Ce ar trebui să învățăm din caricatura Charlie Hebdo

Dacă la Roland Garros ar fi câștigat americanca, iar Charlie Hebdo ar fi făcut un desen rasist despre culoarea lui Stephens l-am fi gustat un pic, nu-i așa? Măcar de ciudă că a pierdut a noastră.

Charlie Hebdo, revista franțuzească de satiră „iresponsabilă” cum s-a autodenumit, a salutat victoria unei românce la Roland Garros așa cum știe ea mai bine: printr-o caricatură inflamantă. O „persoană” cu cioc care ține cupa în mâini și strigă „Fier vechi, fier vechi!”. Titlul caricaturii este „O româncă câștigă Roland Garros”. Reacția viscerală a unei părți din țărișoară: „Huo, francezii ne-au făcut-o țigancă pe Simona, bine le-a făcut teroriștii ăia că i-au mitraliat acum trei ani!”.

Am văzut că s-au inflamat inclusiv persoane care aș fi zis că ar trebui să aibă simțul umorului, ba mai mult ar fi trebuit să știe și care e rolul satirei într-o societate care prețuiește și garantează libertatea de exprimare – printre ei chiar ziariști. Alții au încercat să explice caricatura, ceea ce pare un demers și mai trist decât lipsa de umor. S-au cerut inclusiv puncte de vedere de la ambasada Franței la București, silind-o pe ambasadoare să dea un răspuns jenat despre cum „libertatea de exprimare şi libertatea presei sunt principii fundamentale ale Republicii Franceze”. Ceea ce vă dorim și dumneavoastră, gen.

 

OK, libertate de exprimare, libertate de exprimare, dar până la ce am io mai sfânt! Cam așa au gândit și teroriștii ăia care au năvălit cu arma în redacție. Dacă stăm un pic și respirăm înainte să aruncăm cu piatra, eventual dacă ne mai și informăm un pic, cred că e ușor de înțeles numitorul comun sau hai să zicem rețeta desenelor CH. Presupunem că suntem în redacția CH și aflăm că a murit Michael Jackson. Care era cea mai mare dorință a lui, sau cel puțin așa se credea? Să fie alb – de unde toate operațiile estetice și chinurile la care s-a supus în timpul vieții. Caricatura zice că în sfârșit Michael e alb. Mie una mi se pare că e foarte reușită, chiar dacă, desigur, despre morți nu faci mișto.

Ce părere are societatea despre concursurile de frumusețe? Nu-i așa că asociem automat Miss-urile cu niște viitoare dame de companie de lux? Și totuși, ne dăm copii la modeling și dacă fata noastră ar câștiga un concurs de Miss am fi brusc deranjați de caricatura CH, nu?

E găsit un copil sirian mort pe o plajă europeană. E o tragedie, categoric, dar CH nu e ziar generalist, nu poate să scrie ferpare sau editoriale lacrimogene, e o publicație de satiră, prin urmare sancționează în stilul ăsta prejudecățile societății europene care îi urăște pe imigranți dar se lamentează ipocrit pe tema morții copilului. Prin urmare apare un desen care inflamează lumea: ce ar fi devenit micul Aylan dacă nu s-ar fi înecat? Ar fi devenit un imigrant care ciupește nemțoaicele de fund.

La fel au procedat și în cazul victoriei Simonei. Ce știm/gândim noi francezii despre români în general? Ce ne deranjează mai mult? Oamenii care-și văd de treabă, ne sunt colegi, profesori, medici sau prieteni? Nu. Dar ăștia mai colorați care vin și cerșesc sau fură sau adună fiare vechi ne cam deranjează. E natural să asociezi o trăsătură negativă unui popor, pentru că aia îți sare în ochi, te irită și-ți rămâne în amintire. Pe când dacă mergi la doctor și te tratează profesionist, îți vorbește într-o franceză impecabilă și ești mulțumit, nici nu-ți dă prin cap să-l întrebi unde s-a născut și a făcut școala. Victoria unei românce la Roland Garros a fost o ocazie ideală pentru CH să le amintească francezilor că românii nu sunt numai ăia care îi fac la buzunare pe bulevardele Parisului.

Se ia, așadar, o informație, o prejudecată, un stereotip despre un politician, o celebritate sau despre o categorie socială și se face mișto de ea. E de fapt definiția de manual a satirei și rolul ei într-o societate sănătoasă: să critice constructiv mentalitățile indivizilor, să sublinieze caracteristici ale unor indivizi/grupuri, să comunice despre problemele sociale și să ajute astfel, cu un pic de umor, la conștientizarea lor. Ăsta este rolul satirei și așa l-au exersat de-a lungul istoriei unii ca Esop, Boccacio, Moliere, Voltaire, Shakespeare sau Wilde. Pe fiecare dintre ei s-a supărat lumea la vremea aia. Azi ni se par amuzante sau cu tâlc scrierile lor și îi considerăm înapoiați pe oamenii vremii, nu? Charlie Hebdo și-a asumat rolul de turnător de gaz pe foc și a plătit scump pentru asta. La fel cum au plătit și alții înaintea lor. E de datoria societății civilizate, libere, să vegheze ca oamenii să aibă în continuare dreptul de a pune gaz pe foc fără frică.

Faptul că ne-am inflamat și noi acum eu zic că e o bună ocazie să învățăm cum e cu acest drept fundamental la liberă exprimare și la ce ne ajută el. E plin Internetul de citate despre cum libertatea de exprimare înseamnă libertatea de a-i spune cuiva ceea ce nu vrea să audă. Și toți le folosim dar numai atunci când vrem să ni se recunoască nouă libertatea asta. Ne hăhăim la glumele despre coafura sau prostia madamei prim ministru, dar dacă am ajunge dimineața la birou și ne-am recunoaște într-o satiră din asta lipită pe oglinda liftului parcă n-ar mai avea haz. Am umplut Piața Victoriei cu pancarte despre dantura lui Dragnea, mustața lui, am dat mui și am împărțit cu generozitate apelative jignitoare la adresa celorlalți care nu gândesc ca noi, toate sub pretextul libertății de exprimare. Și e bine să fie așa. Chit că nu toate au umor, dar și umorul e o chestie subiectivă. Dacă tu nu-l guști nu înseamnă că ar trebui interzis. Nu în ultimul rând am avut libertatea de a o huidui pe madam Firea pe stadion și am plecat bucuroși și liberi acasă după asta. Apoi am continuat să-i umplem frigiderul de carne pe Facebook. Asta pentru că trăim în cea mai bună dintre lumile posibile, deocamdată, și avem libertatea de a gândi, scrie și spune ce vrem, fără să fim lapidați pentru asta.

Ce ar trebui, poate, să ne asumăm din întâmplarea asta este să fim mai empatici și să ne întrebăm înainte de a deschide gura sau de a pune mâna pe tastatură dacă ceea ce spunem și scriem despre alții ne-ar conveni să apară public și despre noi. Dar indiferent de răspuns cred că libertatea de exprimare e mai importantă decât micile angoase personale, iar îngrădirea ei înseamnă începutul sfârșitului libertății.

Charlie Hebdo nu face decât să pună într-un desen, cu tușe groase, niște prejudecăți existente în oameni. Ne deranjează asta? Normal, cui îi convine să fie luat peste picior? Învățăm ceva din asta? Nimic dacă ne indignăm. Dacă la Roland Garros ar fi câștigat americanca, iar CH ar fi făcut un desen rasist despre culoarea lui Stephens l-am fi gustat așa un pic, nu-i așa? Măcar de ciudă că a pierdut a noastră.

Etichete: , , , , , , , , , , ,

14 comentarii la “Ce ar trebui să învățăm din caricatura Charlie Hebdo” Subscribe

  1. Jean 11/07/2018 at 23:57 #

    Am doua nedumeriri. Cea mai proaspata priveste romanii vezicati de caricatura cu Simona Halep. Astia (romanii vezicati) sunt chiar atat de idioti, sau simuleaza? Cred ca si una si alta. In fond, pe cine „fute grija” de caricatura din Charlie Hebdo? Nedumerirea mai veche priveste „umorul” caricaturilor din revista Charlie Hebdo: nu am reusit sa-l vad niciodata. Si nu pentru ca m-ar fi ultragiat, ci pur si simplu toate caricaturile lor mi s-au parut scremute dureros. Si am vazut multe.

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Cum s-a „optat” pentru ora de religie

scoala

Curtea Constituțională îți dă, dar nu-ți bagă și-n traistă. Motive pentru care peste 90% dintre părinți au făcut cereri ca să-și înscrie copiii la ora de religie.

Generaţia „Silicon Valley” de România, după 50 de ani

Politehnica Bucuresti, Falcultatea de Electronica si Telecomunicatii - Generatia 1960 - numai vise

Au absolvit în 1960 Politehnica. Erau 150. Mai târziu unii au emigrat și au ridicat cu creierele lor celebra Silicon Valley din California. Cei care au avut cu adevărat vână de aventurieri au rămas aici, în România. Acum mai sunt vreo 50.

Ziua 7: Facerea de bine e ca recensământul fără CNP

Cuvantul recenzorului de la blocul meu

Azi am recenzat prin telefon o persoană care se afla la coadă la moaștele sfântului x. CNP-ul încă era facultativ.

Ice age cu comision bancar argentinian

perrito moreno

Trecerea granițelor din Argentina în Chile și retur sau comisioanele bancare nesimțite l-ar face și pe un eurosceptic să iubească UE.

Maidanezul antrenat să fie Saint Bernard

Codruț și nepotul lui, Vasile

Codruț a fost cules de pe străzile din Craiova, în 2004, și a devenit azi unicul maidanez cu atestat de câine de căutare și salvare din dărâmături. O performanță la care ajung maximum 10% din câinii de rasă la nivel internațional.

Regrete eterne fără semnul exclamării

Discuție despre pronumele de politețe pe marginea unei jerbe mortuare în Piața de flori George Coșbuc: se zice „nu vă vom uita niciodată” sau „nu te vom uita, fată?” 😉