Povești de la capătul lumii

Fin del mundo - sau curul lumii cum îi mai zic argentinienii - e la fel de scump ca Londra. Dar au pinguini, lei de mare și balene în fața casei.

Pinguinii Magelan sunt mici de statură și cu aparență bănoasă. S-au aciuat într-un an pe insula asta de pe Canalul Beagle, la 75 de km de Ushuaia, proprietatea unui fermier. De atunci nu au mai plecat și s-au tot înmulțit. Specificul lor e că stau acolo tot timpul anului – nu migrează ca alții spre ape mai calde –  îmbogățindu-l pe fermier care are o înțelegere cu o anume companie care duce de două ori pe zi câțiva turiști pe insulă și îi lasă să-i pozeze pe caraghioșii cu burți albe și frac. Chestia asta costă 3000 de pesos (vreo 120 de euro de persoană) și se pare că e destulă lume care are banii ăștia de vreme ce nu se găsește un loc pe barca aia decât de pe o zi pe alta.

Noi am dat 1350 de pesos de căciulă pe 4 ore petrecute pe un catamaran, alături de alți 50 de oameni, ca să ne plimbăm pe Beagle până la pinguini și înapoi, fără să avem voie să punem piciorul pe insulă. Mi s-a părut o decizie corectă de a nu lăsa hoardele de selfiști să sperie pinguinii. N-ar fi trebuit să facă excepție nici cu ăia puțini și cu bani, pentru că e suficient să stai pe o barcă la doi metri distanță de mal și să-i observi. Iar cu tehnica de azi le pozezi și mâncarea din gușă.

Pe lângă ăia mici și mulți care-i poartă numele lui Magelan  (magalanes cum îi zic sud americanii) erau doi stingheri din specia Gentoo (cei cu ciocul portocaliu care stau nemișcați pe culme) și încă  o colonie înrudită dar ceva mai jucăușă, ăștia cu labele portocalii care se aleargă cu mâncarea în cioc. Ăștia cu portocaliu cică migrează iarna, se duc spre ape mai calde, dar se întorc în fiecare vară. Ăștia mici și maronii sunt puii magelanilor. Când sunt gata să-și facă singuri rost de mâncare sunt luați de aripă și aruncați în viață. Până atunci sunt păziți de tați în timp ce mamele se duc la piață și cară până acasă sacoșele cu pește si alte fructe de mare.

   
Pe drumul spre pinguini am mai oprit în dreptul câtorva insulițe pe care dormeau leii de mare sau care găzduiau niște colonii de cormorani – de departe foarte asemănători cu pinguinii, dar fără legături de rudenie.

La întoarcerea spre Ushuaia, când ne băgasem toți la căldură în catamaran și credeam că nu mai avem nimic de văzut, căpitanul a ochit niște balene pe mijlocului canalului și ne-a făcut atenți la ele. Ne-am bulucit toți afară să le vedem, unii norocoși le-au și pozat, eu am apucat sa le văd doar cozile negre căptușite cu alb când se băgau la loc la fund.

Colonia penală de la capătul lumii

Excursia asta a fost una dintre cele mai frumoase experiențe de care am avut eu parte până acum. Mi-am dat seama că sunt dependentă de premiere în viață. Ca mine sunt mulți de vreme ce e plin de turiști aici la Ushuaia, iar localitatea și-a triplat se pare suprafața în ultimii 40 de ani.

Înainte era doar o insulă la capătul lumii. Acum toată lumea e aici, la capătul lumii

 

zice doamna Carmen, fostă modistă acum pensionară, care-și închiriază pe Airbnb cele trei camere minuscule de la etajul căsuței din carton pe care o stăpânește singură.  Fiul, nora și copilul au casa lor. Sunt multe case tip, sărăcăcioase,  din placaj sau lemn, construite pentru clasa muncitoare și aruncate pe versantul care se vede imediat ce ieși din aeroportul mic (și el din lemn) construit ca o cabană pe vârful unui deal ce înfruntă curajos colții inzăpeziți ai Țării  de Foc de peste canal.

Vântul puternic e primul care te ia în primire aici. Dezechilibrează avionul transformând aterizarea într-o bălăngăneală bahică, și face să vibreze toate casele săracilor, ca în povestea celor trei purceluși. Ulterior pe șosele aveam să constatăm cât de periculos e să conduci o mașină mică, coajă de nucă în bătaia vântului austral. Majoritatea au aici mașini 4×4 sau camionete în care își cară câinii chiar și când se duc la bere în oraș.

  

  
Doamna Carmen stă aici, în Ushuaia, de peste 50 de ani. Casa ei e scena perfectă dintr-o telenovelă: mileuri, bibelouri, cărți cu coperte aurite intercalate prin vitrină, pesemne tot pe post de bibelouri. Mâna de gospodină se vede peste tot, de la micul dejun servit prețios în toate cupele de sticlă posibile într-un magazin de menaj, pâna în baia împodobită și ea cu mileuri, broderii la perdeaua de duș sau la suportul de hârtie igienică. Are doi caniche  jucăuși, ca tot argentinianul iubitor de „mascotas”.

Altfel, Ushuaia are o mulțime de câini aparent fără stăpân, unii chiar de rasă, care umblă pe străzi dar sunt foarte prietenoși.

Ushuaia a fost locuită cu mii de ani înainte ca argentinienii să pună aici bazele unei colonii penale. Indigenii Ona si Yagana (care au dat și numele locului, Ushuaia = golf adânc) își împărțeau apele si pădurile bine mersi când au venit, pe la 1800 și ceva, niște misionari englezi, pe care nu-i mai încăpea insula lor, ca să le vorbească despre Domnul nostru Gizăs. I-au botezat și învățat să se îmbrace cu altceva decât cu blănurile lor. În imaginile pe care le poți vedea azi la unul din muzeele din Ushuaia sunt niște Yagana din ăștia cu fețe lungi, triste îmbrăcați cu haine europene vizibil diacrepante și puși să stea la poză.  Sunt zgribuliți și triști ca niște animale la zoo.

Pe la 1880 argentinienii au trimis aici cu un vapor câteva zeci de deținuți cu intenția de a construi o pușcărie în care să-i arunce, la capătul lumii, pe unii și alții: criminali, dizidenți, borfași mărunți. Ăștia au pus bazele orașului propriu zis, au construit închisoarea care a funcționat până în 1947, au ajutat la construirea orașului, la alimentarea lui cu cele necesare.

Într-o scrisoare trimisă la Buenos Aires în vremea aia, comandantul închisorii dădea asigurări că deținuții și femeile voluntare care se îmbarcaseră pe vas ca să vină aici au format cupluri și sunt pe cale să se înmulțească. Totul decurgea pașnic, așa se puneau bazele coloniei penale Ushuaia. În pușcărie aveau să fie închiși apoi chiar un scriitor celebru argentinian, Ricardo Rojas, iar legenda spune că însuși Carlos Gardel, celebru cantautor de tango, ar fi foat închis în tinerețe pe aici pentru scurtă vreme.

  

Azi în pușcărie nu mai sunt hoți, ci doar prețuri mari la servicii turistice. De exemplu poți să trimiți o vedere de la capătul lumii cu timbre în valoare de aproape 4 euro.

Capătul lumii doar pentru turiști

Dacă te uiți pe hartă, Ushuaia e aruncată într-un triunghi de continent decupat de Argentina din sfârcul Americii de Sud care parcă mai firesc i-ar aparține lui Chile. De altfel chiar și capătul lumii nu e aici, ci teoretic ar fi mai la sud, peste canalul Beagle, în Port Wiliams al chilienilor – bază navală și capitala chiliană a Antarcticii.

Dar geografic vorbind ambele sunt la 54° sud, plus-minus, și împreună gestionează Țara de Foc și drumul către Antarctica, unde azi ajung vapoare destul de mari cât să concureze cu un mic orășel. Așa că Ushuaia azi pare mai degrabă o alintare turistică decât o țintă temerară.

Reguli ciudate la supermarket

La supermarketul Anonima din Ushuaia (parte a unui lanț argentinian) am pățit o curiozitate. Când ne îndreptăm spre casele de marcat ni se spune că nu avem un dispozitiv electronic pe care trebuia să-l luăm de la intrare și să-l validăm, ca să ne înscriem astfel la rând la casele de marcat. Dispozitivul e un disc cu un afișaj electronic care iti spune la ce oră îți vine rândul la casă. Dacă termini cumpărăturile mai repede nu poți să te bagi în fața, trebuie să aștepți până când pe dispozitiv îți apare numărul casei la care ești repartizat. Dacă îți vine timpul dar nu e nicio casă liberă, dispozitivul afișează minutele de prelungire.
Evident toată prostia asta a generat rumoare printre turiștii neobișnuiți cu sistemul. Am stat vreo zece minute după ce am terminat cumpărăturile să așteptăm să ne strige la o casă, deși erau case fără clienți în fața noastră. În mod normal le-aș fi trântit marfa pe bandă și aș fi plecat, dar eram curioasă să văd ce se întâmplă.
O angajată a magazinului pierdea timpul scoțând toate dispozitivele din cutiile de plastic în care erau băgate și le reseta.  Părea muncă în zadar, dar poate că o fi existat o rațiune comercială – în timp ce aștepți să-ți vină rândul la casă îți mai aduci aminte să cumperi ceva – dacă nu cumva totul e doar un experiment sociologic care să demonstreze dispoziția oamenilor se a se conforma.
Oricum, fructele cumpărate de acolo ne-au fost confiscate două zile mai târziu la intrarea în Chile, care are o politică prohibitivă cu privire la orice aliment vegetal sau animal, chiar dacă e vorba doar de o gustare pe care turistul o cară cu el ca să-i țină de foame pe drumul cu autobuzul care durează 13 ore între Ushuaia și Punta Arenas (port chilian la Pacific). Dar despre asta în episodul următor.

Ce se mănâncă în port

Am omorât un king crab degeaba. După ziua petrecută pe catamaranul care ne-a dus să vedem pinguini am zis să încheiem ziua pescărește, așa că am intrat într-o tavernă marinărească din port și am luat ce mânca toată lumea: king crab scos în fața ta din acvariul din vitrină, fiert și pus pe tavă.  O chelneriță ne-a explicat mecanismul scoaterii eficiente a cărnii din cracii crabului: secretul e să tai cu foarfeca, pe care tot ei ți-o dau, înainte de articulație. O informație pe care n-o știam dar nici nu-mi va folosi mai departe pentru că ce era înăuntru nu mi-a plăcut – o așa zisa carne de consistență mucilaginoasă și fără gust. În schimb am băut un Chardonay  bun, care a costat 10 euro sticla.

King crabul se pare că e o specialitate cu care se laudă și cilienii, părerea mea e că numai aspectul e de el. În rest se mănâncă și aici o grămadă de carne la grătar, parcă mai mult oaie decât vită, majoritatea restaurantelor atrag clientela cu grătarele din vitrină deasupra cărora sunt răstignite două-trei oi în așteptarea orei 20 de la care începe cina pe aici.


Prețuri mari ca de sfârșit de lume

Ushaia e scumpă.  Ca să ajungi la capătul lumii îți trebuie bani, nu neapărat determinare. Odată ajuns beneficiezi de tot confortul unui oraș oarecare, cu cazino și alte locuri de pierzanie, de soarele intens, austral, și de încălzire a globală.

 

Șocul prețurilor din Buenos Aires s-a prelungit și aici unde localnicii vor să facă și ei bani pe seama foamei turistice după premiere. Sau mai bine zis niște șmecheri fac bani din asta, pentru că banii mulși de la turiști nu se reflectă în vreo bunăstare a localnicilor. Acum 200 de ani, europenii „civilizatori”  au decimat băștinașii prin diverse metode, ca să le ia pămînturile și aurul din ele.

Printre  cei mai răi cotropitori e dat exemplu în muzeele din zonă românul Julius Popper, care a învățat ingineria în Franța și a venit aici ca să caute aur. Nu numai că a găsit, dar și-a făcut de cap în Țara de Foc, cu o armată proprie, a omorât, a cotropit, și-a bătut chiar propria monedă din aur (popperul) și în plină glorie a fost ucis într-un hotel din Buenos Aires.


Acum europenii sunt cei exploatați, turistic. Într-o seară ni se părea scumpă cina, de aproximativ 40 de euro pentru două persoane, apoi ne-am amintit că pe aeroportul din Londra la venire am dat tot atât pe doi burgeri la restaurantul lui Jamie  Oliver. Deci ca să fim cinstiti, în Țara de Foc e scump ca la Londra, doar că aici ai ocazia să vezi pinguini, lei de mare și balene.

Următoarele vești vor fi din Patagonia, parcurile ei naturale și ghețarii care despart Argentina de Chile și au fost subiect de ceartă între cele două state.

Ce am mai scris din America latină:

Fără dosar cu șină la Consulatul Boliviei

Din Buenos Aires con mucho calor

Ice age cu comision bancar argentinian

Cum am fost jefuiți în Valparaiso

Bolivia: cocaleros, cholitas, sărăcie și frumusețe cât cuprinde

Etichete: , , , , , , , , , , ,

2 comentarii la “Povești de la capătul lumii” Subscribe

  1. Om bun 10/03/2018 at 20:18 #

    Frumos

  2. Livache 12/03/2018 at 14:25 #

    gracias chica si salutari lui Paganel! 🙂

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Nu sunt dezamăgit de România, pentru că nu m-am lăsat amăgit

Camil Petrescu fiul

Camil Petrescu fiul, despre cum se vede România de peste ocean și din mijlocul Bucureștiului. De ce a plecat acum 43 de ani, de ce s-a întors azi și de ce ar mai pleca o dată, dacă ar avea iar 22 de ani. Despre salamul cu soia de New York.

Raiul există și e în patrimoniul UNESCO

plitivice19

… sub numele de Parcul natural Plitvice, din Croația

Copiii proști nu ies din școli proaste, ci din părinți

Lasă și tu copiii la școală

După ce dau lunar, la grădiniță, sume cât salariul mediu pe economie, părinții se înghesuie să plătească oricât ca să-și vadă plozii înscriși „la o școală bună”, dar își păstrează intactă lipsa de disponibilitate pentru a petrece timp cu copilul lor.

Restul de 60% e tăcere

deget

Portret colectiv al celor 60% absenți de la vot: Vine inspecția sanitară și o întreabă pe asistentă dacă anumite aparate de pe care trebuie să ia probe sunt dezinfectate. Asistenta zice că nu, că nu a avut timp. Inspectorul pune mâna pe soluție, dezinfectează aparatul, ia proba și pleacă mulțumit

Peru: buricul incașilor, capcana turiștilor

machupicchu12

Ca să vizitezi Machu Picchu – casa de vacanță a lui Pachacuti, omorât de spanioli cu varicelă, descoperită 500 de ani mai târziu de un american – trebuie să bagi 140 de dolari în pușculița din Bermude a vreunui politician peruan, pe cel mai scump bilet de tren din lume.

Dacă ai vrea să trăiești doar atât cât poți

maini

Când mai vedeți reclame cu bătrâni râzând cu toată placa într-o lumină caldă, solară, să știți că ăia nu sunt nici români, nici la azil. Și poate nici așa bătrâni 😉