul în paporniță le-ar fi dat mult de lucru.

 

A doua zi ne-am urcat pe munte în Torres del Paine și era să nu mai coborâm.

A fost cel mai dificil traseu din viața mea, 7 ore dus întors în teorie, mai bine de 8 ore în practică. Am plecat din parcarea parcului pe o vreme frumoasă, niciun nor pe cer, soare, cald 25 de grade. După 3 ore am ajuns în ultima parte a traseului, un perete abrupt de stânci pe care ne-am cățărat precum caprele noastre, nu ca guanacele lor. La ora 5 după amiază am reușit să ajungem în vârf ca să vedem lacul de la baza celor mai înalți colți ai muntelui, o priveliște frumoasă dacă nu ar fi plouat mărunt și nu n-ar fi bătut un vânt rece.

Coborârea a durat, incredibil, mai mult decât urcatul, printre stâncile și grohotișul în care călcam șiroia acum apa de sus, era frig ca iarna și noi eram uzi până la piele.

    

La 9 seara am ajuns înapoi la mașină, iar în urma noastră mai rămăseseră pe munte vreo 8 oameni care coborau și mai greu decât noi. A fost o încercare care s-a încheiat cu bine, dar la limită din toate punctele de vedere: de timp, de puteri și de echipament.

Am fost bucuroși că la gazda la care am stat în Puerto Natales am avut mașină de spălat așa că pornim spre Santiago de Chile cu rucsacii plini cu haine curate. Până aici a fost Patagonia și capătul lumii, ne recitim de pe malul celălalt al continentului sud american, din însoritul litoral chilen, unde se face vinul ăla bun si ieftin din Mega (apropos, ce dor imi e de un Mega Image pe aci!).

      

Ce am mai scris din America latină:

Fără dosar cu șină la Consulatul Boliviei

Din Buenos Aires con mucho calor

Povești de la capătul lumii

Cum am fost jefuiți în Valparaiso

Bolivia: cocaleros, cholitas, sărăcie și frumusețe cât cuprinde

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

10 comentarii la “Ice age cu comision bancar argentinian” Subscribe

  1. Stefan Bragarea 17/03/2018 at 09:45 #

    Extrem de interesant, cu atât mai mult cu cât descrierile sunt – după cum am mai spus – de la firul ierbii.
    Mi-ați făcut poftă – până acolo nu am ajuns încă.

  2. Dan Fulger 17/03/2018 at 11:12 #

    Chile mai are vinuri prefiloxerice pentru că este înconjurat de munţi şi deşerturi.
    Şi voi aţi încercat să intraţi cu struguri?

  3. Lili 17/03/2018 at 12:41 #

    Imi place nespus naratiunea atat de pitoreasca a experientelor dvs! Abia astept urmatoarea destinatie! Mult succes si drumuri bune!

  4. ady 17/03/2018 at 13:58 #

    ”Încă mai aveam urme printre dinți când i-am răspuns senini vameșului că nu avem nimic de declarat.” am râs de s-a speriat pisicul. 🙂

  5. Corneliu 17/03/2018 at 17:25 #

    Felicitări pentru reportaj, excelent! (spun ca rezident în Santiago de Chile)

    • Dollo 20/03/2018 at 20:43 #

      Mulțumesc, episodul următor va fi ceva mai greu se digerat 🙂

  6. Bogdan 19/03/2018 at 13:13 #

    > Intrarea în Parcul ghețarului a costat 500 de pesos iar o tură cu barca până în fața lui încă 500 de pesos (argentinieni).

    Dollo, poti sa-mi recomanzi firma de la care ai luat turul cu barca? O sa ajung si eu acolo si vreau sa nu platesc mai mult decat e nevoie.

    Si zici ca n-ai recomanda sa te cateri pe ghetar, nu? Voiam dar daca zici ca e asa scump si murdar, mai bine as evita.

    • Dollo 20/03/2018 at 20:42 #

      Orice barcă alegi de la malul lacului costă atât, sfatul e să nu te lași păcălit de ofertele agențiilor de turism din oraș ci să mergi direct în parc. Acolo ai toate alternativele la dispoziție, mai ieftine. Nu recomand urcatul pe ghețar, mi s-a părut scump și nu făcea banii.

  7. dragos 19/03/2018 at 17:11 #

    Mie cel mai mult mi-a placut cum suna „El Calafate”. Au si un „El Vidine” prin apropiere?

    • Dollo 20/03/2018 at 20:39 #

      Nu au Vidin 🙂

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Cum am fost jefuiți în Valparaiso

20180312_112948

Tâlhăriți de bagaje în piața centrală a celui mai vechi port sud-american, Valparaiso, orașul chilian de patrimoniu UNESCO.

De unde ne informăm în epoca dezinformării

informare

Câteva metode de informare alternativă și de verificare a știrilor, pentru aceia debusolați și preocupați să nu se lase manipulați de presă.

Respect pentru sfânta prostie națională

prostie

Senatorii Ficățel și Miki Șpagă vor să ne oblige să le arătăm respect, printr-o lege care ne va măsura sentimentele și va sancționa prompt abaterile de la sentimentele sănătoase, naționale, de iubire și respect față de tot ce e românesc, creștin și … tricolor

Ziua 2: Dragă, eu unde dorm? că mă întreabă recenzorul….

Ospitalitate, dar nu degeaba

Dacă vă calcă recenzorul oferiți-i, vă rog eu, un pahar cu apă. Nici nu știți ce nevoie are!

Cât ne-a costat înflorirea sectorului 3, în campania electorală 2016

begonia1

Primarul Negoiță a cumpărat gazon la preț dublu față de piață, apoi l-a tăiat și aruncat ca să planteze în loc begonii. Cât au costat ele și de ce primarul refuză să spună?

Cum a salvat Vodafone caii din Deltă

Cai din Letea

Ca un violator care promite să ia fata de nevastă, ca să nu facă pușcărie, Vodafone promite să hrănească cu 20.000 de euro caii salvați de alții anul trecut. După ce le-a folosit imaginea fără să-i întrebe, ca să-și facă publicitate.