Să mergem în parc să mâncăm și noi mici de 1 Mai, a poftit mama acum câteva zile. Iar dorința i s-a îndeplinit, că deh, o fată are, și aia umblată creanga prin lume, rar stată pe acasă de ziua asta muncitorească. După ce m-a muncit la niscai administrative prin casă, de ziua muncii am ajuns până la urmă și în Parcul (cum altfel) național, la Festivalul micului cel mare.
Toată lumea aia pe care voi o credeați plecată din București era la Festivalul micului cel mare. Care la coadă la bere, care la coadă la mici, pastramă, coaste și alte părți componente ale bietelor animale pe care omul, în superioritatea lui, le mănâncă. Fum, să-l împungi cu scobitoarea, că nu se mai înțelegea care-i coada aia și care ailaltă. Pe grătare, aliniați ca la defilare, micii încă rozalii nu dădeau semne că s-ar face prea curând ca să-ndestuleze rapid toate cozile alea, așa că mama a schimbat pe loc planul.
– Hai mai bine să mergem la Riviera, că acolo măcar stăm la masă și ne și servește, nu stăm aicea în fum și în picioare până sunt gata. Și or avea mici și acolo, că doar e 1 Mai, nu?
Zis și făcut. Riviera asta e un restaurant care a existat întotdeauna în Parc, încă de când îi zicea 23 August, pentru că era în coasta stadionului 23 August. Pentru ăștia mai tineri, stadionul 23 august e ăla pe care au defilat părinții noștri, iar noi am ținut deasupra capului plăci colorate ca să scriem mesaje pentru conducătorul iubit, după care a venit Michael Jackson și George Michael de au cântat pe el, apoi l-au demolat democrații ca să-l refacă mai prost cu 200 de milioane de euro și să țină PSD+PNL mitinguri electorale pe el.
La Riviera pe terasă, atmosferă calmă, fără fum, elegant, pe malul lacului, mese pline, meniuri așezate vraf pe un colț de masă, să te uiți singur în ele cât aștepți să te bage în seamă chelnerul. Ne-am uitat, n-am găsit micii, dar mama era dispusă să renunțe la ei numai ca să stea jos. Așa că am ocupat și noi o masă de la care tocmai plecau unii.
La un moment dat apare un chelner, în fugă, hăituit de o hoardă invizibilă de demoni. De la o masă alăturată îi strigă o femeie că vrea să ia niște felii de pizza la pachet.
– Doamnă, mă credeți că de azi dimineață n-am stat o clipă jos? Ce credeți că de asta am eu timp acum? Uite, ăștia de la masa asta așteaptă de 20 de minute să le iau comanda, așteptați că vin cu nota și îmi spuneți atunci ce vreți! o admonestează chelnerul pe tipă. Ea insistă, dar degeaba, chelnerului deja i se vedea spatele.
Îi zic mamei că treaba e de durată, deci să se lase pe spate și să se bucure de scaunul ăla că avem de stat pe el. N-are nimica, zice mama, că e bine aici, umbră, răcoare, stăm jos, nu în fumul ăla, o veni el la un moment dat.
Stăm. La un moment dat reapare chelnerul și femeia de la masa alăturată iar îi zice că vrea să ia la pachet. Îi ia farfuriile cu mâncare, îi dă nota, ea zice că plătește cu cardul, se duce înapoi ca să aducă POS-ul. Vine și cu mâncarea în cutie, ăia plătesc, nu-i lasă nimic în plus și pleacă. Între timp le ia comanda celor de lângă noi, care cică așteptau de 20 de minute. Ăia vor nu știu ce și profiterol.
După ce le ia comanda ălora se face și spre noi, ne privește mirat de parcă n-am avea ce să căutăm acolo, strânge paharele de la precedenții și ne anunță și pe noi că nici n-a avut timp azi să-și dea seama când se schimbă clienții la mese, așa de rapid s-au succedat. Dau să zic cam ce am vrea și noi, dar nu am cui, că pleacă iar. Pesemne nu putea să țină minte decât o singură comandă la un drum.
Revine cu trei profiteroale în mână și le trântește ălora pe masă.
– Au venit mai întâi profiteroalele!, anunță el victorios. Ăia se miră, fetița sare bucuroasă pe o cupă plină cu înghețată. Părinții cer niște lingurițe și chelnerul le aduce trei linguri de ciorbă. Fetița încearcă să mănânce cu lingura dar pare depășită de situație. Cum chelnerul era dus deja, ăia cer O LINGURIȚĂ unei picolițe. Aia vine tot cu o lingură și se miră de ce vrea fetița altă LINGURIȚĂ!?
Între timp reapare chelnerul și îi zâmbește larg mamei.
– Ce vă aduc, doamnă, sărumâna?!
Între timp găsisem și micii pe meniu, că am avut timp să-l învățăm un pic pe de rost.
– Deci șase mici, o salată grecească și două beri! repetă chelnerul deja plecând de la masă.
– Și cartofi prăjiți! punctează mama
– Aia se înțelege!, îi strigă chelnerul din mers, peste umăr.
Revine instantaneu cu două beri Stela, deși noi n-am spus de care vrem și nici el nu ne-a întrebat. Ținuse minte că vreau una fără alcool, așa că ni le-a desfăcut pe masă și mi s-a adresat colegial:
– Mă ajutați și pe mine cu astea, doamnă?!
Cât timp l-am ajutat și am turnat eu în pahare, el s-a întors la masa vecină cu o farfurie cu niște pui Shanghai și garnitură, pe care i-a pus-o în față fetiței care nu apucase să termine profiterolul:
– Poftim, să te văd acum cum te descurci cu asta! îi zice chelnerul fetiței. N-am urmărit, probabil s-a descurcat tot cu „lingurița” aia.
Între timp la altă masă unii se tot lamentau că nu mai vine ce au comandat. Aparent nu-i comandaseră lui, dar cum păreau de-ai casei, chelnerul s-a dat peste cap să-i servească.
– Zi-mi, mă, mie, ce ai comandat și rezolvăm?! l-a luat direct pe ăla din capul mesei. Așa a mai ținut minte chelnerul niște duzini de mici, niscai lipii, un chebab, un humus și alte garnituri.
Un bărbat și două femei, 60 plus, ni s-au alăturat la masă pentru că nu mai era alta liberă. I-am avertizat că au de așteptat până li se ia comanda.
– Aaaa, da? Lasă, bine măcar că stăm jos, la umbră, nu e fum ca la coadă la mici, o veni el să ne ia și comanda! zice una dintre femei.
– Da, și noi am zis la fel, o încurajează mama.
Se pornește un schimb de impresii despre cum veniseră și ei la Festivalul micului cel mare, că deh, e 1 Mai, cum se așezaseră la o coadă dar și-au dat seama că nu se poate sta în soare, fum doar pentru niște mici, cum s-au gândit că e mai bine aici… Printre vorbe se mai răsfoiește într-o doară și meniul, că doar nu e grabă. Unde sunt micii? A, 5 lei micul?! 12 lei cartofii prăjiți?! Vai, dar ce scump! Să luăm un șnițel vienez, zice doamna 1, vreau și eu un șnițel, zice și domnul, eu vreau un pui cremos, cum o fi puiul cremos? se întreabă și doamna 2.
Așteptăm.
Apare chelnerul cu niște farfurii pentru masa celor de-ai casei.
Așteptăm.
Apare și cu mâncarea noastră. Dă să treacă de noi, apoi se mai uită o dată și se încruntă la ceilalți trei comeseni.
– Ne-am înmulțit între timp, îi zic.
– Hm, văd, păi numa io muncesc de 1 Mai!, pufnește chelnerul nemulțumit. Ne pune nouă mâncarea pe masă și pleacă ca din pușcă, de frică să nu-i ceară și ăștilalți trei de mâncare.
Când mă uit pe masă: o salată mare, o farfurie cu 5 mici și tot atâția cartofi pai, plus un castron ca de supă plin cu muștar. Și o pâine.
– Lipsește un mic, îi strig suficient de tare cât să-l prind înainte de a intra în restaurant.
– Deci erau șase mici, nu cinci? strigă și el dând ochii peste cap, mirat.
Ne apucăm să mâncăm. După o vreme reapare cu un singur mic bălăngănindu-se pe o farfurie întinsă, mare. Înainte de a ajunge cu el la masa noastră îl scapă pe jos. Micul. Se uită la mine exasperat și strigă: INCREDIBIL! Face stânga împrejur, culege micul de pe jos și intră iar în restaurant. Reapare cu o farfurie mai mică, după un interval discutabil. Să fie același mic de pe jos sau altul?
Trece ca un accelerat printr-o haltă pe lângă masă, cât să nu le lase comesenilor noștri ocazia să-i ceară ceva. Bărbatul totuși apucă să-i strige:
– Nu ne luați și nouă comanda?
– Nu vedeți că n-apuc?!
– Da măcar trei beri ne aduceți, că ni se usucă gâtul așteptând aici… se roagă bărbatul.
– A, asta da! îi face chelnerul o concesie, tot din mers.
– Ți se usucă ție, dragă, mie nu, eu n-am nimic, îi zice doamna 1.
– E, atunci dacă nu vrei nimic du-te acasă!, glumește bărbatul cu ea.
Revine chelnerul cu trei Becks, le desface și i se adresează doamnei 1:
– Mă ajutați și pe mine cu astea, doamnă?!
Emoționată, doamna se apucă să toarne în pahare. Doamna 2 remarcă diferența de sticle dintre noi. Mă întreabă noi ce bem și cum de am comandat Stela. I-am zis că nu am avut acest lux, ci ne-a adus el direct ce a vrut, ca și în cazul lor.
– Pe noi ne-a văzut mai de Becks așa, pe tine te-a pus să torni și în pahare, observă bărbatul.
– M-am conformat, dacă m-a luat așa frumos, să-l ajut, râde și doamna 1.
Cei trei ciocnesc mulțumiți, în cinstea copiilor, care erau undeva în avion spre o destinație necunoscută.
– Să ajungă copiii cu bine! zice doamna 2.
– Da, ce bine ar fi dacă ar putea să doarmă!, adaugă doamna 1.
– Măcar să poată, dar nu cred!, punctează domnul.
Așteaptă.
– Las că e bine, stăm jos, e umbră, nu e fumul ăla înecăcios de dincolo. Și la un moment dat o să vină el să ne ia și comanda!, oftează mulțumită doamna 1, după ce ia o gură de bere.
– Abia vă amintiți cum era pe vremuri la restaurant, când nu vă băgau chelnerii în seamă!, bat eu un apropos.
– Daaa, dar să știți că și pe vremea aia restaurantele erau destul de pline!, punctează domnul, nostalgic, în aprobările doamnelor.
– Și îi tot aud pe ăștia acum cu tradiția, că de 1 Mai se mâncau mici. Eu știu că după defilare mâncam crenvurști, nu mici. Unde sunt crenvurștii ăia azi? Nu mâncam crenvurști, doamnă, dumneavoastră ce vă amintiți? o întreabă doamna 1 pe mama.
– Ba da, doamnă, așa e, erau pe marginea bulevardului oalele cu crenvurști…
– Și ce buni erau! E, uite de ce nu mai mâncăm azi crenvurști de 1 Mai? se întreabă doamna 1.
– Păi dacă nu mai mergeți la defilare!, îi răspunde mama mucalită, cu micul în gură.
Doamnele râd, domnul o aprobă pe mama și-și amintește că pe atunci abia în Herăstrău se ajungea la mici, după ce se spărgea defilarea. Categoric crenvurștiul era aperitivul pe timpul defilării.
Vine chelnerul în sfârșit să le ia comanda.
– Poftim, v-a zis-o după ce ați mâncat micii, constată consternată doamna 2 către noi.
– Dar să știți că au fost buni micii, zice mama.
– E, ce să facem, acu’ ne lăsăm pe mâna lui, să vedem, dacă nu ne săturăm ne ducem să mâncăm acasă!, se amuză bărbatul pe seama situației.
Într-un moment prielnic am cerut și noi nota. Pe bon erau doar 5 mici în loc de 6, și o lipie libaneză în loc de pâine. În rest prețurile din meniu. 82 de lei nota de plată, i-am lăsat 100. Mama, mirată:
– Păi îi lași 18 lei? Nu e cam mult?
– Da, dar vrei să ne mai distrăm până ne aduce și restul?
– Așa e, hai că cine știe ce mai zice!
N-am stat să văd cât de mari erau șnițelele alea, dar sper să fi fost măcar la fel de bune ca crenvurștii din timpul defilării.
Voi cum v-ați petrecut Ziua muncii?
*Poza e făcută zilele astea pe Magheru, în timp ce oamenii ADP pregăteau orașul de sărbătoare
Aaaaaaaaahahahahahaha – multumesc muuuult de tot pentru articolul asta – D.E.L.I.C.I.O.S !!
De ziua muncii (care a fost ieri) am fost la …munca. Pe-aici,mai la sud, pe malul Mediteranei, de unde v-am trimis o poza mai demult, cu un tigrisor, in parc.
Sanatate si mamei si dvs.
Eu m-am dus la ai mei, la tara. Au rasunat un pic manelele la cateva case distanta, eu ma gandeam daca se le dau replica cu AC/DC sau cu cantece patriotice din vremurile pre ’89, dar pana la urma am lasat in surdina un mix Modern Talking.
Am mancat mici la gratar facuti de tata, prajituri facute de mama, si am baut o bere autohtona, apoi am dormit doua ore. O zi fara televizor, fara net, fara stiri, fix ce aveam nevoie.
O informatie pentru cele doua doamne si pentru domnul care au servit snitel de pui, la Riviera. Intr-o buna, foarte buna zi din anul 1987 (pe vremea marelui carmaci!) vecina de dedesubt ne-a spus un lucru mare: era vanzatoare la alimentara de la lupoaica, din piata Dorobanti; parca Bitolia, se numea. Daca ne-a spus asta, ne-a spus si restul, ca acolo se baga cacao, si cascaval, dar nu prindeai niciodata daca nu cunosteai o vanzatoare de acolo. Asa ca am cunoscut-o cum se cuvine pe doamna vanzatoare, convenind sa ne aduca in schimb ce se baga acolo. Iar intr-o seara (tarziu, dupa ora 10-11) doamna vanzatoare ne-a sunat la usa ca un mos Craciun. Ne-a adus de ne-a lasat pe spate: cacao, cascaval, ness, faina, mere, pere in panere, prune bune si alune, si gutui amarui, cu puf galben ca de pui! Dupa ce a plecat doamna mos Craciun, am burdusit frigiderul (aveam un Zill, cumparat pe pile de la un gestionar – fost coleg de liceu care a infundat si puscaria) ne-am asezat sa servim si noi ceva din bunatatile aduse: mai o maslina, un pahar de vermut, o icra. Eu mi-am taiat o felie dodoloata de lebervurst, pe care am luat-o urgent la mestecat, Acum, doamnelor si domnule, de ce sa ca mint: pasta de lebervurst era din cacat. Poate era cacat de porc, nu stiu, dar cacat era sigur!