După 30 de ani, noi cei care am rămas acasă

A fost un moment în care te-ai rupt de grija notelor, de angoasele adolescentine, de iubirile tragic de fără speranță din liceu, de eșecurile repetate de la admiterea la facultate, și ai început cealaltă viață, de tânăr adult. Nu-l conștientizezi pentru că nimeni nu știe care e momentul ăla în care faci pentru ultima dată un lucru. S-a întâmplat să te înstrăinezi de colegii și prietenii care până atunci fuseseră toată viața ta, și să începi alta. Când și când sau poate deloc se întâmpla să mai întâlnești în metrou vreun fost coleg și să te întrebi dacă a fost sau ți se pare. „Să ne mai întâlnim și noi la o bere!” este cea mai banală formă de amăgire. Și viața trece, și tu uiți. Alte chipuri, alte întâmplări, alte sentimente.

Apoi vine un moment în care, inexplicabil, îți aduci aminte și începi să-i sâcâi și pe alții cu asta. „Dar ce vă mai trebuie, doamnă, după atâta timp, n-aveți ce face?!”, te întreabă secretara liceului, când te duci să-i ceri catalogul și permisiunea să revii cu colegii, după 30 de ani, în clasa în care, vorba aia, v-ați tocit coatele pe bănci timp de patru ani.

Liceul nu mai arată la fel, dar tu pe dinăuntru ești aceeași fată timidă, cu emoții. Ai mai vrea acum să arăți ca în liceu, chiar dacă atunci ți se părea că ești nașpa. Rătăcit, se mai zbate un fluture în stomac când îl revezi pe băiatul de care ai fost îndrăgostită într-a 10-a, ți se topește inima de bucurie că-ți revezi prietenele și ți se pare ireal că poți vorbi azi, lejer, cu profii de care ți-era frică acum 30 de ani.

Clasa noastră are acum bănci individuale, icoană și videoproiector. Pe vremuri trona deasupra tablei negre tabloul tovarășului, într-o ureche, și niscai citate din cel mai iubit fiu. Holul pe care ne aruncam ocheade cu colegii de la alte clase are azi dulăpioare mici, colorate, pentru câte un elev. Înainte erau niște dulapuri mari în care ne lăsam toți, la grămadă și neîncuiate, hainele și ghiozdanele. Nu avea nimeni haine de fițe pentru că toți eram egali.

Curtea școlii e mai verde și mai frumoasă, chiar dacă azi în ea nu mai aruncă nimeni de la etaj câte o matricolă sau vreo bentiță pentru întârziații care nu puteau să intre în școală fără uniforma corespunzătoare. Terenul de fotbal din spate are gazon sintetic, nu mai e din beton crăpat, atelierul cu strungurile la care ne-am obținut diplomele de prelucrători prin așchiere s-a transformat în grădiniță. N-a avut nimeni nevoie de diplomele alea, în 1988 învățământul producea „pe stoc” atâția meseriași încât industria românească nu avea ce face cu ei. De aia azi dai cu tunul și nu mai găsești niciunul, că au primit toți câte o negație în ăștia 30 de ani și s-au dus.

Întâlnirea de 30 de ani de la terminarea liceului se dovedește curând poate cea mai frumoasă zi de școală. După ce am scăpat de emoțiile revederii ne surprinde catalogul. Profa de chimie vine cu el la subraț, ca pe vremuri, și ne uităm în el ca datornicul în registrele băncii. Suntem toți uimiți de ce note mici am avut. În amintire parcă erau mai bune, așa că pică al naibii de greu acum ideea unui coleg care voia să-și pozeze notele din catalog ca să i le arate copilului.

Păi ce exemplu să-i mai dau eu acum, că el are note mai mari decât aveam eu. Dar parcă noi munceam mai mult pentru ele!”

Unul își aduce aminte de ce a luat 5 la purtare. Pentru că l-a prins dirigul fumând în spatele școlii. Dirigul n-a mai trăit ca să-și susțină versiunea, dar a lăsat scrise câteva notițe triste în dreptul unuia sau a altuia din catalogul ăla: „sustragerea de la acț. 23 August; sustragerea de la muncă patriotică, refuz argumente; chiul, atitudine huliganică; lipsă activitate UTC; atitudine ireverențioasă”…

Profa de istorie se miră și ea. „Eu n-am scris niciodată așa ceva în catalog, dirigintele avea un caiet special în care trebuia să facă observațiile astea, nu știu de ce le-a scris în catalog”. Nici noi nu știm sau poate că da… Și dirigul a fost un om cu păcatele și vanitățile lui, dar după 30 de ani nu mai contează.

Cel mai temut profesor în liceu a fost însă și cel mai iubit, iar el nu a fost dirigintele, ci profesorul de fizică. Îi spuneam „Barosanul”, pentru că era mare și la stat, și la sfat. Un om cu certe calități pedagogice și oratorice, pe care nu le-a pierdut nici azi, la 88 de ani, când încă predă fizica la Academia militară. „Am ieșit la pensie din învățământ și m-au luat iar la armată, dragă, nu mă lasă generalul să plec!”.

Rând pe rând ne spunem toți poveștile în fața catedrei de la care azi ne privesc, și ei nostalgici, cei trei profesori de demult. Din clasa noastră puțini au plecat definitiv afară: una se ocupă de hoteluri prin Dubai, altul e polițist în Canada. Altul încă trăiește „crăcănat” emoțional între România și Singapore, fără să poată renunța la vreuna dintre ele. Majoritatea am rămas aici și am încercat să facem ce ne-a stat în puteri ca să reușim.

La 48 de ani povestea standard e cam așa: am terminat/sau nu facultatea, m-am angajat/am o firmă, m-am măritat/însurat/divorțat, am făcut/sau nu un copil, doi, am un câine, o pisică. Unul construiește căi ferate, altul are o firmă de robotică, unul lucrează la bancă, alta la parlament, unul e psiholog, altul arhivist, unul a vrut să se facă veterinar dar a ieșit ziarist, una lucrează în poliție, alta dirijează avioane, unul face mobilă, alta e contabilă la liceu, unul are două divorțuri și trei soacre, pentru că a rămas în relații bune și cu fostele, alta face goblenuri, una face bijuterii din mărgele, alta se relaxează gătind și grădinărind.

Barosanul pare dezinteresat de realizările noastre profesionale, în fond niciunul nu a „performat” la fizică, în schimb vrea să știe care și câți copii am făcut. Deși se pare că am fost contemporani cu, mai puțin celebru pe atunci, Cristi Borcea, iată că liceul n-a reușit să ne transmită tuturor această genă fecundă 😉 Ai mei colegi au câte un copil, rar doi, iar unii dintre ei au plecat, momentan la studii, în străinătate. Spre deosebire de noi, ei nu mai au răbdarea sau inocența să demonstreze ceva aici. Suntem toți conștienți că „țara se îndreaptă într-o direcție”, dar nu știm care e aia, așa că bunăstarea relativă la care am ajuns noi se canalizează deja spre viitorul lor. Al celor mai prețioase realizări ale noastre.

Întrebarea profesorului de fizică nu vine din neant. Pentru că el nu a fost căsătorit niciodată și nici n-a avut copii, dar acum, „obosit de viață” cum se recunoaște, admite că se poate să fi greșit pe ici pe colo, prin „lucrurile pe care vi le propovăduiam vouă când erați elevi. Pe unele le-am conștientizat și eu abia după ce am ieșit la pensie și cred că e important ca oamenii să știe din vreme ce e important în viață, ce contează”.

Depășim însă etapa asta jenată a datoriei față de patrie, pe care profesorul o vede legată mai degrabă de sporul natural decât de pregătirea profesională, și ne aducem aminte de orele lui. De modul diabolic în care ne tortura pe toți înainte de a scoate pe unul, speriat, la tablă. „Un băiat frumos sau o fată deșteaptă”, zicea înșurubându-și tacticos și lent stiloul cu care însemnase absențele în catalog. Ne amintim acum râzând toate poveștile lui cu care a încercat să ne bage în cap materia aia deloc ușoară pentru cei mai mulți. Băieții recită despre „masa unui decimetru cub de apă distilată la temperatura de 4 °C și presiune atmosferică normală”, iar fetele își amintesc că au luat nota 2 pentru că n-au avut bentiță sau cum le-a tăiat Barosanul unghiile prea mari cu briceagul.

„Uite ce le-a rămas lor în cap din toată povestea!”, remarcă Barosanul mustăcindu-și încântarea, „deși nu știam cum să mă port de blând, de înțelegător. Mă rog, că se speriau elevii de mine e una, dar groaznic era că se speriau profesorii la care mă ducem în inspecție. Mi se dusese buhul și auzeam că se anunțau unii pe alții: puneți mâna pe carte, că bântuie Coltofeanu prin sectorul cutare!”

La plecare, cuceritorul profesor de fizică, la braț cu profa de chimie, se tachinează reciproc. Ea îl complimentează că încă arată bine, el o înțeapă cu cine știe ce amintiri vor fi avut și ei dinainte de pensie. „Măi, tu ai vreun interes cu mine de mă perii, vrei să mă tapezi de ceva. Uite, abia după atâția ani îți devoalezi adevăratele intenții față de mine!”. Chimia încă roșește timid, iar fizica îi zâmbește știrb, dar cu mintea încă limpede.

Întâlnirea noastră se mută la terasa la care un patron capitalist deștept a acceptat să primească o clasă de decreței care s-au revăzut pentru prima dată după 30 de ani. Discuțiile virează inevitabil spre performanțele școlare ale copiilor și mai ales spre obrăzniciile lor, care nu par deloc mai acceptabile acum, după ce ne-am văzut propriile acte rebele consemnate în catalog. Tații de fete sunt, firește, cei mai panicați, dar nici mamele nu se lasă mai prejos.

– La vârsta fetei tale nu erai la fel?

– O, ba da, chiar mai rău, dar acum sunt alte vremuri, mai periculoase.

Timpul trece pe negândite, ne simțim incredibil de bine, de tineri, de neschimbați. În fond toți arătăm la fel, chiar dacă mai degrabă la fel ca părinții noștri de acum 30 de ani, dar suntem tot noi, cei care ne-am luptat cu mulți pe același loc la orice școală, pentru că eram „decrețeii”, ne-am tachinat, ne-am făcut glume mai bune sau mai proaste, acum ne amintim și noi ce stupide au fost, dar tot amuzante ne par, ne-am iubit, poate, ne-am promis să nu ne uităm, poate nici nu ne-am uitat, am fost ca frații, uneori vitregi, dar în final uite că tot ca o familie ne simțim, chiar și așa reuniți rar, la masa de Crăciun.

Ne despărțim greu, cu promisiunea că de acum o s-o facem mai des, să nu mai treacă alți 30 de ani, deși e clar că dacă n-am plecat până acum, tot aici o să ne găsească și aniversarea de 60 de ani. În fond, unde să mai plecăm? Poate cel mult în vizită la băiat sau la fată, mândri de ei pentru că în sfârșit, mai mult decât noi, ei sunt cetățeni ai lumii. O lume pe care am încercat și noi, ca și cei dinaintea noastră, s-o facem mai bună.

sursa celor două poze de Andrei Bârsan

Alte fotografii sunt făcute de colegi de-ai mei, cărora le mulțumesc că au fost de acord să-mi permită să împart această întâmplare și cu voi

Etichete: adolescență, amintiri din epoca de aur, ani de liceu, colegi de liceu, decretei, elevi de liceu, liceu, Liceul industrial 26, slider