Frank „arăta îngrijit și solid, un pic mai tânăr de treizeci de ani, cu păr negru tuns scurt și genul acela de figură arătoasă, dar fără nimic ieșit din comun pe care un fotograf din domeniul publicitar ar fi putut-o folosi pentru a portretiza consumatorul exigent de marfa bună, dar ieftină (De Ce Să Plătești Mai Mult?).” Era prototipul tânărului educat al Americii anilor 50, cu un job într-o mare corporație, unde se plictisea de moarte, cu nevastă, copii și casă în suburbiile New York-ului, cu aere de superioritate fără fundament și cu impresia constantă că viața e de fapt în altă parte.
April, nevastă-sa, marcată de copilăria cu doi părinți despărțiți, e frustrată că în loc să înfierbânte scenele de teatru a eșuat în menajul casei în suburbii, unde toată lumea nu știe altceva decât trenul de navetiști, Partidul republican și grătarele pe peluza din spatele casei. Încercarea celor doi de a ieși din mediocritatea sentimentală a visului american eșuează pentru că întotdeauna e imposibil să fugi de tine însuți.
Pe de altă parte viața în sine, dacă e să fim realiști, cam în asta constă: o cursă continuă de a face bani ca să poți impresiona niște oameni pe care-i disprețuiești. Iar pentru femei în mod special scutece și vome exact atunci când își permit să viseze mai îndrăzneț.
o succesiune de lucruri pe care nu le vrusese cu adevărat? O slujbă de-o plicticoșenie fără speranță, ca să demonstreze că putea fi la fel de responsabil ca orice familist, mutatul într-un apartament civilizat, prea costisitor, ca să-și dovedească încrederea matură în fundamentele ordinii și grijii față de sănătate, încă un copil pentru a arăta că primul nu fusese o greșeală, cumpăratul unei case la țară fiindcă asta era următoarea mișcare logică și trebuia să se arate capabil s-o facă. Demonstrații și iar demonstrații; și pentru niciun alt motiv decât că se căsătorise cu o femeie care reușise cumva să-l țină mereu în defensivă, care-l iubea când se purta drăguț, care trăia potrivit lucrurilor pe care se nimerea să le simtă pe moment și care-ar fi putut oricând – ăsta era chinul –, care-ar fi putut în orice moment din zi și din noapte să-l părăsească. Exact atât de jalnic și de simplu era.
Revolutionary Road, romanul de debut și de succes al lui Richard Yates, pune după părerea mea toate punctele pe i-urile astea care mai devreme sau mai târziu ne macină pe toți. Unii, mai norocoși, știu din vreme ce vor să facă în viață și cu puțin noroc și multă muncă reușesc. Alții o trăim așa cum vine, încercând să ne acomodăm. Inadaptații, din varii motive, o iau razna.
Restul personajelor nu o duc nici ele mai bine, fiecare cuplu ascunde câte un schelet în suflet pe care-l maschează cu un zâmbet chinuit. Este America anilor 50 dar poate fi la fel de bine lumea de azi, în care totul e imagine și vânzare, apoi când își ia vreunul zilele toată lumea se miră ipocrit că vai, dar ce familie reușită păreau!
Singurul fiu al unei femei venea acasă nebun, punând-o să îndure numai Dumnezeu știe ce suferințe, dureri și vinovăție, și totuși ea își vedea mai departe de treburi, cu triluri de voie bună către vecini și cutii de carton pline cu plante de grădină.
(…) Țara asta e, probabil, capitala psihiatrică, psihanalitică a lumii. Bătrânul Freud însuși n-ar fi putut visa vreodată un grup de discipoli mai devotați decât populația Statelor Unite – este? Toată afurisita noastră de cultură are legătură cu asta; e noua religie; e biberonul intelectual și spiritual al tuturor. Și, cu toate astea, uite ce se întâmplă când un om chiar o ia razna. Se cheamă poliția, e ascuns îndată vederii, e ridicat și închis înainte să-i trezească pe vecini. Pentru numele lui Dumnezeu, când e să fie ceva scandal, suntem încă în Evul Mediu. De parcă toată lumea s-a înțeles să trăiască într-o stare de autoamăgire. La dracu’ cu realitatea! Mai bine s-avem șosele micuțe și șerpuitoare și căsuțe drăguțe pictate în alb și roz, cu floricele albastre; hai să fim niște buni consumatori cu toții și să fim împreună și să ne creștem copiii într-o baie de sentimentalism – tati e grozav fiindcă aduce bani în casă, mama e grozavă fiindcă a rămas blocată cu tati în toți anii ăștia – și, dacă bătrâna realitate iese vreodată la iveală și zice „Bau”, n-avem decât să ne dăm cu toții ocupați și să ne prefacem că nu s-a întâmplat nimic.
E prima carte scrisă de Yates pe care o citesc, dar din ce zice wiki despre el, omul pare să fi trăit pe pielea lui multe similare. Tipul reușește să te transporte perfect în starea aia de mocnire sufocantă a nemulțumirii constante și generalizate, dar care e cu atât mai greu de combătut pentru că nu știi de fapt ce vrei, te simți captiv, nu vezi rezolvarea.
Aici poate ar merita menționat că drama dublă cade în sarcina femeilor, silite de vremuri să îmbrățișeze stilul de viață ales de bărbații lor și să le trăiască acestora în umbră. Aparent li se oferă tot ce ți-ar putea dori – case frumoase, obiecte moderne de menaj, soți mai mult sau mai puțin iubitori și fideli, copii frumoși – dar cu toate astea nu reușesc să fie fericite decât în măsura în care pot să-și atingă măcar un pic propriile aspirații. Altfel mor încet și trist îngropate în munci casnice, bârfe și muci de plozi. Femeile în special sunt descrise de Yates cu un talent care frizează aproape cruzimea.
Ea avea să se frăsuie neîndemânatică prin bucătărie spălând vasele și sporovăind ca o moară neferecată („O, ce mult îmi plac; ție nu?”). După aceea avea să se ducă la culcare, iar dimineața avea să se trezească, să coboare aplecată de spate scările, în același halat destrămat mirosind a somn, a suc de portocale, a sirop de tuse și a deodorant stătut, continuând să trăiască.
April îi cere lui Frank să renunțe la tot, să-și ia copiii și să se mute în Europa (Parisul era visul ei) unde ea ar fi lucrat ca secretară, iar el ar fi visat în continuare la ce ar vrea să facă. Nu cunosc limbi străine, nu au calități profesionale deosebite și totuși își imaginează că în Europa umblă câinii cu covrigi în coadă așa cum noi ne imaginăm azi aici că vestul nu te așteaptă decât ca să te pună la masă. O vreme se lasă antrenați de utopia asta pe care le-o împărtășesc și celorlalți, dar lucrurile trenează, la fel ca toată viața lor, până când vine viața peste ei și nu mai apucă să-și dea seama ce-i lovește. Drama vine sub forma încă unei sarcini la fel de nedorită ca și precedentele, din care au ieșit copiii de care nu pare nimeni încântat în cartea asta.
Revolutionary Road ar trebui citită și dezbătută la școală, cam tot atunci când copiilor li se predau noțiuni despre viață, libertate și căutarea fericirii. Bine, căutarea fericirii nu e un scop în viață în societatea românească, dar la americani de exemplu cam ăsta ar fi visul american: prosperitate, succes, libertate și drepturi egale. Zic că ar fi o lectură necesară pentru că le-ar mai scoate unora flatulența din cap. Desigur că se poate vedea și filmul, care are o distribuție de succes, dar mie mi se pare că e o carte ce merită citită pentru stilul literar și pentru profunzimile pe care numai autorul a știut să le descrie ca unul care probabil le-a și trăit.
Noi o s-o discutăm la clubul de carte de sâmbătă, 16 iunie, la Deschis Gastrobar de la ora 19.00. Dacă vreți să veniți dați un semn aici până vineri seara, ca să știu pentru câte persoane să rezerv masa.
