Mâna întinsă care nu spune o poveste

Cică numărul turiștilor străini e în creștere în România, dar unii pleacă dezamăgiți de întâia destinație a Bucureștilor - Casa Poporului.

Am stat sâmbătă seară la o masă la Hanul lui Manuc cu niște străini, vreo zece oameni din cele aproape 3 milioane de turiști străini care ne calcă anual țara, conform datelor statistice oficiale. A fost o vizită scurtă, de lucru, peste week-end, a unor ziariști dintr-o structură balcanică, plus câțiva reprezentanți ai instituțiilor care-i finanțează. Deci cu câteva excepții majoritatea erau oameni obișnuiți cu scrisul și poveștile. Această particularitate i-a făcut mai pretențioși în legătură cu modul în care li s-au spus poveștile diverselor obiective turistice pe care le-au vizitat în București. Respectiv Casa Poporului și o mică parte din centrul orașului.

Se pare că în special la Casa Poporului au fost dezamăgiți de calitatea slabă a ghidajului. O tânără ghidă le-ar fi servit o versiune prescurtată și superficială a poveștii casei. În fapt nu a fost nicio poveste, remarca una dintre fetele din grup, ci „înșiruirea unor date anoste despre câți metri, câte camere și tot așa. Nimic despre decizia de a construi această clădire, când și cum s-a făcut ea, ce semnificație are etc.”

Ghida ar fi folosit de câteva ori expresia „după ce a murit Ceaușescu”, fără să spună când și de ce a murit, deci a lipsit complet contextul istoric. Întrebată de turiști cine a fost totuși Ceaușescu, cică ghida ar fi spus doar că „a fost al doilea președinte comunist al României”. Apoi, referindu-se la mahonul dintr-o anumită sală: „a zis că deoarece România nu are lemn de mahon, Ceaușescu a găsit un alt dictator, în Congo, și l-a adus de acolo.” Era o fată tânără, a remarcat una dintre povestitoare, deci nu ar fi trebuit să fie blazată ca bătrânii funcționari de la stat, „dar probabil că nici ea nu știa mai mult decât ne-a spus.”

Povestea lipsei de povesteste a ghidei de la Casa Poporului a făcut totuși deliciul mesei, fiind repovestită și interpretată cu haz de necaz de turiști, toată lumea fiind de acord că e greu să fii ghidul unor ziariști. Cam același lucru s-a întâmplat și cu ghidul care i-a plimbat prin Piața Universității și puțin prin Centrul istoric, cu mențiunea că de data asta tipul a fost ceva mai bine documentat, le-a vorbit despre Revoluție, dar nu a avut suficient timp și de altele, i-a mai dus doar la Biserica Stavropoleos și gata turul.

Spre seară, însă, România a recuperat vertiginos în ochii turiștilor. Dacă nu i-a impresionat cu calitatea poveștilor și erudiția ghizilor, măcar le-a mulțumit papilele gustative cu o masă îmbelșugată și niscai vin bun. Hanul lui Manuc, cu o curte plină ochi de mese și meseni, cu chelneri pregătiți să răspundă în engleză la toate întrebările curioase ale mâncăcioșilor, i-a făcut să se simtă ca la o nuntă românească, mai ales că se și nimeriseră în seara aia la un loc o nuntă, o aniversare și ceva petrecere a burlacilor. O atmosferă de han cu adevărat.

Până la urmă peste ceva timp când își vor aduce aminte de vizita asta oricum vor rememora maxim gustul sarmalelor, al „smolșilor” de la Han, așa că s-ar putea ca pe medie (stat+privat) România să iasă OK în amintirile turiștilor.

Acuma n-o să cad în tentația de a o beșteli pe biata ghidă de la Casa Poporului, deși asta e destinația numărul 1 în toate ghidurile turistice despre București și ar trebui, deci, să beneficieze de o atenție aparte a cuiva responsabil cu turismul prin țărișoară. Cu siguranță pentru tineri clădirea aia nu mai reprezintă ce a reprezentat pentru noi, deci e posibil ca ghida să fie încă o tinerică angajată acolo ca să spună o poezie în engleză unor turiști în general habarniști. Ghidăreala nu e treabă ușoară și necesită ca orice meserie să o faci cu pasiune și curiozitate. În locurile prin care am mai umblat și eu nu-mi amintesc să mă fi dat pe spate mulți ghizi. Mi-au rămas în minte două exemple recente din America de Sud: unul bun – ghida din Buenos Aires care ne-a plimbat prin Teatro Colon (un soi de Ateneu combinat cu Operă națională) și ne-a și cântat câteva arii celebre, ca să recunoaștem numele despre care ne vorbea – și unul enervant – ghidul de la o mănăstire din Lima, care după ce că vorbea o engleză greu de înțeles nici nu putea fi scos din poezia lui cu alte întrebări, pentru că ori nu înțelegea engleza, ori nu știa mai mult decât spunea. Deci mai au și alții faliții lor, nu s-au strâns toți doar la noi.

Dar acum că tot v-am spus o poveste, întind și mâna 🙂 Dacă sunteți (de) prin Oradea și aveți timp și chef de o bere, o să fiu în cel mai vizitat oraș al României, cu treabă, marți și miercuri. Dați un semn pe aici sau pe Facebook și poate facem cumva să ne vedem. Dacă nu, o să beau berea aia singură 🙂

Etichete: , , , , , , , ,

One Response la “Mâna întinsă care nu spune o poveste” Subscribe

  1. Andii 10/06/2018 at 20:45 #

    Anul trecut m-am dus cu un prieten din Statele Unite sa vizitam Casa Poporului – prima vizita si pentru mine. Ne-am facut rezervare pe undeva pe la ora 10. Evident am fost sictirit de tariful de 35 de lei pentru vizita si 30 de lei pentru fotografii (wtf) iar el a ramas siderat de faptul ca trebuie sa platesti sa fotografiezi intr-o cladire publica, platita de contribuabili.

    Ajungem la ora stabilita si in camera aia unde incep tururile e un haos. Nimeni nu ne intreaba pe ce nume e rezervarea, pt cate persoane … nada. Vrem sa platim pentru tur in gift shopul unde nu incap decat 2-3 persoane. Ah, nu, nu pot sa va taxez asa pe ce ziceti voi, mergeti la alt birou (visavis de gift shop) si spuneti acolo ce vreti. Ok… Mergem acolo, suntem intrebati ce tur platim si ce extra optiuni dupa care ne da o bucatica de hartie pe care e scris de mana ce vrem (i shit you not, puteam sa scriu si eu biletelul ala) dupa care mergem sa platim in gift shop. El nu intelege de ce trebuie sa stam la doua cozi, iar eu nu am ce explicaie sa ii dau. In continuare e haos total, sala aia e plina de oameni, sunt 2-3 tururi si se asteapta; aflam ca turul programat la 9 inca nu a intrat. Intr-un final, dupa mai mult de o ora de la ora la care trebuia sa inceapa turul, reusim sa intram.

    Prezentarea e seaca si tehnica (fix aia cu x dimensiuni, materiale , cum se spala draperiile alea imense, bla bla). Ni se spune ca lumina costa foarte mult, ca atare iluminatul in cladire este tinut la minim – ne gandim ca am facut bine ca nu am dat banii pe ‘dreptul de a fotografia’ pentru ca ar fi iesit un cacat de poze fiind destul de intunecat.

    Amandoi am fost dezamagiti de experienta si nu as recomanda turul.

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

De ce a fost mai bine în iarna lui 54

București în iarna din 1954

Pe vremea aia oamenii știau să-și facă provizii pentru iarnă, să se scoată singuri din rahatul alb și reușeau să îndeplinească și planul în uzină. Acum avem televiziuni de știri al căror unic rol educativ e ăla de a perpetua mentalitatea asistată a cetățeanului care în curând va aștepta să fie șters și la cur de către autoritățile incompetente.

Ce caută englezii în Grecia

karaoke

În timp ce milioane de estici se dau peste cap să emigreze în vest ca să facă bani, englezi, germani sau canadieni vin în Grecia ca să trăiască decent, în căutarea unui stil de viață care nu le mai e accesibil în propriile țări.

Consilierul Victor Stan: cum să mă adoptați, doamnă, dar ce, sunt câine?

victor ion stan

În proiectul „Nu aștepta supereroi, cere-ți orașul înapoi”, orice bucureștean poate să adopte un consilier general și să-l întrebe ce face el pentru oraș. Eu l-am adoptat pe Victor Stan, unul dintre veteranii consiliului, și așa a decurs prima mea discuție cu el.

Life’s a bitch, prison bitch

irina-jianu-6-560x419

Irina Jianu, condamnată în lotul „Trofeul calității” alături și pentru Adrian Năstase, ispășește șase ani de pușcărie în închisoarea construită chiar de firma ei, în 2006, la Bacău

Cum s-a întors ţurcana în Haţeg, în loc să emigreze

iovaneasa

Şapte tineri de la poalele Retezatului s-au apucat să crească oi când alţii ca ei voiau să emigreze. În câţiva ani au adunat în jurul lor peste o sută de crescători şi speră să fie urmaţi şi de consătenii care acum stau la poartă şi-i bârfesc.

Ce bucurie aș vrea eu să-mi facă Volksbank

bucurie

Banca pe care au dat-o mii de clienți în judecată oferă trei „lozuri” de câte 1000 de euro pentru satisfacerea unor bucurii omenești. Bucuria mea de client ar fi să-mi achit mai repede creditul la ei și să nu-i mai calc pragul niciodată.