Normalitatea din Oradea

De ce merită să-ți petreci măcar o săptămână de vacanță în Oradea

Rămăsesem datoare cu niște impresii din Oradea. Am fost prima dată în iarna lui 2017, când centrul era ocupat de un târg de Crăciun, dar atunci nu am avut timp să fac prea mulți pași prin oraș. Am revenit în vara asta când am stat câteva zile și programul mi-a permis să vizitez mai mult. Orașul e într-adevăr o revelație pentru România, dar luat la bani mărunți e totuși o localitate cu câteva clădiri frumoase, renovate, o infrastructură bună pentru un oraș de provincie, servicii OK și oameni amabili și serviabili, ca în multe locuri din vest. Pe scurt e un loc normal, așa cum toate ar trebui să fie, dar pentru că noi suntem obișnuiți mai degrabă cu anormalul, Oradea a ajuns o știre.

 

Pe aeroportul din Oradea, devenit neîncăpător pentru succesul orașului, e penurie de taxiuri. În schimb două microbuze ale primăriei stau noi și goale în așteptarea călătorilor. Automatul de bilete, ce să vezi, stricat. Scrie însă pe el că poți cumpăra bilet de la șofer. Mă îndrept către primul care stătea la o vorbă cu o doamnă ce părea dispecera. Mă întreabă unde merg, zice că nu știe unde e hotelul și nici strada, dar că mă lasă în centru și de acolo nu poa să fie mult.
– Vă uitați și dumneavoastră pe Internet, mă sfătuiește dispecera.
No bun, purcede. Autobuzul gol, numa io mi-s călătoare.
– Și cât e biletul?
– D-apăi cât oți vrea dumneavoastră! zice șoferul.
– Păi nu așa că mie trebuie să-mi dați bilet că io-l decontez.
– Atunci ședeți acolo și ziceți bogdaproste!
– Dar cât e biletul în mod normal?
– D-apăi 3 lei la automat și 4 lei la noi. Numa’ că io n-am că la mine e prima zi de lucru după concediu și n-am apucat să iau bilete. Vă jur.
Mă așez pe unul din cele 15 scaune libere, elegante și curate și mă uit la frumoasa Oradea care începe să se vadă pe geam. Orașul are și o centură ocolitoare, lucru rar după cum se știe pe la noi. Și din avion la aterizare peisajul verde, presărat cu acoperișuri roșcovane, ce înconjoară orașul îți încântă ochiul. Zona respiră prosperitate.
– Da cum de nu aveți mușterii la așa autobuze frumoase? că au venit două avioane acum…
– Iaște când iaște și iaște când nu iaște. Acuma nu iaște, mă lămurește șoferul.
Mergem.

La biserica „cu lună”, una dintre numeroasele edificii religioase din Oradea, oprește autobuzul și zice:
– Gata, doamnă, aici coborâți și o luați tot încolo așa, treceți Crișul și mai întrebați.
Am vrut să-i dau 3 lei dar n-a vrut să-i ia. Am insistat, a zis sarumâna și dus a fost. Că orice om știe cum iaște prima zi de lucru 

 

Am luat-o agale prin centru, preț de vreo 15 minute până la hotel. Șoferul mă lăsase în Piața Unirii, buricul orașului cum s-ar zice. Biserica cu lună, ortodoxă, șade de sute de ani față în față cu una similară, catolică. Luna e de fapt un mecanism destul de rudimentar, montat în turnul bisericii, care arată fazele lunii, cu ajutorul unei mingii vopsite jumate galben, jumate negru. Ceva mai încolo, pe stânga, Palatul episcopal greco-catolic și înainte de podul peste Criș, biserica romano-catolică Sfântul Ladislau, față în față cu primăria. Cică e cea mai veche biserică din Oradea. De altfel dacă e să spunem ceva ce domină în Oradea pare a fi construcția de biserici. Sau poate par foarte multe pentru că orașul e mic. Majoritatea sunt vechi, cum e și asta romano-catolică, de la 1700, dar mândra Biserică ortodoxă a cerut și primit și aici dreptul de a construi și o catedrală nouă, fără nicio legătură cu arhitectura locului, chiar în poarta cetății istorice a orașului.

Eu am vizitat o sinagogă veche – Sion – chiar pe malul Crișului, construită pe la 1800 în stil maur, și cea mai mare și veche catedrală romano-catolică – Sfânta Maria, construită tot la 1700 de un arhitect italian. De remarcat, deci, că prin părțile astea oamenii par să fi fost mai toleranți unii cu alții, chiar dacă se închinau diferit la cam aceleași zeități. Doamna de la sinagoga Sion m-a uimit spunându-mi că au primit clădirea de la catolici, de bunăvoie, au restaurat-o și acum au deschis-o doar pentru public. În catedrala Sfânta Maria m-a amuzat să văd niște panouri explicative ale picturilor monumentale de pe pereți, ca la muzeu. Cu personajele din picturi identificate cu numere, ca să priceapă tot tontul la cine se închină. Înclusiv Sfântul Duh 😉

   

Una dintre clădirile celebre zilele astea și deosebit de frumoasă este Vulturul Negru, un palat construit ca multe altele din Oradea, pe la 1900, în stil art nouveau și restaurat în ultimul deceniu. E de fapt o construcție asimetrică, legată printr-un pasaj lung cu ieșire în trei străzi, acoperit cu sticlă și împodobit cu câteva vitralii frumoase. Văzusem un film de prezentare înainte de a ajunge acolo și realitatea nu m-a dezamăgit.

     

Ce mi s-a părut ciudat a fost că și în iarnă, dar și acum, în plină vară, spațiile comerciale de la parterul clădirii stau închise și neocupate. Or fi chiriile prea mari, iar numărul de turiști care calcă Oradea, deși în număr crescând an de an, nu e suficient ca să justifice totuși un biznis acolo. La cele două-trei terase care funcționează, lumea nu dă năvală. Poate și pentru că serviciul e foarte încet, ardelenesc 🙂 În ultima zi aveam de așteptat câteva ore până la avionul de seară și după ce am bătut străzile în lung și în lat m-am așezat la una dintre mese ca să respir aerul molcom al Pieței Unirii, în fața unui pahar. Am așteptat cam jumătate de oră să mă bage în seamă chelnerița, deși nu erau decât vreo trei mese ocupate. Când în sfârșit a venit, o fătucă abia ieșită din liceu probabil, și-a cerut scuze că m-a făcut să aștept. Apoi mi-a adus băutura, dar n-a mai venit după notă. I-am făcut semne, nu m-a văzut. M-am dus după ea, i-am dat banii, nu avea rest. În fine, până la urmă m-a amuzat situația, oricum aveam timp, dar poate că altora le-ar strica buna dispoziție.

În materie de spații comerciale am mai observat o particularitate a orașului. Toate magazinele de haine, de exemplu, par să aibă aceleași confecții demodate, predomină lucrurile strălucitoare, parcă importate din aceleași depozite.

Mai sunt câteva locuri în care se mănâncă, pe Calea Republicii, o stradă pietonală ce pornește din apropierea Teatrului municipal. Am mâncat o ciorbă în pâine la celebrul Cyrano – OK dar nimic deosebit – și am băut un Aperol spritz destul de diluat. Chelnerul era la fel de greu de prins ca și fata de la Vulturul Negru. În schimb mi-a plăcut și servirea, și calitatea bucatelor, la prețuri decente, la o terasă modernă chiar pe malul Crișului – Spoon grill. Și ciorba de fasole și salatele și brânzeturile au fost demne de laudă. Iar buda, situată la subsol, o adevărată operă de artă 🙂

  

În ultima zi, după ce mi-am terminat treaba pentru care mă dusesem acolo, am vizitat primăria în care lucrează primarul minune al orădenilor. Ilie Bolojan are 49 de ani, e liberal și a fost deja reales de două ori ca primar în Oradea. Nu a existat om în oraș, cu care să mă întâlnesc și să vorbesc, care să nu-l laude. De altfel modul în care arată orașul azi e rodul managementului său, din care o bună parte s-a concentrat pe punerea în valoare a lucrurilor construite, cu pricepere, la 1900, de arhitectul Rimanóczy Kálmán junior. El este cel care a construit clădirea primăriei, cu turnul de 70 de metri din care poți vedea Oradea de sus, tot el a mai făcut palatele Stern și Moskovits, ce împart, proaspăt renovate, pe diagonală Calea Republicii.

    

Turnul cu ceas al primăriei a fost deschis pentru public. Contra unui bilet de 5 lei poți să urci până în vârf, pentru panoramă, dar și ca să vezi cum funcționează bătrânul ceas care dă ora exactă orașului. Mi-a plăcut modul simplu și eficient de organizare. Un tip tânăr, la costum, m-a întâmpinat, mi-a dat bilet, am plătit cu cardul (!), am urcat în turn, am făcut pauze lungi și dese ca să mă uit la pozele de pe pereți care vorbeau despre trecutul orașului, despre industriașii care au rămas doar cu numele pe clădirile istorice ale Oradei (Moskovits, Stern) și apoi am admirat priveliștea de deasupra orașului. La final tânărul la costum mi-a mulțumit și mi-a spus să dau de veste și altora, dacă mi-a plăcut. Ceea ce, iată, fac 🙂

    

L-am întrebat dacă pot vizita și primăria, mi-a zis că nu știe, dar să încerc să vorbesc cu ofițerul de la poartă. Mă pregătisem deja pentru un „nu se poate” când am fost surprinsă de politețea sobră a ofițerului de la intrarea în primărie. Vă rog să poftiți, puteți vizita sala de impozite din prismă, apoi sala de consiliu, bla, bla. M-am învârtit puțin în monumentala primărie fără să fiu legitimată sau chestionată de ce vreau să văd primăria pe dinăuntru. Normalitate cât cuprinde.

Mi-a plăcut și aerul liniștit al orașului, sunt tot felul de mici detalii care arată că e locuit de oameni preocupați de îmbunătățirea spațiilor publice. De exemplu am văzut în câteva parcuri niște trunchiuri de copaci scobite și transformate în rafturi cu cărți pentru oricine. Pui sau iei, cărțile sunt acolo pentru cei care au un răgaz de petrecut în locul respectiv și nu au telefonul mobil la ei ca să se zgâiască pe facebook de exemplu 🙂 Apoi pe malul Crișului era o fâșie verde amenajată de un florar care avea un chioșc în apropiere. Omul primise acceptul primăriei să îngrijească acel loc și îl umpluse cu flori destul de scumpe. Elevii de la un liceul din apropiere atârnaseră niște foi cu anunțuri de „nu călcați iarba” în versuri.

Oradea mai are, firește, destule clădiri în paragină, dar judecând după cât de multe sunt în șantier, nu vor rămâne mult timp așa. Înțeleg că municipalitatea duce o politică fiscală de sancționare a celor care nu vor să-și reabiliteze fațadele, iar asta dă roade.

     

Atât am apucat să văd eu din Oradea, dar dacă v-am stârnit curiozitatea ar fi bine să vă luați mai multe zile și să vizitați și împrejurimile. Băile Felix, aqua parcul și satele din jur. E cu siguranță o destinație de vacanță care merită indiferent de anotimp, măcar pentru două dintre calitățile pe care eu le apreciez la un loc de vacanță: nu e aglomerat și are oameni amabili. Aspectul e un bonus. Vă las în final cu un video despre oraș făcut de cei de la ProTV, care l-au întrebat și pe primar secretul reușitei.

Etichete: , , , , , ,

4 comentarii la “Normalitatea din Oradea” Subscribe

  1. Stelian 16/06/2018 at 02:07 #

    Am trecut prin Oradea de doua ori si in graba. Prima oara a fost la sfirsitul anilor 80 si din greseala am luat un tramvai prost. In loc de 4 rosu, 4 negru sau invers. Ambele treceau prin gara, dar unul a facut turul orasului. Asa ca am fugit sa prind trenul. Imediat ce am urcat a plecat, dar am cistigat un tur de oras. Mi-a placut si atunci, dupa cum imi place si acum din relatarea asta.

    Este de remarcat ca in Transilvania chiar si pe vremea comunistilor, n-au stricat arhitectura veche. Orasele ce le stiu eu au „orasul vechi” si „orasul nou”. Asa ca mereu cind am ajuns pe acolo m-am bucurat de arhitectura veche.

    Iar modul de povestire este ca de obicei, de nota 10.
    Cred ca trebuie sa fac o lectura obligatorie a postarilor cu teme turustice pentru o eventuala vacanta.

  2. Till 16/06/2018 at 10:56 #

    Sinagoga Sion nu a fost primită de la catolici, ci de la Comunitatea evreilor din Oradea. A fost restaurată cu fonduri europene și cedată primăriei Oradea, care o poate folosi ca spațiu cultural (pentru diverse expoziții, anumite concerte etc.). Mulțumim pentru cronică și vă mai așteptăm cu drag!

  3. gheo 18/06/2018 at 18:58 #

    O cronica buna! Eu de ani de zile merg la bai la Baile Felix, dar din comoditate nu am fost niciodata in centru! Anul asta o sa vizitez si o sa fac fotografii pentru a le atasa aici!

  4. Andi 24/06/2018 at 14:20 #

    Cand mai mergi, sa cauti sa vizitezi Casa Darvas- La Roche, cred ca ti-ar place.

    http://www.oradea.ro/pagina/casa-darvas-la-roche

    Multumim de poveste 🙂 .

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Cum stăm cu moralitatea, noi ăștia educați în comunism

pionieri

Dacă e adevărat că predarea religiei în școli are rol de moralizare a maselor, atunci noi decrețeii, pionierii, șoimii patriei, de unde am învățat onoarea și moralitatea?

Peru: buricul incașilor, capcana turiștilor

machupicchu12

Ca să vizitezi Machu Picchu – casa de vacanță a lui Pachacuti, omorât de spanioli cu varicelă, descoperită 500 de ani mai târziu de un american – trebuie să bagi 140 de dolari în pușculița din Bermude a vreunui politician peruan, pe cel mai scump bilet de tren din lume.

Povești de la capătul lumii

vapor expeditie antarctica

Fin del mundo – sau curul lumii cum îi mai zic argentinienii – e la fel de scump ca Londra. Dar au pinguini, lei de mare și balene în fața casei.

Moartea iedului, mănânc și trăiesc

cioban-ied

Ciobanul mi-a zis să nu mă uit, că la ei femeile pleacă de acasă când se taie mieii. Am decis să nu-l ascult. Credeam că o să fiu mai tare ca Labiș și n-o să mai pot mânca după asta.

Pe barba mea, poliția face ce vrea

barba

În era datelor biometrice, în care computerul face recunoașteri faciale chiar și sub burka, poliția română îi refuză unui bucureștean înnoirea permisului de conducere pentru că nu vrea să-și radă barba

Ziua presei: Cum pui pe butuci o publicație

free press

Îi interzici secțiunea cea mai profitabilă, sub pretextul săvârșirii unei infracțiuni, apoi tărăgănezi ancheta penală și procesul până când concurența îi ia locul. La final nici nu mai contează verdictul judecătorului. Se întâmplă în România.