Războiul are și chip de femeie

La clubul de luna asta, una dintre puținele cărți premiate cu Nobel în ultimii ani și care merită citită. O carte despre războiul trăit muierește, așa cum nu veți citi niciodată istoria.

O carte ca o cutie veche de bomboane, din alea cum sigur aveau toate mamele și mămăile noastre în servantă, unde-și țineau pozele de la cununie, ale plozilor zâmbind știrb în fundul gol pe blăniță, niscai cruciulițe prinse în piept vreodată pe la botezurile familiei și câteva fire de păr din moțul copilului. Numai că în cutiile de bomboane ale eroinelor Svetlanei Alexievich, undeva într-un fund dublu, s-au înghesuit decorațiile de război, laolaltă cu amintirile sângeroase reprimate cu aceeași putere cu care au putut să lupte pentru patrie. Cartea de la clubul de luna asta e una de istorie atipică, povestită și plânsă de câteva dintre miile de femei care au luptat ca voluntare în Al doilea război mondial. O carte despre războiul trăit muierește, așa cum nu veți citi niciodată istoria.

Războiul nu are chip de femeie” este cartea de debut a Svetlanei Alexievich, o jurnalisto-scriitoare bielorusă, prima din nația ei distinsă cu premiul Nobel pentru literatură. Premiul i-a fost acordat în 2015 pentru întreaga carieră, nu numai pentru cartea asta, ci pentru toate celelalte scrise la fel, cronici ale diverselor nenorociri traversate de poporul rus, de la al doilea război în coace: războiul din Afganistan, căderea comunismului și destrămarea URSS, Cernobil etc. Spre deosebire de celelalte, apărute deja în libertate, prima carte, documentată timp de peste 10 de ani și apărută la finele anilor 80, a avut un start greoi, din cauza subiectului și a reținerilor editurilor de stat de a publica așa afirmații rușinoase despre brava Armată roșie.

Cartea este de fapt un interviu colectiv maraton, nu o ficțiune. Alexievich a ales să rescrie istoria lăsându-și interlocutoarele să vorbească. Eu nici nu știam că au fost atât de multe femei care au luptat în război. Și nu numai ca infirmiere, bucătărese sau spălătorese, ci cu arma în mână (una a fost cel mai bun lunetist din tot războiul), cu bisturiul, la manșa avionului sau în tancuri.

După 30-40 de ani de la război, Svetlana Alexievich se pare că a fost prima care le-a întrebat și pe femei cum au luptat ele pe front, pentru că până la ea toată atenția și recunoștința pentru marea Victorie împotriva hitlerismului apăsa doar umerii gârboviți ai veteranilor bărbați. Ei sunt în continuare scoși în față la defilări și acum, în timp ce ele au rămas la cratiță sau într-un anonimat acceptat, fiind multă vreme jenate chiar să-și pună decorațiile în piept. Au avut curajul să lupte pe front, dar nu au curajul să-și reclame victoria și s-o poarte cu mândrie în piept. Iar de vină nu sunt numai ele, ci întreaga societate misogină.

Scriitoarea a fost primită inițial cu neîncredere, chiar împiedicată să ajungă la subiect, pentru că viziunea femeilor nu a fost niciodată aia corectă. Ce puteau să povestească ele despre armament, poziții inamice, tactici și strategii de luptă? Când ajungea acasă la ele, unele erau date de-o parte din fața reportofonului de soți, eventual trimise la bucătărie să aducă niscai plăcinte. Altele se speriau singure după ce povesteau grozăviile pe care le trăiseră și-i scriau Svetlanei să le cenzureze, să nu cumva să publice ce au zis că or să le facă copiii de rușine. Altele pur și simplu refuzau discuția pentru că nu voiau să-și mai amintească prin ce au trecut.

Eu nu am mai citit până acum ceva similar și îmi pare tare rău că nici subiectul și nici scriitoarea nu sunt suficient de sexy pentru public încât cartea să fie citită masiv. A atins vreo 5 milioane de exemplare, din ce zice wiki, dar tot cred că e puțin pentru a face cunoscute mizeriile unui război cu de zece ori mai multe victime. Categoric nu e o carte ușoară și nu te binedispune, nu te deconectează de stresul cotidian. Dar îți arată cum funcționează mintea umană, ce pot face ura și iubirea care încap incredibil în aceeași inimă și se anihilează reciproc. Cum poate iubirea de glie să fie mai puternică decât instinctul de autoconservare și de ce femeile astea au insistat atât de mult să ajungă pe front, deși erau abia niște puștoaice ieșite din școală, nu le ieșiseră măselele de minte și habar nu aveau nici ce e viața, nici cum arată moartea.

Mi-e greu să mă opresc doar la unul-două citate din carte, așa că încerc să vă strânesc interesul cu mai multe. Noi ne vedem la clubul de carte duminică, 13 mai, de la ora 18.00, la Il Mulino pe strada Radu Vodă 28A.

…memoria noastră e un instrument nici pe departe ideal. Nu e doar aleatorie şi capricioasă, ci şi legată cu lanţ la stăpân, ca un câine – iar stăpânul acesta sunt timpurile.
…privim trecutul dinspre prezent, nu putem privi de nicăieri.
…femeile acestea sunt îndrăgostite de ceea ce li s-a întâmplat, pentru că nu e vorba doar de război, ci şi de tinereţea lor. Prima lor iubire.

*

„Fiica mea mă iubeşte foarte mult, eu sunt pentru ea o eroină. Dacă citeşte cartea dumneavoastră, o să fie copleşită de un sentiment de dezamăgire. Mizerie, păduchi, sânge peste tot – toate sunt adevărate, nu neg. Dar oare amintirile acestea sunt în stare să trezească sentimente nobile? Să ne pregătească de fapte mari…?!”

*

Tovarăşul Stalin va răspunde pentru crimele lui…

Eram prietenă cu o fată, Oksana, din Ucraina. De la ea am auzit pentru prima dată despre foametea îngrozitoare din Ucraina, despre holodomor. Nu mai existau nici broaşte, nici şoareci – oamenii mâncaseră totul. În satul Oksanei muriseră jumătate dintre locuitori. Toţi fraţii ei mai mici muriseră, părinţii, iar ea se salvase furând noaptea balegă de cal din grajdul colectivului şi mâncând-o. Nimeni nu putea să mănânce aşa ceva, dar ea putuse:
— Caldă nu merge, dar rece, da. E şi mai bine dacă e îngheţată, atunci miroase a fân.
Eu i-am spus atunci:
— Oksana, tovarăşul Stalin se luptă. Îi distruge pe sabotori, dar sunt foarte mulţi.
— Nu, mi-a răspuns ea, nu fi proastă! Tatăl meu a fost profesor de istorie şi mi-a zis aşa: «Într-o zi, tovarăşul Stalin va răspunde pentru crimele lui…»
Stăteam întinsă noaptea şi mă gândeam: şi dacă Oksana e un duşman? O spioană? Ce să fac? Peste două zile, Oksana a murit în luptă. Nu-i mai rămăsese nicio rudă, n-au avut cui să trimită înştiinţarea de deces…”
E o temă pe care femeile acestea o abordează rar şi cu precauţie. Până în ziua de azi sunt paralizate nu doar de hipnoza stalinistă şi de teama pe care o insufla Stalin, ci şi de vechea lor credinţă. Nu pot încă să dez-iubească ceea ce au iubit. Curajul în război şi curajul gândurilor sunt două soiuri diferite. Şi eu care credeam că e unul şi acelaşi.

*

Lăsarea la vatră 

Cui puteam să-i mărturisesc că am fost rănită? Ia încearcă să spui: cine te mai angajează, cine te mai ia de nevastă? Tăceam mâlc. Nu spuneam nimănui că luptaserăm pe front. Atâta doar că ţineam legătura între noi, ne scriam scrisori. Abia mult mai târziu au început să ne trateze cu oarecare respect, după vreo treizeci de ani… Să ne invite la întâlniri… La început am tăcut, nu purtam nici măcar decoraţiile. Bărbaţii le purtau, femeile, nu. Ei erau învingătorii, eroii, logodnicii, războiul fusese al lor: pe noi, lumea ne privea cu alţi ochi. Cu alţi ochi… Vă spun sincer, nouă ne-a fost furată victoria… Ne-au înlocuit-o pe furiş cu fericirea obişnuită a femeilor. N-au împărţit victoria cu noi. Şi mi-a fost ciudă… Nu înţelegeam… Pentru că, pe front, bărbaţii s-au purtat extraordinar de frumos cu noi, ne ocroteau întotdeauna, pot spune că nici n-am văzut în viaţa civilă asemenea atitudine faţă de femei. Când ne retrăgeam şi apucam un ceas de odihnă, îmi amintesc, ei se culcau în bluze pe pământul gol, ne dădeau mantalele nouă: «Fetele… Acoperiţi fetele!…» Dacă găseau pe undeva vreo bucăţică de vată ori de bandaj, ni le dădeau: «Ţine, o să ai nevoie…». Împărţeau cu noi şi ultimul pesmet. N-am văzut, pe front, din partea bărbaţilor, nimic altceva decât bunătate şi căldură. Iar după război? Am tăcut… am tăcut… Ce mă împiedica să-mi amintesc? Amintirile erau insuportabile…

*

Sunt comunistă din 41 până în ziua de azi

Tatăl meu nu mai e de mult printre cei vii, dar eu îl iubesc în continuare. Nu cred ce se spune despre oameni ca el – că au fost neghiobi şi orbi pentru că au crezut în Stalin, s-au temut de el, au crezut în ideile lui Lenin. Că gândeau toţi la fel. Credeţi-mă, au fost oameni buni şi cinstiţi, credeau nu în Stalin şi în Lenin, ci în ideea comunismului. Într-un socialism cu faţă umană, cum s-a numit mai târziu. În fericirea tuturor. A fiecăruia. Visători, idealişti – da, orbi însă nu. N-am să fiu niciodată de acord cu asta. Pentru nimic în lume! La mijlocul războiului au apărut la noi tancuri şi avioane excelente, arme foarte bune, dar, chiar şi aşa, fără credinţă n-am fi putut înfrânge un duşman atât de cumplit ca armata lui Hitler – puternică, disciplinată, ţinând sub călcâi întreaga Europă. N-am fi reuşit s-o zdrobim. Principala noastră armă a fost credinţa, nu teama, vă dau cuvântul meu cinstit de membru de partid (am intrat în partid în timpul războiului şi sunt comunistă până în ziua de azi). Nu mă ruşinez de carnetul de partid şi nu m-am dezis de el. Credinţa mea nu s-a schimbat din ’41…
Tamara Luchianovna Torop, ostaş, inginer-constructor

*

Cochetării de război

Cizmele – cu trei numere mai mari… Ţin minte, pielea li se vălurise şi praful se lipise parcă pe veci de încreţiturile acelea. Într-o bună zi, femeia la care eram încartiruită mi-a dat trei ouă.
— Ia-le, zice, la drum, eşti atât de plăpândă! Azi-mâine te frângi ca o crenguţă uscată!
M-am încredinţat că nu mă poate vedea, am spart ouăle acelea – erau mici – şi mi-am făcut cizmele. Fireşte că mi-era foame, dar femeia din mine a câştigat – voiam să fiu frumoasă. Nici nu vă daţi seama cum te roade mantaua, cât e de grea, cât sunt toate astea de «masculine» – şi centura, şi toate celelalte. Nu-mi plăcea mai ales că mantaua mă rodea pe gât, plus cizmele… Ţi se schimba şi mersul, întreaga alură ţi se schimba…
Îmi amintesc că eram triste. Tot timpul umblam triste…”
Stanislava Petrovna Volkova, locotenent, comandantul unui pluton de geniu

*

Prima dată când au venit avioanele, m-am lăsat pe vine şi mi-am acoperit capul cu mâinile, pe urmă m-am gândit că şi de mâini mi-ar fi părut rău. Nu eram încă pregătită să mor.

Bella Isaakovna Epstein, sergent, lunetistă

*

Treburi muierești

Eram în marş. Vreo două sute de fete, iar în spatele nostru vreo două sute de bărbaţi. Vară, arşiţă. Marş rapid – treizeci de kilometri. Treizeci! Mergeam, şi îndărătul nostru pe pietre rămâneau pete mari roşii… Urme roşii… Ei, treburi din astea… femeieşti… Cum să le fi ascuns? Soldaţii veneau după noi şi se făceau că nu bagă de seamă… Nu se uitau în jos… Pantalonii se uscau pe noi, se făceau ca sticla… Îi tăiam. Aveam rană între picioare, şi tot timpul simţeam miros de sânge. Nu ni se dădea nimic pe atunci… Pândeam când soldaţii îşi atârnau în tufişuri cămăşile, şterpeleam vreo două… Pe urmă ei îşi dădeau seama, râdeau: «Plutonier, ieşi cu alte flanele… Pe ale noastre le-au arestat fetele…». Noi nu aveam de ajuns vată şi bandaje pentru răniţi, darămite… Lenjerie de damă am primit poate după vreo doi ani. Umblam în chiloţi şi maiouri bărbăteşti…”
Maria Semionovna Kaliberda, sergent, transmisionistă

*

Primul sărut, pe marginea gropii comune

„Mi-a sărit inima din piept, am înţeles că… S-a dovedit că toată lumea ştia de iubirea mea. Toţi, până la unul. Mi-a trecut atunci prin minte, ca un fulger: poate că ştiuse şi el? Şi iată-l, zăcea acolo, în câteva clipe aveau să-l coboare în pământ, să-l acopere cu ţărână… Dar m-am bucurat foarte tare la gândul că, poate, ştiuse şi el. Dacă îi plăcusem şi eu? Era de parcă ar fi fost viu şi din clipă în clipă avea să-mi răspundă… Mi-am amintit că de Anul Nou îmi dăruise o ciocolată nemţească. O lună de zile n-o mâncasem, o purtasem cu mine în buzunar.
Toată viaţa am ţinut minte… momentul acesta… În jurul nostru vâjâiau bombele… El zăcea pe prelată… Clipa aceasta… eu mă bucuram… stăteam şi zâmbeam ca pentru sine. Nu eram sănătoasă! Mă bucuram că el ştiuse poate de iubirea mea…
M-am apropiat de el şi l-am sărutat. Niciodată până atunci nu sărutasem un bărbat… El a fost primul… ”
Liubov Mihailovna Grozd, instructor sanitar

*

și „recunoștința” populară

Cum ne-a întâmpinat Patria? Nu pot să-mi amintesc fără să mă bufnească plânsul… Au trecut patruzeci de ani, şi tot îmi mai ard obrajii. Bărbaţii tăceau, dar femeile… Ne strigau: «Ştim noi ce-aţi făcut voi acolo! I-aţi ispitit cu p… voastre tinere pe bărbaţii noştri! C…ve de război! Soldăţoaice afurisite!» Ne jigneau în fel şi chip… Vocabularul limbii ruse e bogat…

*

Unde s-a dus viața mea?

„Acum se poate vorbi despre orice. Şi eu aş vrea… să întreb: cine e de vină că, în primele luni ale războiului, milioane de soldaţi şi de ofiţeri de-ai noştri au căzut prizonieri? Aş vrea să ştiu… Cine a decapitat armata înainte de război, împuşcându-i şi calomniindu-i pe comandanţi – că e spion german, că e spion japonez…? Aş vrea să ştiu… Cine credea în cavaleria lui Budionnîi în timp ce Hitler se înarma cu tancuri şi cu avioane? Cine ne încredinţa că «graniţele noastre sunt ferecate»? Şi cu toate astea, în primele zile de război, armata îşi număra pe degete gloanţele…
Aş vrea… Aş putea deja să întreb… Unde s-a dus viaţa mea? Viaţa noastră? Dar tac, iar soţul meu tace şi el. Şi azi ne temem. Ne e frică… Aşa o să şi murim, fără să scăpăm de frică. În amărăciune şi în ruşine…”
Valentina Evdokimovna M-va, partizană, om de legătură

*

Iubrea – interzisă, violurile – tolerate

La noi, un ofiţer s-a îndrăgostit odată de o nemţoaică tânără… Povestea a ajuns până la comenduire… A fost degradat şi trimis în spatele frontului. Dacă ar fi siluit-o… Asta… au fost, desigur… La noi se scrie puţin despre aşa ceva, dar asta e legea războiului. Bărbaţii trăiseră atâta vreme fără femei, şi pe urmă mai era şi ura. Intram în câte un orăşel sau vreun sat, şi primele trei zile erau pentru jaf şi… Ei, pe furiş, bineînţeles… Vă daţi seama… Dar după trei zile puteai să ajungi şi la tribunal. Însă primele trei zile soldaţii beau şi… Numai că aici fusese vorba de dragoste. Ofiţerul însuşi s-a recunoscut vinovat de iubire. Fireşte, asta era o trădare… Să te îndrăgosteşti de o nemţoaică – de fiica sau nevasta duşmanului? Era… Ei, şi… Într-un cuvânt, i-au luat fotografiile pe care i le dăduse ea, adresa. Bineînţeles…
Îmi amintesc… Îmi amintesc, fireşte, de o nemţoaică siluită. Zăcea goală, între picioare avea o grenadă… Acum mi-e ruşine, dar atunci n-am simţit nimic. Sentimentele se schimbă, desigur. Una simţeam în primele zile, alta, pe urmă… După câteva luni… La noi în batalion… La comandantul nostru au venit cinci fete, cinci nemţoaice. Plângeau… Le-a consultat un ginecolog: aveau răni între picioare. Rană vie. Toată lenjeria le era îmbibată de sânge… Le violaseră toată noaptea. Stătuseră soldaţii la rând…
Nu scrieţi asta! Închideţi casetofonul! E adevărat ce vă spun, totul e adevărat! Batalionul a fost aliniat, le-au spus nemţoaicelor: mergeţi şi uitaţi-vă, şi dacă recunoaşteţi pe cineva, îl împuşcăm pe loc. Nu contează ce grad are. Ne e ruşine! Dar ele stăteau şi plângeau. Nu voiau… Nu voiau să se mai verse sânge. Aşa au şi spus… Le-au dat atunci câte o pâine fiecăreia. Bineînţeles, ăsta era războiul… Bineînţeles…
Credeţi că a fost uşor să iertăm? Să vedem case întregi… albe… cu acoperiş de ţiglă. Cu trandafiri… Eu însămi voiam să îi doară şi pe ei… Bineînţeles… Voiam să-i văd că plâng… Nu poţi să devii dintr-odată bun. Bun şi drept. Aşa bună, cum sunteţi dumneavoastră acum. Să-ţi fie milă. Mi-au trebuit zece ani pentru asta…
A. Ratkina, caporal, telefonistă

*

Șocul civilizației: pentru ce le trebuise să lupte, dacă trăiau atât de bine?

„În sfârşit, eram şi noi pe pământul lor… Primul lucru care ne-a uimit au fost drumurile. Casele mari ţărăneşti… Ghivece cu flori, perdele brodate chiar şi la ferestruicile magaziilor. În case feţe de masă albe. Veselă scumpă. Porţelan. Acolo am văzut pentru prima oară o maşină de spălat… Şi nu puteam înţelege: pentru ce le trebuise să lupte, dacă trăiau atât de bine? La noi oamenii se aciuau în bordeie, iar ei aveau feţe de masă albe. Cafea în ceşcuţe elegante… Aşa ceva văzusem numai la muzeu. Ceşcuţe din acelea… Am uitat să vă povestesc despre o întâmplare care ne-a cutremurat pe toţi… Avansam, şi am intrat în primele tranşee nemţeşti pe care le-am ocupat… Sărim înăuntru şi găsim în termosuri cafea încă fierbinte… Mirosul de cafea… Lipii, cearşafuri albe, prosoape curate, hârtie igienică… Noi nu aveam aşa ceva. Ce cearşafuri? Noi dormeam pe paie, pe crengi. Câteodată două-trei zile treceau fără să punem nimic cald în gură. Şi soldaţii noştri au ciuruit cu gloanţele termosurile astea… cu cafea…
Iar în casele nemţilor am văzut servicii de cafea făcute ţăndări. Ghivece cu flori. Perne ciuruite… Pătuţuri de copii… Dar oricum noi n-am fost în stare să le facem ceea ce ne făcuseră ei nouă. Să-i facem să sufere aşa cum suferiserăm noi.
Ne era greu să pricepem – de unde avuseseră atâta ură? A noastră era de înţeles. Dar a lor?
Am avut voie să trimitem acasă pachete. Săpun, zahăr… Unii au trimis încălţări – nemţii aveau încălţăminte rezistentă –, ceasuri, obiecte de pielărie. Toţi căutau ceasuri. Eu n-am putut, mă simţeam dezgustată.
Abia după câteva zeci de ani de la război am putut să iau în mână volumaşul lui Heine. Şi discurile cu compozitorii germani, care-mi plăceau atâta înainte de război… ”
Aglaia Borisovna Nesteruk, sergent, transmisionistă

*

răniții noștri și ai lor gemeau la fel

*

Victoria naivilor

«Războiul s-a sfârşit! Războiul s-a sfârşit!» Toţi au început să tragă, care din ce avea: pistol-mitralieră, carabină, pistol… Trăgeau şi tunurile… Unul îşi ştergea lacrimile, altul dănţuia: «Sunt viu! Sunt viu!» Al treilea se prăbuşise la pământ şi îmbrăţişa ţărâna, pietrele… de bucurie… Pe urmă, comandantul ne-a spus:
— Ei bine, aflaţi că nimeni nu se demobilizează până nu plătiţi muniţia. Ce naiba aţi făcut? Câte proiectile aţi irosit ca zevzecii?
Nouă ni se părea că pe pământ va fi de-acum întotdeauna pace, că nimeni n-o să mai vrea niciodată război, că toate proiectilele trebuiau distruse. La ce mai foloseau? Ne săturaserăm să tot urâm. Ne săturaserăm de tras.

*

Ehei, băieţi, numai să apucăm noi ziua Victoriei! După război, toţi au să fie fericiţi, iar viaţa – nemaipomenită! După câte au suferit, oamenii n-au cum să nu se iubească unul pe altul… Să nu le fie milă unul de altul. O să fie complet schimbaţi». Nu ne îndoiam de asta. Nicio clipă.
Iubita mea dragă… Oamenii se urăsc în continuare până în ziua de azi. Se omoară iarăşi. Asta mi-e cel mai greu de înţeles… Şi cine? Noi… Tot noi…

1978-2004

Etichete: , , , , ,

4 comentarii la “Războiul are și chip de femeie” Subscribe

  1. Ady 11/05/2018 at 09:41 #

    Am citit cartea, citisem deja fragmentele postate și tot m-a bușit un pic plânsul.

  2. gheo 28/05/2018 at 01:22 #

    Am citit cartea pe nerăsuflate! Foarte bună! Îmi pare rău că nu am citit-o înainte de întînlirea programată pentru a asculta ce spun și alții despre ea! Poate ne faceți un rezumat al întînlirii! Aș fi foarte interesat deoarece părinții mei au avut o experiență de viață cu armata sovietică! Tata 11 ani prizonier în URSS iar mama a asistat la trecerea prin România a bravelor și bravilor oșteni cu stea în frunte! Totuși personal am fost emoționat de relatările din carte.

    • Dollo 28/05/2018 at 22:53 #

      Îmi pare rău că nu ați fost la club, de regulă nu facem rezumate ale discuțiilor pentru că nu stă nimeni să le consemneze. Sunt discuții libere la un pahar… 🙂 Dar vă aștept la alte cluburi, dacă mai găsiți cărți care să vă atragă.

      • gheo 29/05/2018 at 06:29 #

        Multumesc pentru raspuns! Cu siguranta voi veni!

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Moarte chiaburilor din sănătate!

Rares Nechifor, embolizare uterina

Care n-a plecat din țară până acum – ca să se trateze sau să profeseze într-un sistem civilizat – e invitat s-o facă de la 1 martie 2013. România nu-și permite să mai încurajeze existența unei alternative private în sănătate.

Când un gard pe mijlocul drumului e cel mai smart lucru din oraș

bucuresti

Gabriela Firea are mai multe atuuri decât au avut predecesorii ei: un buget mare, un consiliu obedient, guvernul de aceeași culoare politică și marele talent de a vorbi ca la televizor. Este un mister de ce nu reușește mai mult decât niște paranghelii jenante.

Pe barba mea, poliția face ce vrea

barba

În era datelor biometrice, în care computerul face recunoașteri faciale chiar și sub burka, poliția română îi refuză unui bucureștean înnoirea permisului de conducere pentru că nu vrea să-și radă barba

Și nevaccinați, și cu sănătatea garantată de stat

vaccinare2

Dialog între doi medici la Comisia de Sănătate din Senat:
– Niciun guvern nu poate impune ca în corpul supușilor săi să fie inoculate cu forța anumite medicamente.
– Dar de ce obligăm bolnavii de sifilis să se trateze?
– Da, îi tratăm cu forța pentru că sifilisul se transmite pe cale sexuală, dar SIDA și minoritățile sunt libere…

Îmi pasă de turci, dar de noi mi se rupe

proteste-turcia

Mai știe cineva azi de ce au ieșit revoltații noștri la Universitate în iarna lui 2012? Merge sănătatea mai bine? Țara e mai bine guvernată? Au ieșit din foame cetățenii ăia însetați de demnitate?

Generaţia „Silicon Valley” de România, după 50 de ani

Politehnica Bucuresti, Falcultatea de Electronica si Telecomunicatii - Generatia 1960 - numai vise

Au absolvit în 1960 Politehnica. Erau 150. Mai târziu unii au emigrat și au ridicat cu creierele lor celebra Silicon Valley din California. Cei care au avut cu adevărat vână de aventurieri au rămas aici, în România. Acum mai sunt vreo 50.