Divorțul are o reputație proastă, dar căsnicia e de vină

Încă o carte care demitizează familia „împlinită”, tradițională și demonstrează că omul nu e făcut pentru relații de durată. „Iată-mă”, de Jonathan Safran Foer, e cartea de la clubul de sâmbăta asta.

E prima carte scrisă de Jonathan Foer pe care o citesc și drept să spun nu m-a dat pe spate așa cum i-a dat pe fanii lui, care i le-au citit și pe primele două. Nu știu dacă și primele romane au fost la fel, și deci avem o nepotrivire de stil, eu și domnul Safran, dar e cert că la asta nu subiectul mi-a displăcut, ca altora, ci modul dezlânat în care l-a tratat.

Pentru că subiectul, deși clasic și bătătorit, e capabil să stârnească interes întotdeauna, câtă vreme oamenii vor continua să se căsătorească pentru totdeauna și să divorțeze când nu-i mai încap viețile interioare. Dar pentru mine întotdeauna va conta mult în aprecierea unei cărți modul în care autorul știe să mă facă să simt povestea, s-o trăiesc și să-mi pară rău când se termină.

Nu a fost cazul acesteia, pe care am citit-o între două autobuze stricate prin Peru și o escală la Madrid în drum spre casă, și am rămas cu senzația că ne-a păcălit marketingul editurii și de data asta.

Povestea e a unui cuplu de evrei din Washington, dar ar putea fi foarte bine a oricărui cuplu modern din lume, față cu iminența unei rupturi majore, când cei doi părinți constată că s-ar iubi mai mult dacă și-ar crește cei trei copii separat. Jacob e scriitor și scenarist de HBO, Julia e arhitectă care se irosește în amenajări interioare, în loc să-și proiecteze casa visurilor, Sam e fiul cel mare, adolescent și angoasat, Max e mijlociul preadolescent și Benji, cel mai mic, de 5 ani, evident un pic genial. Căsnicia are 16 ani și se mai ține, aparent, într-un singur fir dintr-o frânghie cândva groasă, după ce toate celelalte s-au uzat. Firul e ceremonia de bar mitzvar a lui Sam, pe care evident copilul nu dă doi bani, dar pe care părinții lui, deveniți convenționali ca toată lumea, abia cu vârsta, o încarcă cu toate semnificațiile ce trebuie să umple golurile din viețile lor.

Interiorul vieţii a devenit mult mai neîncăpător decât exteriorul ei, creând astfel o cavitate, un gol. Motiv pentru care bar mitzvar părea cu atât mai important: era ultimul fir al unei frânghii deşirate. Tăierea lui, aşa cum Sam îşi dorise din răsputeri, şi aşa cum sugera Jacob acum, chiar împotriva propriilor nevoi reale, ar fi însemnat proiectarea nu doar a lui Sam, ci şi a întregii familii, tocmai spre acel gol, unde se afla, de altfel, destul oxigen pentru o viaţă – dar ce fel de viaţă?

Julia descoperă în casă un telefon străin din care reiese că Jacob schimba mesaje cu tentă sexuală cu o colegă, și așa își dă seama că lui, deși nu prea i se mai scoală în familie, i se făcuse de alte funduri de prin împrejurimi. Jacob avea de fapt probleme de erecție cauzate de un medicament pe care-l lua pe ascuns ca să-și trateze chelia incipientă, dar îi era rușine să spună cuiva și de chelie, și de tratament și, evident, de impotență. Mintea, însă, îi zburda pe câmpiile verzi ale unei colege, de aici și schimbul de mesaje mustind a tot felul de fluide. Dar numai gura era de el, așa cum are grijă și nevasta să-i puncteze, atunci când îl confruntă cu chestiunea mesajelor. Ce, mă, ai chef de lins pe alta în fund, când tu nu ești în stare de un sex oral aci acasă?! Julia, pe de altă parte, avea și ea nevoile ei, așa că folosea intens clanța ușii de la baie, pe dinăuntru, pe post de vibrator între două reprize de viață grea de familie. În viața reală, cei doi mergeau seara împreună la culcare – ea cu sutienul pe ea (că așa se simțea mai sigură), el imediat după ce se masturba rapid în baie și trăgea apa – până când divorțul îi va despărți.

Sunteţi la fel, cu toţii: experimentaţi nesfârşite configuraţii ale părului facial, vă obsedează chelitul chiar şi atunci când nu există niciun semn. Şi totuşi rămâneţi indiferenţi la marsupiul care vi se revarsă peste curea.

Dar toate deciziile erau amânate până după bar mitzvar-ul copilului, cât să pozeze frumos în familie fericită. În familia lărgită exista un străbunic pe care voiau să-l ducă la azil, deși el se împotrivea, un bunic xenofob blogger și niște rude care vin din Israel pentru bar mitzvar și rămân pe capul lor mai mult decât era planificat, pentru că în Israel tocmai se petrece un cutremur devastator și începe războiul cu restul lumii. Pe scurt, viața globală, așa cum o știm cu toții de pe Facebook.

După părerea mea partea care scârțâie cel mai tare în poveste, și îi știrbește din realismul cu care descrie viața de cuplu, este construcția personajelor din Israel și a evenimentelor colaterale. Înțeleg că Foer a vrut să atingă cu asta și chestiunea diasporei israeliene din America, o fi vreo temă arzătoare pe acolo, dar mie una mi s-a părut nereușită. În tabloul complicat al divorțului unui cuplu e înghesuită astfel și tema dezrădăcinării omului modern, care de când e cetățean al lumii a uitat ce înseamnă să fie cetățean al națiunii din care face parte, a pierdut legătura cu strămoșii, obiceiurile, religia, ceea ce zic unii că ar ține de fapt și familia unită în caz de criză. E firește o falsă temă, că divorțul nu s-a inventat de ieri de azi. De aia și zice Jacob sau Julia la un moment dat că de fapt căsnicia e de vină pentru reputația proastă a divorțului.

Iar dacă ar fi să mergem mai departe, problemele cu care se confruntă Jacob și Julia nu țin nici măcar de căsnicie, ci de orice relație de lungă durată, în care cei doi se maturizează (sau nu), evoluează, se schimbă și ajung să se înstrăineze din varii motive, el sau ea sau amândoi să nu mai fie omul de care m-am îndrăgostit.

Câte cupluri sunt în stare să recunoască progresul în simplul fapt de a rămâne la fel?”, se întreabă Jacob, și are mare dreptate. Numai că acest la fel trebuie să fie ca și la felul celuilalt, altfel tot o ia unul hăis și altul cea.

Deși construcția romanului lasă de dorit, el este format, totuși din fragmente gândite, simțite, studiate și puse în cuvinte interesante, care reușesc să atingă puncte nevralgice. E ca și când domnul Foer a scris în timpul propriului divorț mici bucăți de viață într-un jurnal, apoi presat de editură, că de zece ani nu mai dăduse nimic la tipar, a strâns foile într-o oarecare cronologie și le-a trimis la publicat. Sau, mă rog, ar mai fi o posibilitate ca genul ăsta neglijent să fie de fapt studiat, ca să sugereze debusolarea personajelor lovite pe neașteptate de flagelul vieții moderne, divorțul la 40 de ani. O fi și asta, dar pe mine nu m-a convins că ăsta e un roman, fie el și modern.

Mai sunt câteva chestii care mi-au atras atenția în carte, scrise de parcă le-aș fi trăit și eu și pe care cu siguranță le-am trăit mulți dintre ăștia cicatrizați în războiul divorțurilor sau despărțirilor. Una ar fi ideea asta a înstrăinării de celălalt, lentă, insidioasă, complet negândită și de neînțeles între doi oameni care nu numai că s-au iubit (poate încă se iubesc), dar au și împărțit un timp cele mai intime lucruri. Și totuși te trezești la un moment dat că nu (mai) poți să-i spui iubitului/iubitei nici că te doare ceva, nici că vrei ceva anume, ți se face rușine brusc cu dorințele tale sau nevoile tale și ți se pare mai ușor să îi spui altcuiva, străin, de care de fapt ar trebui cu adevărat să-ți fie rușine, sau să te autosatisfaci în baie cu clanța cumpărată de la magazinul de decorațiuni interioare.

Jacob și Julia aveau nevoie unul de celălalt, își doreau să facă gesturi pentru celălalt și cu toate astea erau opriți de diverse jene inexplicabile pentru un cuplu vechi. În teorie, că practica ne arată că se poate. Teama de refuz, de respingere, de penibil este la fel de exacerbată între oamenii care-și cunosc fiecare fir de păr pubian, ca și între oamenii care nu se cunosc deloc.

… riscul de a comite o greşeală, ruşinea unui gest ratat – o mână întinsă era mai uşor de fracturat decât una aşezată pe lângă corp.

Cealaltă chestiune pe care am recunoscut-o în angoasele Juliei a fost postura în care o despărțire te aduce față de celălalt, o situație în care ajungi să te comporți exact în modul pe care-l urăști cel mai mult, și totuși nu te poți abține, iar pentru asta îl urăști de fapt tot pe celălalt, pentru că el te-a împins să fii așa, nu ești tu însăți. E un punct de vedere, eu una constat că devin tot mai mult mama, pe măsură ce îmbătrânesc, și asta nu-mi place deloc, dar cred că nu ține nici de mine, nici de ceilalți, ci de ADN, așa că am ajuns să mă consolez oarecum cu asta. În cazul Juliei, Foer a scris-o cam așa:

Singurul lucru pe care-l ura mai tare decât să se simtă aşa cum se simţea în momentul acela era să vorbească în felul în care tocmai o făcea. Aşa cum îi povestise odată că Golda Meir i-ar fi spus lui Anwar Sadat: „Vă putem ierta pentru faptul că ne-aţi ucis copiii, dar nu vă vom putea ierta pentru că ne-aţi făcut să vi-i ucidem pe-ai voştri”. Ura persoana pe care Jacob o forța să fie: ciufută şi ofensată, searbădă, soţia pisăloagă în care, decât să se transforme, mai bine şi-ar fi luat zilele.

Apoi ce mai demitizează romanul ăsta destul de bine este minunatul statut de părinți binecuvântați și de familie împlinită. Împlinirea. Care nu este nici pe departe ceea ce clamează toți guru în discursurile motivaționale, ci ceva mult mai mundan:

Înainte să aibă copii, dacă ar fi fost să-şi imagineze cum e să fii părinte, ar fi invocat scene precum „Cititul înainte de culcare sau „îmbăierea sau, Alergat cu mâna pe şaua unei biciclete. Statutul de părinte include asemenea momente de căldură şi intimitate, dar nu asta înseamnă. Înseamnă să faci curăţenie. Cea mai mare parte a vieţii de familie nu implică un flux de iubire şi nicio semnificaţie, doar împlinire. Nu împlinirea de a te simţi împlinit, ci împlinirea sarcinilor care îţi revin.

Cam asta e viața de fapt. Iar fragmentul din carte care mi s-a părut cel mai bine scris și care justifică și titlul și menirea cărții este un discurs imaginar rostit de Sam în „Altă viață” – jocul în care-și petrecea cel mai mult timp – ca un soi de repetiție pentru discursul pe care avea să-l țină în fața familiei de bar mitzvar.

Încercarea la care Dumnezeu l-a supus pe Avraam e scrisă cam aşa: „După aceasta, Dumnezeu a încercat pe Avraam şi i-a zis: «Avraame, Avraame!» Iar el a răspuns: «Iată-mă»”. Majoritatea oamenilor presupun că încercarea e dată de ceea ce urmează: Dumnezeu îi cere lui Avraam să-l sacrifice pe fiul său, Isaac. Dar eu cred că încercarea ar putea fi însăşi chemarea lui Dumnezeu. Avraam n-a întrebat „Ce vrei de la mine?” N-a zis nici „Da?”. A răspuns cu o afirmaţie: „Iată-mă”. Indiferent ce ar vrea sau ar avea nevoie Dumnezeu, Avraam este întru totul prezent, fără condiţii sau rezerve, fără alte explicaţii suplimentare. Acest cuvânt, hineni – Iată-mă – mai apare de două ori în acelaşi fragment. Când Avraam îl duce pe Isaac pe Muntele Moria, Isaac înţelege că e pe cale să fie sacrificat, aşa cum înţeleg toţi copiii atunci când acest lucru e pe cale să se întâmple. Mai departe: „Atunci a grăit Isaac lui Avraam, tatăl său, şi a zis: «Tată!» Iar acesta a răspuns: «Ce este fiul meu?» Zis-a Isaac: «Iată, foc şi lemne avem, dar unde este oaia pentru jertfă?» Avraam însă a răspuns: «Fiul meu, va îngriji Dumnezeu de oaia jertfei Sale.»”. Isaac nu spune „Tată”, spune „Tatăl meu”. Avraam este tatăl poporului evreu, dar este şi tatăl lui Isaac, tatăl lui personal. Iar Avraam nu întreabă „Ce vrei?”. Spune „Iată-mă”. Când Dumnezeu îl cheamă pe Avraam, Avraam e cu totul prezent pentru fiul său. Dar cum poate fi posibil aşa ceva? Dumnezeu îi cere lui Avraam să-l ucidă pe Isaac, iar Isaac îi cere tatălui său să-l apere. Cum poate Avraam să ocupe două poziţii diametral opuse în acelaşi timp? Hineni mai este folosit o dată în povestire, în cel mai dramatic moment. „Iar dacă au ajuns la locul de care-i grăise Dumnezeu, a ridicat Avraam acolo jertfelnic, a aşezat lemnele pe el şi legând pe Isaac, fiul său, l-a pus pe jertfelnic, deasupra lemnelor. Apoi şi-a întins Avraam mâna şi a luat cuţitul, ca să înjunghie pe fiul său. Atunci îngerul Domnului a strigat către el din cer şi a zis: «Avraame, Avraame!» Răspunse acesta: «Iată-mă!» Iar îngerul a zis: «Să nu-ţi ridici mâna asupra copilului, nici să-i faci vreun rău, căci acum cunosc că te temi de Dumnezeu şi pentru Mine n-ai cruţat nici pe singurul fiu al tău».” Avraam nu întreabă „Ce vrei?”. El spune „Iată-mă”. Pasajul meu de bar mitzvah vorbeşte despre multe lucruri, dar eu cred că, înainte de toate, vorbeşte despre cei pentru care suntem cu totul acolo şi despre cum asta, mai mult decât orice altceva, ne defineşte identitatea. Străbunicul meu, pe care l-am amintit mai devreme, a cerut ajutor. Nu vrea să meargă la Azilul Evreiesc. Dar nimeni din familie nu i-a răspuns „Iată-mă”. În schimb, cu toţii au încercat să-l convingă că nu ştie ce-i mai bine pentru el şi că nici măcar nu ştie ce vrea. De fapt, n-au încercat cu adevărat să-l convingă; pur şi simplu i-au spus ce urmează să facă. În dimineaţa aceasta, am fost acuzat că aş fi folosit un limbaj nepotrivit la şcoala ebraică. Nici nu sunt sigur că folosit e cuvântul potrivit – a face o listă nu înseamnă tocmai a folosi ceva. În orice caz, atunci când părinţii mei au venit să stea de vorbă cu Rabinul Singer, ei nu mi-au spus „Iată-ne”. M-au întrebat „Ce-ai făcut?”. Mi-aş dori să-mi fi oferit prezumţia de nevinovăţie, fiindcă o merit. Toţi cei care mă cunosc ştiu că fac o tonă de greşeli, dar şi că sunt o persoană bună. Însă nu fiindcă sunt o persoană bună merit prezumţia de nevinovăţie, ci fiindcă sunt copilul lor. Chiar dacă nu m-au crezut, ar fi trebuit să se comporte ca şi când m-ar fi crezut. Tata mi-a spus odată că, înainte să mă nasc, când singura dovadă a vieţii mele erau ecografiile, au trebuit să creadă în mine. Cu alte cuvinte, naşterea le permite părinţilor tăi să nu mai creadă în tine. OK, mulţumesc pentru tot, toată lumea afară!

E ceva mai matur decât vârsta puștiului, de aia cred că poate părea nerealist, dar cu această bucată mi se pare că Foer a atins esența cărții. pe care în rest a ratat-o. Ca să discutăm despre asta ne vedem sâmbătă, la La Copac, strada Pitar Moș, 23, de la ora 19.00. Pe terasă, că a venit vara 😉

Etichete: , , , , , , ,

9 comentarii la “Divorțul are o reputație proastă, dar căsnicia e de vină” Subscribe

  1. Marius Georgescu 12/04/2018 at 19:47 #

    Ți-ai atins scopul dar pe dos.Mi-ai făcut poftă de cartea asta.

    • Dollo 12/04/2018 at 20:23 #

      Păi scopul era s-o citești și să vii la club 😉

  2. mihai 13/04/2018 at 11:31 #

    Neverosimilă chestia cu clanța. Dacă n-o dă jos de pe ușă, nu-mi pot imagina acrobațiile necesare. Dacă o dă jos, nu-mi pot imagina explicațiile pentru „reparațiile” repetate…

    • Dollo 13/04/2018 at 12:04 #

      Le explică autorul, ceva cu pus un picior pe chiuvetă și altul nu știu unde, dar câtă vreme nu știi topografia băii, înălțimea femeii și a clanței nu poți să zici fake 🙂

  3. Stefan Bragarea 13/04/2018 at 12:38 #

    Dnă Benezic, călătorie plăcută și bună revenire!
    M-ați convins să nu citesc cartea! Pe cine interesează cum se poate face sex cu clanța ușii de la baie sau frământările sexuale ale unei perechi de imbecili de vârstă mijlocie?
    Altfel, best thoughts!

    • Dollo 13/04/2018 at 20:44 #

      Mulțumesc! Frământările alea nu sunt doar ale unor imbecili, totuși, cred că le avem mulți dintre noi, cel puțin până la vârsta la care ni le mai permitem 🙂

      • Marius Georgescu 14/04/2018 at 08:17 #

        Rezon !

        • Stefan Bragarea 14/04/2018 at 08:19 #

          Dl Georgescu este un înțelept!
          Eu nu prea…

  4. t.o.p. man 14/04/2018 at 09:58 #

    Căsătoria este pentru „a fi sigur(ă)” iar divorțurile ne aduc aminte că nimic nu este sigur pe lumea asta … Am observat și eu astfel de situații (citez) „… postura în care o despărțire te aduce față de celălalt, o situație în care ajungi să te comporți exact în modul pe care-l urăști cel mai mult, și totuși nu te poți abține, iar pentru asta îl urăști de fapt tot pe celălalt, pentru că el te-a împins să fii așa, nu ești tu însăți.” Uneori personajele nu se pot adapta la noua situație (de fapt) și ajung să ajung să lovească în ceea ce pe vremuri pretind că au iubit. Până la urmă orice „legătură” se rupe dace cei aflați la cele două capete se îndreaptă în direcții diferite.

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Eu sunt lucrător sexual, legea e o curvă

sexworker

Interviu în 3 episoade cu „Profesoara”, una dintre cele mai vechi prostituate din București. Azi, începuturile – „Epoca de aur”, când comunismul tolera prostituția, marca era mai tare ca dolarul iar clientul era domn.

Cum s-a făcut de am aflat povestea Amitei Bhose

AmitaBhose_Vaideeni1980

Fascinanta istorie a unei indience care s-a îndrăgostit de România citindu-l pe Eminescu, a lăsat familie și avere în urmă și a venit să trăiască în comunismul fără apă caldă și curent în căminele din Regie.

Ce înseamnă să fii cioban

cioban

În pofida unei potenţe proverbiale, datorată chipurile cărnii de oaie, ciobanii nu mai au căutare la fete, iar o viaţă de celibat şi mizerie la oi nu mai e pe placul tinerilor.

Suni la 112 și te sună înapoi niște ciocli

morturary

O întrebare pentru domnul Raed Arafat: ce comision primesc operatoarele de la 112 ca să le furnizeze firmelor de pompe funebre numerele de telefon ale rudelor celor decedați?

De ce nu plecăm din România

Mâini de români - copiii culegători de afine din Pasul Prislop

Dacă despre curajul și nerăbdarea celor care pleacă s-a tot scris, teama, lenea, sentimentalismul și, de ce nu, curajul de a rămâne al celorlalți a fost lăsat în umbră.

(II) Prostituatele, distracție și sursă de venit pentru polițiști

politie-prostituate

Partea a doua din interviul cu „Profesoara”, una dintre cele mai vechi prostituate din București. După anii de glorie din comunism și zorii revoluției capitaliste, vin anii de hărțuire democratică din partea poliției și jandarmeriei