Peru: buricul incașilor, capcana turiștilor

Ca să vizitezi Machu Picchu - casa de vacanță a lui Pachacuti, omorât de spanioli cu varicelă, descoperită 500 de ani mai târziu de un american - trebuie să bagi 140 de dolari în pușculița din Bermude a vreunui politician peruan, pe cel mai scump bilet de tren din lume.

 

Peru e o țară frumoasă. Păcat că e exploatată turistic mai degrabă de șmecheri, decât de localnici. Ca să ajungi în celebrele Cusco, Machupicchu, Sacred Valey, Nazca sau în alte minuni naturale peruane ești forțat să plătești tarife exorbitante, pentru servicii turistice destul de modeste, însă vândute cu pretenții de către operatori de regulă occidentali, care-și exploatează astfel fără milă confrații „gringo”, profitând de înțelegeri nu tocmai transparente cu guvernul local. Profiturile nu ajung cu siguranță în bunăstarea comunităților locale, că altfel nu ai avea de-a face și aici, ca și în Bolivia, cu tot soiul de proteste neașteptate, în care o mână de mineri sau pescari nemulțumiți blochează drumurile, cerând condiții decente de viață sau chiar banala apă. Am petrecut „săptămâna sfântă” pe traseu spre Lima și alte câteva zile după Paște în capitala de 9 milioane de locuitori a Peru. Viața nu a părut cu nimic diferită, nici cu ocazia sărbătorilor, nici comparativ cu a vecinilor lor bolivieni sau chilieni. Aceeași forfotă neîntreruptă pe străzi, micul comerț ambulant cu orice, traficul auto aparent haotic, dar în care toată lumea reușea să se strecoare pe lângă toată lumea, ca un organism viu în care coexistă printr-o minune și mașini nebușite între ele, și pietoni teferi. Te adaptezi rapid la stilul ăsta. Am învățat să traversez la fel ca localnicii, cu tupeu, forțând uneori șoferii să-mi facă și mie loc. E interesant să vezi că pietonul nu contează nici măcar cât să merite un semafor. De exemplu în multe intersecții nu există semafoare pentru pietoni, ci numai pentru mașini. De unde știi când ai voie să traversezi? Nu știi, dar deduci că atunci când se opresc mașinile pesemne că au roșu, deci poți să run for your life cum ne zicea un ghid. Pentru că, ați ghicit, unii șoferi mai trec și pe roșu. Foarte puțini șoferi te lasă să treci strada pe zebră, acolo unde nu există semafor, în rest, majoritatea se comportă ca și când ar fi prima generație urcată în mașină, iar cei rămași pe jos sunt ființe neevoluate.

Secretul comisionului de 5% la plata cu cardul

Când am plecat din Bolivia spre Peru am ales să ne încredințăm viețile și umilele posesiuni unei firme mult lăudată pe Internet și prin viu grai, de alți turiști cu care ne-am intersectat, firmă care făcea curse între La Paz și Lima, pe un traseu super-turistic. Bolivia-Hop/Peru-Hop este o firmă fondată inițial în Peru, în 2014, de doi irlandezi, extinsă apoi în Bolivia de un englez, Pete. Toți trei susțin că au vizitat întâi zona ca turiști, s-au amorezat de câte o băștinașă și au decis să rămână aici și să le facă viața mai ușoară celor care vin după ei. Bănuiesc că din punct de vedere turistic, că cu băștinașele se descurcă fiecare cum poate. Tipii se vaită că cel puțin la început localnicii și autoritățile le-au tot pus bețe în roate, deși ei le aduceau turiști. Realitatea cred că se vede diferit dinspre localnici. Turiștii oricum veneau, dar acum a apărut concurența care le dă totul mestecat și le vorbește fix pe limba lor, așa că era normal ca localnicii și autoritățile, singurii care se ocupau înainte de turiști, să-i saboteze pe ăștia care le furau pâinea de la gură. Europeanul comod preferă să meargă cu o firmă care-i spune că au testat alți europeni înainte ca să-i fie lui bine, decât să piardă timp să caute alternative locale, mai ieftine dar poate riscante. Pentru că nu ne mai rămăsese suficient timp ca să testăm variante, am ales și noi aceeași cale comodă vândută de Pete.

Sistemul Peru/Boliva Hop nu e rău, gândit pe rețeta hop on-hop off care funcționează de minune în toate orașele lumii, dar la scară mai mare decât un oraș. Te urci într-un autocar în La Paz (Bolivia) și îți faci traseul până la Lima (Peru), cale de peste 3000 de km, cu pauze oricât de lungi vrei, în funcție de câte nopți vrei să stai într-un oraș sau altul. Firma îți oferă un traseu de bază, pe care pe parcurs ți-l poți ajusta cum vrei tu, online sau offline la ghidul din autocar. În plus firma încearcă să-ți bage pe gât tot felul de excursii adiționale în zonele în care știe că te oprești. Pliantele promoționale îți vorbesc despre autocare noi, moderne, dotate cu tot confortul și cu ghizi care vorbesc engleza, ceea ce e o pasăre rară pe aici. Realitatea e că autocarele nu sunt toate ale lor, nici întotdeauna așa de noi, iar engleza ghizilor nu face totuși prețul atât de mare al turului, comparativ cu ofertele locale, dacă ai alege să călătorești pe fiecare segment cu diverse firme mai ieftine și la fel de sigure.

Bomboana de pe colivă s-a dovedit obiceiul de-a dreptul nesimțit care se practică aproape peste tot în Bolivia și Peru, de a percepe comision de 5% la plata cu cardul – chestie care sigur în Europa nu e legală, dar nu m-am dumirit ce părere au Visa și Mastercard despre asta acolo. Oricum, Pete și ai lui nu aveau nicio greață să perceapă cei 5%, fără să scrie nicăieri asta. Te anunțau doar înainte să bagi cardul în POS. Cam așa se făcea peste tot, nu scria nicăieri, dar se practica tacit. Dacă ai de ales între asta și comisionul de până la 10% la bancomat, zici asta e! și dai cu cardul. Alternativa ca să eviți comisioanele astea hoțești e să te duci cu mult cash la tine, de preferat dolari, că euro nu schimbă toată lumea, și să ai răbdare să cauți un valutist cu cel mai bun curs. Care nici el nu e chiar ca la bancă, dar e the next best thing, câtă vreme băncile au program de lăuze și mai mereu sunt închise sau foarte aglomerate. În Peru și Bolivia casele de schimb oficiale sunt rare, de regulă găsești cambio/exchange la chioșcuri, magazine, în piață sau la numeroasele spălătorii care de exemplu în Cusco ofereau serviciul integrat de money-laundry 🙂 Singura măsură de siguranță aici, unde nu există chitanțe sau alte dovezi ale schimbului valutar, este să refuzi să primești bancnotele noi. În rest, Pachamama cu mila ei ne-a ferit să distribuim și bani falși pe acolo, că de schimbat euro am tot schimbat în cele mai dubioase condiții.

Revenind la Pete și firma lui, trebuie să mai spun că și excursiile opționale oferite de Peru Hop sunt mai scumpe decât dacă le iei de la localnici, iar pe traseul nostru s-a întâmplat să avem două incidente nu tocmai plăcute, care l-au făcut pe însuși Pete, englezul coacționar, să ne scrie lungi emailuri cu scuze și asigurări că nu se va repeta. Per total a fost o experiență scumpă și pe care dacă ar fi să o repetăm probabil că am face-o altfel, dar am ajuns în siguranță în cele din urmă la Lima, cu prețul ratării câtorva obiective de pe drum.

Nu vreau neapărat să-l demonizez pe Pete, pe care nici nu l-am cunoscut (bănuiesc că și emailurile alea au fost scrise de vreo secretară), constatam doar că și el, ca și alți europeni care fac afaceri în America latină, s-au adaptat perfect regulilor locului și aplică standarde inacceptabile în țările lor sau pe care cu siguranță le-ar blama și ei dacă ar fi de partea cealaltă a cardului. De exemplu ghidul din La Paz ne spunea că lucrează pentru o firmă deținută de un european, dar el lucrează fără asigurare medicală, deși cu siguranță în țara lui acel gringo nu ar avea voie să angajeze oameni fără să le plătească asigurări medicale.

Războiul fraților incași câștigat de un bastrad spaniol – cum a căzut imperiul Inca

Așadar, am cumpărat cu 199 de dolari de persoană un drum din ăsta cu Peru/Bolivia-Hop de la La Paz. Prima oprire a fost la Copacabana, pe malul lacului Titicaca, unde am stat o noapte și am vizitat Insula soarelui, cu 20 de bolivanos mai scump (tur vândut de Pete), decât dacă negociam direct cu oamenii din port. Dar am aflat asta abia după ce am făcut excursia, iar la întoarcere era să rămânem pe insulă că omul lui Pete avea alte treburi și nu mai venea să ne ia cu barca. De la Copacabana ne-am urcat iar în autobuzul lui Pete și am mers direct către Cusco, unde am decis să ne luăm viața în mâini și să vizităm Machu Picchu pe cont propriu. Acolo, alt șmen.

Înainte, însă, să vă spun ce am înțeles eu că a fost cu imperiul ăsta Inca înainte de spanioli. Din secolul 11 până în secolul 15 când au venit spaniolii peste ei, incașii au stăpânit vaste teritorii care azi se regăsesc în Peru, Bolivia, Chile, Argentina și Columbia. Vreo 14 milioane de oameni trăiau în imperiu și vorbeau diverse dialecte, în principal quechua și aymara, principalele dialecte care se vorbesc și azi în rândul indigenilor din Bolivia, Peru și Chile. Din cei 32 de milioane de locuitori cât are Peru azi, numai vreo 3 milioane mai folosesc quechua și aymara, deși Cusco, capitala imperiului (care era considerată buricul lumii – cuzco=buric) este a cincea mare regiune a țării iar cel mai important sit arheologic al imperiului, Machu Picchu, se află tot pe teritoriul Peru.

Încașii au avut vreo 40 de regi și dinastii conduse după reguli ciudate, de exemplu urmașii oficiali erau numai cei proveniți din căsătoria dintre frate și soră, chiar dacă regele avea câteva zeci de copii, unii făcuți chiar cu fiicele altor nobili, copiii ălora nu prea contau la succesiunea la tron, decât în cazuri excepționale. Cam asta s-a întâmplat cu ultima conducere a imperiului, disputată după moartea ultimului rege între doi astfel de fii ai lui: oficialul, făcut cu sor-sa, care a ocupat jumătate din imperiu, și bastardul, viteaz în luptă și nobil la caracter, care a ocupat cealaltă jumătate. Cei doi s-au războit câțiva ani, divizând și slăbind imperiul căruia deja îi dădeau târcoale conchistadorii și varicela adusă de ei pe continent, așa că de pe urma războiului celor doi frați a profitat tot un bastard. Francisco Pizzaro, fiul nelegitim al unui colonel spaniol, s-a apucat să cutreiere lumea și după două expediții nereușite prin Pacific, întru cucerirea Peru, a reușit cu a treia, i-a învins pe ambii frați incași și imperiul lor și a rămas în istorie ca fondatorul Lima și stăpânul pentru o vreme al Peru.

Cusco, fosta capitală a imperiului, păstrează azi numai 25% din ce a fost cândva. Mai exact fundația de piatră, sănătoasă, construită în stil inca, cu blocuri uriașe din piatră ajustate și îmbinate de parcă ar fi turnate în ciment, peste care coloniștii spanioli au venit cu casele lor din paiantă, cărora le-au aplicat balcoane dantelate din lemn, în care să stea senoritele fluturând evantaiul și așteptându-și admiratorii. 500 de ani mai târziu, urmele celor două civilizații sunt vândute la pachet de agențiile de turism, cu aceeași deferență, cam cum vorbim noi azi și de daci și de romani în aceeași propoziție. Pietrele inca sunt arătate ca niște diamante șlefuite miraculos, iar în balcoane ești îmbiat să urci și să stai la o masă cu o bere în față, ca să admiri orașul de sus. Un ghid care ne-a arătat Cusco, și care spunea că se trage dintr-o comunitate de indigeni care încă vorbește quechua, ne spunea că spaniolii s-au comportat ca orice cuceritor, au demolat sau acoperit tot ce era inca, așa încât orașul modern și-a redescoperit rădăcinile incașe abia în urma unui cutremur devastator, în urma căruia au căzut majoritatea construcțiilor spaniole și au scos la iveală bătrânele fundații din piatră incașe care rezistă și azi.

              

 

Orașul este o bijuterie, cu străduțele lui înguste ca niște sfori, cu piețele dominate de biserici impunătoare și înconjurat de munți. Casele sunt ceva mai îngrijite decât cele din Chile și Bolivia, unde majoritatea erau lăsate la roșu dintr-un motiv pe care l-am aflat de la un ghid – dacă nu sunt tencuite înseamnă că sunt nefinalizate, deci se plătesc impozite mai mici sau deloc. În Cusco, însă, aparent viața are un nivel mai ridicat, are chiar un cimitir pentru bogați, unde toate mormintele sunt în iarbă, nu în blocuri cu etaj ca în Bolivia.

 

Orașul e predominant turistic, până și bucătăria a fost comestibilă, comparativ cu ce mâncasem până atunci în Chile și Bolivia. De exemplu pentru prima dată de săptămâni bune de când eram în America latină am mâncat pâine bună, gustoasă, făcută pe vatră, fără zahăr. În rest toată pâinea lor, de la argentinieni încoace, e dulce și sfărâmicioasă. Tot aici există celebra catedrală în care Cina cea de taină este pictată în stil inca, cu un porc de guineea (cuy) fript pe farfurie în fața lui Iisus. Este un fel de mâncare pe care l-am întâlnit și în Bolivia dar nu l-am încercat. Am văzut că turiștii în general cereau așa ceva mai mult ca să se pozeze cu șobolanul fript în farfurie. Am mâncat în schimb supă de quinoa cu legume, care avea gust și consistență de ciorbă de fasole, foarte bună și sățioasă.

Ce n-au reușit spaniolii să descopere în America

Plictisit pesemne de tumultul capitalei imperiului, pe la 1400 vara unul dintre ultimii regi inca și-a făcut și el o căsuță undeva la dracu între munți, la 80 de km de Cusco, pe vârful unui versant ascuns mai mereu de ceața care domnește pe văile râului Urubamba. Cum se făceau la vremea aia, casele împărătești aveau nevoie și de dependințe pentru servitori, de case de oaspeți și firește de terenuri agricole în jur, săpate în munte ca niște terase, care să le asigure necesarul de hrană distinșilor locuitori. Așa s-a făcut Machu Picchu, locul în care Pachacuti, că despre el era vorba, s-a simțit bine numai vreo 80 de ani. După care a venit varicela spaniolă și i-a cam decimat pe toți. Interesant e că spaniolii nu au ajuns până la Machu Picchu, ci s-au oprit la Cusco pe care l-au cucerit și gata. Ulterior și-au făcut altă capitală, dar ajungem și acolo.

Machu Picchu avea să fie redescoperit abia în 1911 de un american, Hiram Bingham, care a venit în Peru ca să caute un oraș dispărut al incașilor (altul), despre care citise el în niște tratate. Omul avea finanțare de la National geografic și de la Universitatea Yale, unde preda, a beneficiat și de suport logistic și nu numai din partea statului peruan, așa că într-o bună dimineață a fost condus de copilul unor ciobani din zonă tocmai în vârful muntelui unde existase și înflorise Machu Picchu la vremea lui. La 1911 era acoperit cu vegetația de junglă care domină zona, iar într-o casă își făcuse adăpost o familie de fermieri, care restaurase de bine de rău și niște terase pe care cultivau diverse de-ale gurii. Așadar Machu Picchu era deja descoperit, dar Hiram Bingham l-a oferit lumii, așa că azi numai numele lui se găsește pe placa de la intrare, nu și al copilului care i-a arătat drumul.

Cum arăta Machu Picchu în 1911 și cum e acum

   

În următorii ani Bingam a escavat rămășițele Machu Picchu împreună cu echipe de arheologi, a luat cu el la Yale parte din artefactele găsite acolo, pentru care unii peruani îl acuză azi, ca și pentru faptul că ar fi compromis unele dovezi istorice prin stilul lui neprofesionist de a face arheologie. Fotografiile inițiale arată un Machu Picchu diferit de ceea ce se vede azi, ceea ce demonstrează că mare parte din sit a fost de fapt reconstruit ulterior, astfel încât turistul de azi să-și facă o idee despre cum arăta locul în vremea lui. Și acum echipe de muncitori migălesc tot timpul pe lângă pietrele alea, le curăță permanent de mușchi și refac terasele verzi cu iarbă pe care cândva creșteau culturile agricole ale împăratului. În fine, una peste alta Machu Picchu a fost redobândit în timp de statul peruan care-l exploatează binișor azi, dacă e să ne gândim numai la cele peste 2000 de bilete pe care le vinde zilnic pentru accesul în sit x 40 de dolari bucata. Dar nu statul este cel care câștigă mai mult de pe urma acestei minuni, ci cei care cară turiștii până acolo și înapoi.

Jaful din trenul spre Machu Picchu

Ca să ajungi din Cusco în Machu Picchu trebuie să o iei în sus pe Valea sacră până la Ollantaytambo, un alt orășel incaș în care se pare că spaniolii nu au fost prea bine primiți, fiind un fief al rezistenței incașe după căderea imperiului. Până la Ollantaytambo am luat un colectivos care ne-a costat 15 soles de persoană, adică 3 euro și ceva. De acolo niște șmecheri cu bani au concesionat singura cale de acces între Ollantaytambo și satul Machu Picchu de la baza muntelui pe care se află situl arheologic. Fiind o zonă muntoasă de junglă nu există drum pentru mașini, ci numai o cale ferată în mare parte pe un singur fir, pe care pendulează trenurile a două companii private. Peru Rail și Inka Rail. Aparent avem inițiativă privată și concurență, veți zice, deci nimic rău în asta. Ambele companii își fac o reclamă deșănțată la serviciile de lux pe care le oferă ele turiștilor, vagoane vistadome, gustări, băuturi, ba chiar unele au și vagoane de dormit, deși drumul Ollantaytambo – Machu-Picchu durează numai o oră jumate. Ce mai, Orient expres nu alta. Totul la simbolicul preț de 70 de dolari de persoană. Numai dus. La întors am zis să mergem cu concurența, Inka Rail a fost numai 65 de dolari de persoană. Asta după ce am încercat să cumpărăm totuși un bilet pentru localnici, care costa 10 soles, și care era refuzat turiștilor, pe motiv că noi primim „servicios”. I-am zis casierei să nu avem nevoie de serviciile alea obosite (un pahar cu ceai sau suc și niște alune) ci vrem doar transportul. Cât face? 70 de dolari.

       

Ulterior am aflat tot de la un ghid din Cusco că trenul fusese de stat până nu demult, dar concesionat din motive de nerentabilitate. Peru Rail a fost înființată în 1999 de un anume Lorenzo Sousa Debarbieri și o British company înregistrată prin Bermude și aflată în lichidare, din ce zice Wiki la prima vedere. O fi devenit tot nerentabilă și asta după ce localnicii au făcut grevă și au cerut prețuri decente la tren, iar cei doi privați au fost nevoiți să le vândă bilete doar cu 10 soles. Turiștii nu pot protesta că altă cale de a ajunge la Machu Picchu e doar pe jos, pe un drum accidentat care durează trei-patru zile și nu e la îndemâna oricui. Noi oricum nu aveam atâtea zile la dispoziție.

  

Și ultima hoție înainte de a ne așeza la coadă la intrarea în Machu Picchu a fost biletul de autobuz care te duce din orașul Machu Picchu până sus la sit: 24 de dolari de persoană dus întors. În total deci, ca să vizitezi casa de vacanță a lui Pachacuti, omorât de spanioli cu varicelă, descoperită 500 de ani mai târziu de un american, trebuie să bagi 140 de dolari în pușculița din Bermude a cine știe cărui politician peruan, pe cel mai scump bilet de tren probabil din lume (raportat la distanță). Plus alți 24 de dolari pe autobuz, plus alți 40 de dolari biletul de intrare propriu-zis. Total 200 de dolari de căciulă.

         

Ah, și tocmai când eram noi acolo, președintele Peru și-a dat demisia, fiind acuzat de corupție. Fără legătură cu trenurile, ci cu niște afaceri mai vechi și o amnistie pe care i-a dat-o unui alt fost președinte peruan din anii 90, Alberto Fujimori, condamnat și el pentru corupție și chiar niscai crime. Altfel peruanii sunt oameni pașnici, își muncesc pământul, croșetează artizanat pentru turiști, cresc animale, fac comerț, merg forțat la vot, că altfel plătesc amendă de până la 20 de dolari, dar au ghinion de politicieni care nu-i merită.

Valea sacră și poliția coruptă

După ce ne-am întors în Cusco am mai făcut o mini excursie pe Valea sacră, ca să vedem alte câteva obiective vândute bine de agenții. Pentru că până ne-am trezit noi toate autobuzele cu turiști deja plecaseră pe vale, am zis să încercăm să negociem un tur privat cu un taxi. N-am reușit din prima, dar până la urmă am găsit un aflător în treabă lângă o casă de schimb valutar care s-a oferit să ne găsească el un taxi. Noi am oferit 100 de soles (25 de euro) pentru toată ziua, intermediarul a luat 20 iar taximetristul 80. Per total toată lumea a fost mulțumită, deși la început mi-a trecut prin cap că o să ne ducă undeva și o să ne prade și ăsta, dar s-a dovedit că devenisem doar paranoică după experiența Valparaiso. Bietul Frank, șoferul, avea pregătiți și 5 soles șpagă ca să-i dea la poliție, dacă ne oprește pe drum. Poliția e percepută ca foarte coruptă peste tot în Peru, deși e foarte prezentă pe străzi și-ți dă o senzație de oarecare siguranță, ca turist. Frank a zis că dacă nu le dai bani te întreabă cine sunt pasagerii, unde merg și sunt gata să pună tot felul de piedici. Dacă le dai 5 soles te salută și te lasă să treci. Pe noi nu ne-a oprit totuși, dar opriseră vreo două mașini deja.

          

Râul Urubamba se lăfăie în valea asta sacră, care azi concurează cu succes orice peisaj elvețian. Drumul ascunde alte situri arheologice incașe, de exemplu Moray, un loc ciudat cu terase agricole săpate în cerc, pesemne ca să testeze efectul soarelui asupra culturilor în diverse poziții. Tot pe Valea sacră mai e și salina, un versant de munte cu terase împărțite în mici ochiuri de apă, din care oamenii extrag sarea. Fiecare ochi de apă are un stăpân care își exploatează sarea din el. Când am ajuns noi era pauză, sarea se face în sezonul ploios.

Arequipa, al doilea mare oraș al Peru

 

Și cam aici s-au oprit peisajele spectaculoase din Peru. Mai departe am plecat spre Arequipa, al doilea mare oraș al Peru, după Lima, și el aflat în patrimoniul UNESCO, ca și Machu Picchu evident. A fost o vreme capitala țării, înainte de independența câștigată la 1800, și este orașul natal al mult mai celebrului Mario Vargas Llosa. Și aici se mănâncă cuy chactado (porc de guineea prăjit) și se bea chicha de jora  (băutură artizanală din porumb, un soi de bragă). Drumul spre Arequipa a fost lung și extenuant. Trebuia să dureze de la 8 seara la 6 dimineața, dar undeva pe la 2 noaptea i s-a rupt cureaua de transmisie autobuzului cel nou și modern al lui Pete și am rămas în câmp timp de câteva ore până când a venit un alt autobuz să ne ia. Nedormiți și zgribuliți, am ajuns în Arequipa abia spre prânz, când pierdusem deja excursia de două zile și o noapte contractată, tot prin Pete, în Colca canion. Noroc că am găsit cazare în Arequipa și am făcut excursia aia a doua zi, în rezumat de câteva ore, ceea ce s-a dovedit mai degrabă un fiasco.

    

În Arequipa am petrecut Paștele – e un fel de a spune pentru că de fapt am asistat la ceremonia plimbării pe străzi a Virgensitei, primită cu discursuri sforăitoare de politicienii locului în fața unei clădiri probabil guvernamentale, pavoazată evlavios cu un steag negru cu o cruce mare albă. Catedrala impunătoare a orașului era luminată artistic și cam toată lumea din oraș era prin Piața armelor. Nu știu ce obiceiuri au oamenii ăștia de Paște pentru că nu am văzut nimic similar cu ale noastre, niciun ou roșu, nici alte chestii culinare sau bisericești. A doua zi după Paște am făcut excursia pe valea denumită pompos Colca canion și vândută ca atare (scump) de Pete și ai lui. Ghizii și pliantele se contrazi reciproc dacă canionul ăsta e al doilea, al treilea sau al cincilea din lume, cert e că pentru mine nu a fost nimic special.

Ne-au luat dimineața devreme de acasă ca să ne arate valea asta și să ne plimbe prin niște sate sărace de-a lungul ei. Într-unul dintre sate tocmai se derula în curtea bisericii o altă ceremonie, de după Paște, în care sătenii asamblaseră niște tablouri uriașe din tăvi de inox sau tablă, goale (probabil toate tăvile existente în sat) și le aliniaseră în fața primarului și a nevestei lui, împopoțonați cu haine festive lângă respectivele tăvi. Nu știu care era semnificația, că ghida nu prea putea fi scoasă din discursul ei învățat, însă m-au distrat fețele celor câțiva soldați care încheiau procesiunea asta, unul dintre ei avea arma lipită cu scoch și toți păreau că abia supraviețuiseră unei mari beții, ceea ce probabil era adevărat.

   

Tot într-unul din satele astea am văzut o statuie cu o femeie care ținea în cârcă un bărbat mascat, cică aia simboliza dansul malariei.

Drept e că nici cu obiceiurile turiștilor nu mi-e rușine. Majoritatea s-au apucat de selfiuri cu animalele sau păsările legate de localnici special pentru a fi vândute pentru poze turiștilor. O chinezoaică se chinuia să nimerească în același cadru și zâmbetul ei perfect fake și privirea ageră a unui vultur înghiontit de stăpână să facă frumos la doamna. O mamă cu un copil în brațe zâmbeau fericiți la cameră lângă o lamă care tocmai lucra intens la o grămăjoară de balegă verde în spatele lor. Fiind deja spre finalul vacanței începusem să-mi cam pierd răbdarea, așa că simțeam enorm și vedeam monstruos. Mi se părea că protecția animalelor ar trebui să intervină pentru toate amărâtele alea exploatate pentru selfie – deși făcusem și eu o poză pe o insulă cu un pui de lamă cu care se jucau două fetițe, dar la momentul ăla nu mi s-a părut prea chinuit puiul care era oricum undeva pe câmp.

Una peste alta excursia la mărețul canion, încheiată la 4900 de metri altitudine într-un parc natural plin de lame, alpace și vicunia, a fost una dintre cele mai banale, dar pun asta pe seama oboselii și a faptului că înainte văzusem chestii mult mai interesante. Poate dacă o luam în sens invers, din Lima spre Cusco, mi s-ar fi părut altfel. Oricum, nu a meritat piperatul preț de 70 de soles de persoană, plus un prânz pe care ni l-au băgat pe gât la final, fără să ne spună că trebuie să-l plătim extra. L-am mai înjurat o dată pe Pete și am mers mai departe.

Mănăstirea de protocol a odraslelor de spanioli

Ce am vizitat pe cont propriu și ne-a plăcut în Arequipa a fost o mănăstire veche de la 1500, Santa Catalina, construită în stil maur – cu culori vii, grena, bleu, alb – pentru fetele nobililor spanioli ai vremii, care erau forțate să se călugărească, dar beneficiau înăuntru de același stil burghez de viață de afară. Pe la 1800 a fost reformată de Papa Pius nu știu care, iar azi mai are vreo 20 de călugărițe, însă cea mai mare parte a mănăstirii e doar un obiectiv turistic foarte fotogenic, mai ales pe fundalul alb al vulcanului din spate.

 

        

Setea localnicilor versus setea de cunoaștere a turiștilor

Drumul de la Arequipa către Lima trebuia să ne după prin celebra Nazca, unde aveam să ne urcăm într-un turn de unde se puteau zări cât de cât liniile misterioase trasate de o mână extraterestră prin deșertul ăla (cel mai bine se văd totuși din avion, dar un zbor doar pentru asta nu face banii). Trebuia să fi ajuns acolo înainte să se însereze, adică până la 5 după amiaza, ca să le putem vedea din turn. Autobuzul lui Pete a întârziat și el vreo oră în dimineața aia față de ora stabilită, apoi când să ieșim din Arequipa ne-am trezit în ditamai coada de mașini, autocare, cisterne cu benzină și camioane de marfă. Minerii dintr-un sat vecin au blocat drumul, nervoși că politicienii le tot promit apă și mai trecuse un mandat și nu le băgase nimeni apă. Erau alegeri locale în Peru, toate gardurile promiteau marea cu sarea, iar oamenii ăștia trăiau în secolul 21, în coasta unui mare oraș, fără apă curentă, în timp ce exploatau minereu din deșertul ăla bogat în orice, numai în apă nu.

       

Am stat aproape 5 ore blocați în drumul ăla. Oamenii aveau dreptate, dar nici noi nu aveam vreo vină. Vinovații trăiau bine mersi în Lima sau poate nici acolo. Poliția, scutierii, veniseră și stăteau pe margine. Asistam toți neputincioși la neputința și frustrările oamenilor, siliți să depindă de cisterna de apă care venea zilnic în oraș. Erau doar o mână de oameni supărați, iar noi un drum plin cu oameni, mărfuri și speranțe. Toți eram niște victime, dar dintre noi ei erau cei mai năpăstuiți. Mi-a părut rău că nu am văzut desenele de la Nazca din cauza asta, dar mi s-a rupt inima și de imaginile pe care le-am văzut la plecare, când autocarul a trecut printre șirurile de scutieri care îi țineau pe oameni la distanță de drum, împinși în sărăciile lor de case de pământ roșiatic, uscat, aproape selenar. Am văzut în orele alea de așteptare cele două fețe ale aceleiași lumi, de-o parte și de alta a autocarului modern al lui Pete: afară scandau oameni care făceau cea mai dură muncă din lume, și nu cereau bogății, ci doar apă – și au primit în final niște bastoane de la polițiști ca să elibereze drumul – iar înăuntru, patru englezoaice plictisite comentau afectate incredibila moarte a lui Jon Snow în sezonul 5 din Games of Thrones.

   

Am ajuns în creierii nopții la Huacachina, o oază în mijlocul deșertului de nisip adiacent unui alt oraș semiindustrial din apropiere de Lima.  Aici am refuzat politicos oferta de 70 de soles a lui Pete de plimbare pe dunele de nisip cu sand buggy și am ales o variantă mai scurtă și mai ieftină de la localnici. De 30 de soles de persoană ne-a zdruncinat un nebun cu mașinăria aia din Mad Max prin nisip de a scos toate frustrările din noi, prin urlete. Și de veselie, dar mai ales de frică. Încă o ocazie în care ne-am riscat viețile destul de mult, dar cam aia era singura chestie pe care o puteai face în văgăuna aia.

Lima și minunile ei urbane

A doua zi am plecat în sfârșit la Lima, unde n-am mai făcut nimic timp de trei zile, doar ne-am plimbat alene, în așteptarea avionului spre casă. Cum vă spuneam, Lima a fost fondată în 1535 de Francisco Pizzaro, bastard al unui colonel spaniol. Analfabet, dar aprig și insistent, a făcut mai multe expediții în America Latină până când a reușit să îi învingă pe incași, după ce i-a mazilit pe Huascar și pe fratele lui Atahualpa – deși cel din urmă îi adusese o grămadă de bani ca să-și răscumpere viața, ba i-a dat-o și pe sor-sa de nevastă. Pizzaro a luat și banii și femeia, și tot l-a omorât pe Atahualpa, iar în final i-a luat și nevasta pe post de amantă. Una dintre ele cică s-ar fi măritat prin Spania cu un nobil după ce a murit Pizzaro. Fiica lui, făcută cu una dintre femeile lui Atahualpa, s-a măritat cu unchiul ei (fratele lui Pizzaro) și au trăit fericiți tot prin Spania, ridicând diverse monumente și clădiri în memoria tatălui/fratelui lor celebru.

După ce a fondat Lima și s-a bucurat câțiva ani de statut, a fost asasinat de fiul unui alt spaniol cu care se luptase pentru putere. Acum peruanii încasează 10 soles (2,5 euro) de la turiștii care vor să-i vadă rănile, în Catedrala din Lima unde e îngropat. Incașii au fost transformați în iobagi, sub nobilimea spaniolă colonizatoare, și cam așa au rămas și azi, când destul de puțini dintre indigeni reușesc să-și depășească condiția prin educație.

     

 

Lima are 9 milioane de locuitori, mare parte din ei, vreo 3,4 milioane, fiind veniți la oraș în cadrul unui uriaș val migratoriu național petrecut în 2013, nu știu de ce. Probabil pentru că aici aveau apă, spre deosebire de alte zone… Per total mi-a plăcut ce am văzut din oraș, deși nu am fost în zonele rău famate, m-am limitat la câteva zone considerate mai bune: Miraflores și împrejurimi. Am mâncat la un soi de restaurant cantină de pe lângă guvern, unde la prânz părea că năvăliseră toți funcționarii să mănânce două feluri și desert cu 14 soles. Pește cu orez și fasole, un aperitiv și o bragă din aia de-a lor. În altă zi am mâncat tot pește, dar pe malul oceanului, cu cartofi prăjiți și cu priveliște.

Orașul era plin de valutiști oficiali, îmbrăcați cu niște veste pe care scria locația în care erau autorizați să schimbe valută. Dubios părea faptul că stăteau cu teancurile de bani în mâini, pe stradă, și le fluturau în fața trecătorilor. Valutiștii erau mai mulți decât lustragii pe străzi, iar schimbul se făcea ad-hoc, fără niciun fel de chitanță sau dovadă a tranzacției.

Una din chestiile istorice care se vizitează în mijlocul orașului e un soi de piramidă din cărămizi făcute din nămol, de către niște populații care ar fi trăit în zona Lima cu mult înainte și de inca și de spanioli. E interesant că deși e făcută din nămol nu le e teamă că se topește, pentru că în Lima nu prea plouă, cică.

   

Ce mi s-a părut interesant și mi-a amintit de doamna noastră Firea, cu ideea ei de a băga autobuze pe liniile de tramvai, a fost așa numitul Metropolitan transport din oraș. În Lima 75% din populație cică folosește transportul în comun. Dar el chiar funcționează. El metropolitano, de exemplu, este un sistem de autobuze cu cale de rulare proprie care merg pe gaz și leagă principalele zone metropolitane ale orașului. Primii 31 de km au fost construiți în 2010 cu fonduri proprii și împrumuturi de la Banca Mondială, iar din 2014 cică au 244 de autobuze pe traseul principal și alte 179 pe trasee secundare. Prețul e de 2,5 soles călătoria, indiferent cât de lungă, iar accesul se face pe bază de cartelă magnetică reîcărcabilă, în stații ca de metrou, doar că sunt descoperite. Calea de rulare a autobuzelor este săpată de-a lungul bulevardelor mari, și include și benzi separate pentru autoturisme (câte trei pe sens acolo unde permite lățimea bulevardului) iar pe străzile înguste rămân doar autobuzele. În intersecții traficul traversează suprateran căile de rulare ale autobuzelor astfel că circulația acestora nu e oprită decât în stații.

Pe lângă asta Lima are și metrou clasic, îngropat, și evident colectivos, celebrele microbuze private care cică ar fi ilegale aici, dar practic le folosește toată lumea, pentru că sunt eficiente, opresc unde vrea clientul și acoperă zone unde transportul urban de stat nu ajunge. Am dat și peste un parc plin cu pisici. Am mai vizitat o mănăstire, San Pedro, destul de sinistră, cu un osuar în subsol, dar și cu o bibliotecă veche la etaj și niște ornamente bogate din lemn. Din engleza imposibil de înțeles a ghidului am reținut doar că lemnul ăla fusese adus din Nicaragua, pentru că deși Peru avea și el lemn pentru așa ceva, nu avea și drumuri ca să-l transporte din pădure, așa că a fost mai ușor să-l importe.

 

 

   

       

Nu pot să nu amintesc din Lima de priveliștea foarte frumoasă de pe faleză, de la înălțimea maleconului se vede oceanul și șoseaua care tivește malul. În avionul de întoarcere am răsfoit revista editată de compania grecească ce opera zborul, și care în articolul despre Lima inclusese din greșeală o poză din Brașov. Nu știu dacă or fi părți în Lima care seamănă cu Brașovul, eu nu le-am văzut.

În Peru am mai participat la o degustare de pisco – un soi de țuică peruană făcută din struguri –  și de vin, ocazie cu care am constatat că peruanii au un gust execrabil la vinuri. Scuza e că lor le place dulce, dar ce le place lor se numește oricum, dar nu vin. Ghidul spunea că totul e dulce în America latină pentru că aici zahărul a fost multă vreme cel mai ieftin drog. Și că, firește, ei sunt niște oameni dulci… De altfel, la peruani tot am mai găsit într-un supermarket în Lima niscai brânză care aducea a telemea – nu sunt sigură că era făcută în Peru – însă toată vacanța asta am suferit din lipsă de telemea de mai aveam puțin și intram în severaj. Să ai tu atâtea vaci, oi, capre pe câmpii, să ai atâtea legume la dispoziție, și să nu faci brânză și eventual salată cu brânză telemea, asta mi se pare de neiertat. Nicăieri în Argentina, Chile, Bolivia nu am găsit brânză comestibilă sau măcar un iaurt natural, fără adaos de ceva dulce, fie că erau fructe sau alte arome. La ei iaurtul natural e cu vanilie. În fine, primul lucru când am ajuns acasă la mama a fost s-o întreb dacă are brânză. A scos mama două bucăți mari din frigider, pe gustate și pe alese! 🙂

Cam asta a fost călătoria mea în America latină. Am plecat în februarie la Buenos Aires ca să dansez tango, am ajuns la capătul lumii, am fost prădată de hoți la Valparaiso, m-a dat pe spate Bolivia cu frumusețea ei și am ajuns în Peru în aprilie. Trebuie să recunosc să este cea mai interesantă călătorie făcută de mine vreodată. La frumuseți naturale și la experiențe. Din punct de vedere culinar rămân la părerea că Grecia și Turcia dau clasă lumii. America latină doar își bate joc de roadele pe care i le dă Pachamama.

În caz că ați ratat celelalte minuni din America latină:

Fără dosar cu șină la Consulatul Boliviei

Din Buenos Aires con mucho calor

Povești de la capătul lumii

Ice age cu comision bancar argentinian

Cum am fost jefuiți în Valparaiso

Bolivia: cocaleros, cholitas, sărăcie și frumusețe cât cuprinde

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

12 comentarii la “Peru: buricul incașilor, capcana turiștilor” Subscribe

  1. gheo 11/04/2018 at 17:20 #

    Am citit toate postările, imediat ce le-ați postat. M-am simțit ca și cînd aș fi fost acolo! Mulțumesc de experiență!

  2. Fluieratorul 11/04/2018 at 20:38 #

    Aferim. 🙂

  3. Bogdan 13/04/2018 at 12:26 #

    Cat imi place sa-ti citesc postarile, in special cele de genul asta. Atat de mult incat as plati sa le citesc. Ai o perspectiva unica. Nu-ti doresc decat sa calatoresti mai mult ca sa scrii mai mult 🙂

    • Dollo 13/04/2018 at 20:40 #

      Asta îmi doresc și eu, dacă ar și plăti cineva pentru asta 🙂

  4. Fan66 13/04/2018 at 18:11 #

    Multumesc pentru postari. Ma bucur ca ai ajuns acasa cu bine. Mama ta ce a zis? Acum cum ti se pare Romania?🤣

    • Dollo 13/04/2018 at 20:43 #

      Mama a răsuflat ușurată, ca și mine de altfel, când m-am văzut acasă. România îmi pare minunată, ca și UE și Europa în general. Ieftin și bun totul la noi aici 🙂 Și nici politicienii nu sunt cei mai proști.

      • marin 15/04/2018 at 13:54 #

        multumesc ptr articolele tale, informatii foarte interesante si utile, acum stiu de ce sa nu ma duc in America de sud. si comparatia cu Europa si Romania, intr-adevar nu suntem cei mai prosti din lume.

        • Fan66 15/04/2018 at 14:47 #

          Saraca Udrea, ce o face in Costa Rica? Parca se plingea si ea de preturi😸

  5. Mihaela Scanteie 16/04/2018 at 11:23 #

    Excelent! Multumesc pentru articolele frumoase. Vreau si eu sa ajung macar in Argentina. Poate o sa reusesc.

  6. Munteanu 29/04/2018 at 18:28 #

    Imperiul Incashilor exista mai de mult dar maxima lui intindere teritoriala si prosperitate economica a fost atinsa doar dupa ce Columb a descoperit America. Inventia care a adus prosperitate Incashilor au fost Andenele dupa care sunt denumiti muntii Anzi (cordiliera de los Andes). Aceste terase artificiale permiteau cultivarea muntilor si ele au creat prosperitatea Incashilor. Unele mai exista si azi altele au fost distruse. Pacecuti a facut o reforma religiosa care a ajutat la prosperitatea Incashilor si extinderea imperiului Incash. Incashii credeu pana la Pacecuti ca toti mortii inca traiesc si ei trebue ingrijiti hraniti si tot ei trebue sa conduca imperiul. Unii Incashi mai cred si azi asta; majoritatea insa sunt creshtini. Pacecuti a spus ca mortii sunt morti si nu vor invia nici nu vor conduce imperiul. Tot Pacecuti a spus ca dor unul Iisus a reushit sa invieze ceilalti inclusiv Pacecuti nu vor putea nici-o-data invia. Cei care credeau ca mortii Incashilor vor invia numiti Panacas s-au opus evident reformelor lui Pacecuti. Majoritatea Incashilor au ascultat de Pacecuti nu de Panacas si au devenit creshtini inca innainte de venirea lui Pizzaro. Pachecuti a trait mult poate chiar 80 de ani cat scrie dollo si dupa ce a murit fiul lui, Huasqar a devenit Sapa Inca si ar fi vrut sa continue reformele. Huasqar l-a invitat pe Pizzaro la Cuzco ca sa construiasca biserici si sa creshtineze toti Incashii. Filipo, Incashul care l-a condus pe Pizzaro la Cuzco era deja creshtin. Panacas insa s-au opus. Fratele lui Huasqar, Atahualpa l-a assasinat pe Huasqar si a vrut sa reverseze reformele incepute de tatal sau Pacecuti. Cand Pizzaro a ajuns la Cuzco cu doar 13 Spanioli si multi alti Incashi crestinati a avut surpriza neplacuta sa constate ca cel care il invitase, Huasqar, fusese deja assasinat si noul Sapa Inca, Athaualpa, sustinut de Panacas dar detestat de majoritatea Incashilor scuipa crucea si nici nu vrea sa auda de creshtinism. Istoricii incearca si azi sa explice cum au invins 13 Spanioli sute de mii de Incashi. Creshtinii spun ca a fost o minune. Istoricii cred ca majoritatea Incashilor il detestau pe Atahualpa, assasinul fratelui lui Huasqar, si au luptat alaturi de Pizzaro nu de Panacas si Athaualpa. Azi cel mai inalt munte din Peru se numeshte Huasqaran. Pizzaro nu e prea stimat dar nimeni in Peru nu-l regreta pe Atahualpa si epoca lui din fericire scurta. Panacas mai exista si azi in Peru. Ei imbalsameaza mortii si spera ca ei vor invia. Totushi majoritatea Peruanilor sunt creshtini, inclusiv Panacas, iar unii sunt atei si comunishti. In Ecuador care era pe timpul lui Pizzaro parte din Peru preshedinte e unul Lenin.

  7. Sorin 09/05/2018 at 11:18 #

    Foarte frumos articolul. Si complet. Insa am o nedumerire. Chiar e 50 USD/persoana Aguas Calientes – Machu Picchu si retur ? In septembrie 2017 era „doar”24 🙂

    • Dollo 09/05/2018 at 14:36 #

      Da, am greșit eu, e 24 dus întors, numai 12 dolari o tură. O să corectez, mulțumesc 🙂

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Fatalismul mioritic se tratează cu drujba

diana

Vă mai amintiți că în Drumul Taberei începuse construcția unei noi linii de metrou? Asta e povestea oamenilor care i-au împins liniile și peroanele mai pe mijlocul bulevardului, ca să nu le afecteze pomii.

Consilierul Victor Stan: cum să mă adoptați, doamnă, dar ce, sunt câine?

victor ion stan

În proiectul „Nu aștepta supereroi, cere-ți orașul înapoi”, orice bucureștean poate să adopte un consilier general și să-l întrebe ce face el pentru oraș. Eu l-am adoptat pe Victor Stan, unul dintre veteranii consiliului, și așa a decurs prima mea discuție cu el.

Casa Becali, fostă Groza, fostă Auschnit, fostă Manu

Palatul lui Becali din București

“Intrați, bey, fotografiați ce vreți voi, vizitați tot, mi se rupe! O să văd eu ce-o să scrieți după aia, dacă sunteți cu sufletul curat… Intrați, faceți ce vreți, numa’ să nu furați!”. Așa ne-a primit Gigi Becali în curtea casei sale din Aleea Alexandru nr.1

Nu sunt dezamăgit de România, pentru că nu m-am lăsat amăgit

Camil Petrescu fiul

Camil Petrescu fiul, despre cum se vede România de peste ocean și din mijlocul Bucureștiului. De ce a plecat acum 43 de ani, de ce s-a întors azi și de ce ar mai pleca o dată, dacă ar avea iar 22 de ani. Despre salamul cu soia de New York.

Ziua 7: Facerea de bine e ca recensământul fără CNP

Cuvantul recenzorului de la blocul meu

Azi am recenzat prin telefon o persoană care se afla la coadă la moaștele sfântului x. CNP-ul încă era facultativ.

Viața și moartea într-un sat românesc. În 2012

Ale lor mâini bătrâne

Despre mutarea clasei muncitoare de la oraș la sat, înmormântarea organizată de firma de pompe funebre a preotului, despre UE care ne obligă să nu mai ținem mortul în casă, dar noi vrem să facem economie. Și despre politicieni.