Conducem lumea dar suntem nefericiți

Într-o bârfă recentă cu mama încercam să-i arăt că pentru noi ăștia de acum nu mai sunt atât de importante aparențele sociale, cum erau pe vremea lor. Plecasem de la o cununie la care ea nu putuse să nu remarce tristețea unei nepoate care venise singură, pentru că partenerul ei de viață nu agreează manifestările astea de familie tradițională. În marea aia de cupluri forțat vesele, că deh, veniseră la nenorocirea altora, fetele singure fac notă discordantă și sunt puse musai în colțul nefericitelor, doar pentru că nu-s însoțite de un bărbat. Fie el și bețiv, și curvar, bărbatul oficial care face act de prezență la cumetriile familiei este de preferat unuia care are curajul să spună că n-are chef să bifeze o „obligație” și să-și vadă de viață. După ce m-a lăsat să-i dau înainte despre găunoșenia aparențelor, despre ce important e că fata aia chiar se simte bine, fericită, cu omul respectiv, și că asta e mai important pentru ea, decât cele câteva ore de obligații familiale pe care iată că le poate susține și singură, mama a conchis nemulțumită: mda, mă tot omori tu cu fericirea asta. De parcă n-ar mai fi și altceva important în viață.

M-am tot gândit de atunci dacă e ceva mai important și n-am ajuns la o concluzie. Mama sigur ar pune datoria mai presus de fericire. Datoria față de familie, față de copilul tău, față de societate, muncă etc. Mama nu a fost crescută în spiritul drepturilor omului și al căutării fericirii personale, ca americanii. De asta cred că nici nu a folosit vreodată cuvântul ăsta într-un context personal. Nici nu a avut de unde să învețe ce e aia fericire și de altfel nici nu este cineva în măsură să predice acest concept atât de volatil. Pentru că biologic suntem diferiți și pentru că până la urmă totul e în imaginația noastră. Și un pic în biochimie 😉 Despre biologie, imaginație și efectul combinării dintre ele asupra fericirii omului este cartea de luna asta: Sapiens, scurtă istorie a omenirii, de Yuval Noah Harari.

Cum îi spune și numele, cartea e mai degrabă un soi de manual de istorie pentru to(n)ți, scris simplist, într-ul ritm alert și cu un pic de umor. De fapt nici nu-ți trebuie mai mult ca să știi de unde vii și cum ai ajuns aici, dacă ești un om obișnuit, fără ambiții de cercetare istorică în profunzime. Și majoritatea suntem așa. Eu una am găsit cartea lui Harari mult mai clară și plăcută decât orice manual de istorie din școală din care abia dacă-mi aduc aminte câte ceva. Că tot veni vorba, la întâlnirea de 30 de ani de la terminarea liceului, una dintre profesoarele invitate ne predase istoria. Nici ea nu-și amintea de noi, dar nici noi de ea. „V-am predat numai o oră pe săptămână”, a fost scuza ei. A noastră era ceva mai gravă: dacă ar fi trebuit să spunem ce am învățat la istorie în liceu sigur nu mai știa niciunul. Dacă s-ar preda Sapiens la școală sunt sigură că oamenii ar rămâne cu mai multe amintiri de la ora de istorie.

În esență Harari zice că Homo Sapiens a fost cel mai șmecher dintre speciile care existau pe pământ acum 70.000 de ani, încât a ajuns să supraviețuiască, să-i distrugă pe alții și să conducă în cele din urmă pământul, datorită imaginației sale, o trăsătură unică, pe care celelalte animale n-ar avea-o. Imaginația și încrederea în lucruri inexistente, precum zeii, banii și … drepturile omului, au făcut ca lumea să evolueze până la stadiul de azi, trecând prin câteva revoluții, de la aia cognitivă (de acum 70.000 de ani), aia agricolă (acum 10.000 de ani), până la asta științifică ce se petrece de 500 de ani încoace. Iar între oamenii cu imaginație, cei mânați de curiozitate au fost cei care au făcut istorie. Curiozitate și acel curaj de a recunoaște că nu știu tot și sunt dispuși să afle. Columb a descoperit un continent nou, dar pentru că s-a încăpățânat să nu creadă asta, ci ce-i spunea Scriptura, continentul ăla nu se numește azi Columbia, ci America, după Amerigo Vespuci, un marinar italian care a făcut mai multe expediții și a avut curajul să contrazică scripturile și pe Columb și să spună că ăla e un continent nou  care trebuie explorat.

Ideea centrală pe care brodează Harari se bazează pe concepte cu care operează omul modern: imaginație, fericire, drepturi civile, societate, dezvoltare personală, și le aplică asupra lu Sapiens de la momentul ridicării lui pe două picioare până în zilele noastre. Și reușește astfel să simplifice atâtea mii de ani de istorie în 500 de pagini de carte pe care o pot citi deopotrivă copiii sau adulții. Narațiunea se complică spre final, când Harari recunoaște și el că nu știe ce e fericirea, dar crede că ea poate fi suprapusă pe o viață plină de sens. Rămâne ca sensul să și-l găsească fiecare, dar se vede treaba că omul modern nu prea reușește să facă asta. Nici nu e lăsat de societatea care-i pune în față tot mai multe opțiuni, ca să-i întrețină setea de fericire și în același timp nemulțumirea atunci când pune mâna pe ea. Dacă e să ne luăm după asta, previziunea că după 2050 omul va deveni a-mortal (adică în lipsa unor leziuni majore care să-i curme viața va trăi nelimitat) nu sună deloc îmbietor.

Cu ce am rămas eu din carte: câteva lucruri interesante, câteva informații dureroase, și nițică speranță, pentru că Harari are grijă să-și încheie best selerul cu happy end. Nu știm care va fi destinul omenirii, dar în ciuda tuturor fărădelegilor, a nenorocirilor și crimelor pe care această specie deosebit de crudă le-a comis la adresa celorlalți colegi de planetă de-a lungul istorii, și o mai face și azi, mărgica asta albastră care ne suportă continuă să ne surprindă prin rezerve de energie și viață.

Las aici și câteva din chestiile pe care mi le-am subliniat eu din cartea asta:

• La Homo sapiens, creierul reprezintă circa 2-3% din greutatea totală a corpului, dar consumă 25% din energia acestuia când corpul este în repaus. Prin comparaţie, creierul altor primate are nevoie de doar 8% din energie atunci când corpul este în repaus. Oamenii arhaici au plătit în două moduri pentru creierul lor mare. Mai întâi, au petrecut mai mult timp în căutarea hranei. În al doilea rând, muşchii li s-au atrofiat. Asemenea unui guvern care mută banii de la apărare la educaţie, oamenii au transferat energie de la bicepşi la neuroni. Nu e deloc evident că aceasta ar fi o bună strategie pentru a supravieţui în savană. Un cimpanzeu nu poate câştiga într-o dezbatere argumentată în faţa unui Homo sapiens, însă maimuţa poate sfâşia omul în bucăţi ca pe o păpuşă din cârpe.
•  Majoritatea mamiferelor ies din pântecele mamei ca nişte oale de ceramică gata smălţuite dintr-un cuptor – orice încercare de a le remodela nu va face decât să le zgârie sau să le spargă. Oamenii ies din pântece ca sticla topită dintr-un cuptor. Pot fi răsuciţi, întinşi şi modelaţi cu un surprinzător grad de libertate. Iată de ce ne putem educa astăzi copiii ca să devină creştini sau budişti, capitalişti sau socialişti, războinici sau iubitori de pace.  
• Toleranţa nu este o caracteristică a lui Homo sapiens. În vremurile moderne, o mică diferenţă în ceea ce priveşte culoarea pielii, limba sau religia a fost suficientă pentru a determina un grup de sapiens să înceapă să extermine un alt grup. Să fi fost sapiens din vechime mai toleranţi faţă de o specie umană în întregime diferită? E foarte posibil ca, atunci când sapiens i-au întâlnit pe neanderthalieni, rezultatul să fi fost prima şi cea mai importantă campanie de purificare etnică din istorie.
•  Limbajul nostru a apărut ca un mijloc de a bârfi. Potrivit acestei teorii, Homo sapiens este întâi de toate un animal social. Cooperarea socială este cheia supravieţuirii şi reproducerii noastre. Pentru bărbaţii şi femeile consideraţi individual nu e de ajuns să ştie unde se află leii şi bizonii. Este mult mai important să ştie cine urăşte pe cine în ceata lor, cine se culcă cu cine, cine este onest şi cine este un şarlatan.
• Legendele, miturile, zeii şi religiile au apărut prima oară odată cu Revoluţia Cognitivă. Multe animale şi specii umane puteau spune înainte „Atenţie! Un leu!”. Graţie Revoluţiei Cognitive, Homo sapiens a dobândit capacitatea de a spune „Leul este spiritul protector al tribului nostru”. Această capacitate de a vorbi despre ficţiuni este trăsătura cea mai aparte a limbajului sapiens-ilor. Numai Homo sapiens poate să vorbească despre lucruri care nu există în realitate şi să creadă şase lucruri imposibile înainte de micul dejun. Nu am reuşi niciodată să convingem o maimuţă să ne dea o banană promiţându-i că va primi în schimb după moarte oricât de multe banane va dori în raiul maimuţelor.
• Există unele dovezi că dimensiunea medie a creierului sapiens-ilor a scăzut de fapt din epoca vânătorilor-culegători şi până în prezent. Supravieţuirea în epoca respectivă le cerea tuturor capacităţi mentale extraordinare. Când au apărut agricultura şi industria, oamenii au putut să se bazeze din ce în ce mai mult pe capacităţile altora pentru a supravieţui şi s-au ivit noi „nişe pentru imbecili”. Puteai să supravieţuieşti şi să-ţi transmiţi genele prin nimic remarcabile generaţiei următoare lucrând ca sacagiu sau ca muncitor la o linie de asamblare. 
• Primul val al colonizării sapiens-ilor a fost unul dintre cele mai mari şi mai rapide dezastre ecologice cu care s-a confruntat regnul animal. Cea mai grea lovitură au primit-o animalele mari cu blană. La momentul Revoluţiei Cognitive, planeta era căminul a circa 200 de genuri de mamifere terestre mari cântărind peste 50 de kilograme. La momentul Revoluţiei Agricole, rămăseseră doar în jur de o sută. Homo sapiens a determinat extincţia a aproape jumătate dintre animalele mari ale planetei cu mult înainte ca oamenii să inventeze roata, scrisul sau uneltele din fier. Această tragedie ecologică a fost reluată în miniatură de nenumărate ori după Revoluţia Agricolă.
• Tranziţia către agricultură a debutat în jurul anilor 9500-8500 î.Hr., în ţinutul deluros format din sud-estul Turciei, vestul Iranului şi Levant. Revoluţia Agricolă a sporit cu siguranţă cantitatea de hrană aflată la dispoziţia omenirii, însă surplusul de hrană nu s-a transpus într-o dietă mai bună ori mai mult timp liber. În loc de asta, el s-a tradus în explozii ale populaţiei şi elite răsfăţate. Agricultorul de rând muncea mai mult decât vânătorul-culegător obişnuit şi avea în schimb parte de o dietă mai proastă. Revoluţia Agricolă a fost cea mai mare păcăleală din istorie. Cine era răspunzător de asta? Nici regii, nici preoţii, nici negustorii. Vinovaţii erau o mână de specii de plante, printre care se numărau grâul, orezul şi cartofii. Aceste plante l-au domesticit pe Homo sapiens mai degrabă decât invers.
• Esenţa Revoluţiei Agricole: capacitatea de a ţine mai mulţi oameni în viaţă în condiţii mai proaste. Şi totuşi, de ce ar trebui să le pese indivizilor de acest calcul evoluţionist? De ce ar dori orice om întreg la minte să-şi scadă nivelul de trai doar ca să multiplice numărul de copii ale genomului lui Homo sapiens? Nimeni nu a bătut palma: Revoluţia Agricolă a fost o capcană.
• Goana după o viaţă mai uşoară a dus la o viaţă plină de greutăţi, şi asta nu s-a întâmplat pentru ultima dată. Ni se întâmplă nouă astăzi. Câţi tineri absolvenţi de facultate nu şi-au luat slujbe solicitante în companii puternice, jurându-şi că vor munci din greu ca să câştige banii care le vor permite să se retragă şi să se ocupe de adevăratele lor interese când împlinesc 35 de ani? Dar când ajung la vârsta respectivă au ipoteci mari, copii la şcoală, case în suburbii care necesită cel puţin două maşini de familie şi sentimentul că viaţa nu merită să fie trăită fără un vin bun şi vacanţe scumpe în străinătate. Ce trebuie să facă, să se întoarcă la dezgropat rădăcini? Nu, îşi înteţesc eforturile şi continuă să muncească ca nişte sclavi. Una dintre cele câteva legi de fier ale istoriei este aceea că bunurile de lux tind să devină necesităţi şi să creeze noi obligaţii. 
• Aceste surplusuri de hrană confiscate au alimentat politica, războaiele, arta şi filosofia. Au construit palate, fortăreţe, monumente şi temple. Până în epoca modernă târzie, mai mult de 90% din oameni erau ţărani care se trezeau în fiecare dimineaţă ca să are pământul cu sudoarea frunţii lor. Surplusul pe care îl produceau hrănea minoritatea minusculă a elitelor – regi, funcţionari guvernamentali, soldaţi, preoţi, artişti şi gânditori – care umplu cărţile de istorie. Istoria e ceva ce au făcut foarte puţini oameni în timp ce toţi ceilalţi arau câmpurile şi cărau găleţi cu apă.
• Conform ştiinţei biologiei, oamenii nu au fost „creaţi”. Ei au evoluat. Aşa cum oamenii nu au fost creaţi vreodată, la fel, potrivit ştiinţei biologiei, nu există nici un „Creator” care să-i „înzestreze” cu ceva. Există doar un proces evolutiv orb, lipsit de orice scop, care duce la naşterea indivizilor. La fel, nu există ceva care să se numească drepturi în biologie. Există doar organe, capacităţi şi caracteristici. Păsările nu zboară pentru că au dreptul de a zbura, ci pentru că au aripi. Şi nu e adevărat că aceste organe, capacităţi şi caracteristici sunt „inalienabile”. Multe dintre ele suferă mutaţii constante şi pot foarte bine să fie pierdute cu totul în timp. Declaraţia de Independenţă americană traduse în termeni biologici: Socotim aceste adevăruri ca fiind evidente prin ele însele, că toţi oamenii au evoluat diferit, că sunt născuţi cu anumite caracteristici variabile, că printre acestea se numără viaţa şi căutarea plăcerii.
• Mulţi dintre cei care au semnat Declaraţia de Independenţă erau proprietari de sclavi. Ei nu şi-au eliberat sclavii după ce au semnat Declaraţia şi nici nu s-au considerat ipocriţi din această cauză. În opinia lor, drepturile omului aveau prea puţin de-a face cu negrii.
• În multe societăţi, femeile au fost pur şi simplu proprietatea bărbaţilor, cel mai adesea taţii, soţii sau fraţii lor. Violul, în multe sisteme de drept, intră la capitolul încălcarea proprietăţii – cu alte cuvinte, victima nu e femeia care a fost violată, ci bărbatul a cărui proprietate este aceasta. Aşa stând lucrurile, reparaţia legală era transferul de proprietate – violatorului i se cerea să-i plătească preţul unei mirese tatălui sau fratelui femeii, după care ea devenea proprietatea acestuia. Siluirea unei femei care nu aparţinea nici unui bărbat nu era considerată defel o crimă, la fel cum să iei de pe jos o monedă pierdută pe o stradă aglomerată nu e considerat furt.
• Iar dacă un soţ îşi viola propria soţie, nu comitea nici o infracţiune. De fapt, ideea că un soţ şi-ar putea viola soţia era o contradicţie în termeni. Să fii soţ însemna să ai controlul deplin asupra sexualităţii soţiei. Să spui că un soţ şi-a „violat” soţia era la fel de ilogic ca a spune că un om şi-a furat propriul portofel. Un asemenea mod de a gândi nu era limitat la Orientul Mijlociu antic. Chiar şi în 2006, existau încă 53 de ţări în care un soţ nu putea fi inculpat pentru siluirea soţiei. Până şi în Germania, legile privind violul au fost amendate abia în 1997 pentru a fi creată categoria juridică a violului marital. 
• Imperiul Roman nu le-a pretins creştinilor să renunţe la credinţele şi ritualurile lor, dar le-a cerut să recunoască zeii protectori ai imperiului şi divinitatea împăratului. Acest lucru era văzut ca o declaraţie de loialitate politică. Atunci când creştinii au refuzat vehement să se supună şi au continuat să respingă toate încercările de compromis, romanii au reacţionat persecutând ceea ce considerau că este o facţiune subversivă din punct de vedere politic. Şi chiar şi acest lucru l-au făcut fără mare convingere. În cei 300 de ani de la răstignirea lui Hristos şi până la convertirea împăratului Constantin, împăraţii romani politeişti nu au iniţiat mai mult de patru persecuţii generale împotriva creştinilor. Dacă însumăm toate victimele acestor persecuţii, reiese că în aceste trei secole romanii politeişti nu au omorât mai mult de câteva mii de creştini1. Prin comparaţie, în cursul următorilor 1.500 de ani, creştinii au măcelărit creştini cu milioanele pentru a apăra interpretări uşor diferite ale religiei iubirii şi milei. Războaiele religioase dintre catolici şi protestanţi care au măturat Europa în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea sunt cu deosebire faimoase.
• Monoteiştii au tins să fie mult mai fanatici şi misionari decât politeiştii. O religie care recunoaşte legitimitatea altor credinţe lasă să se înţeleagă fie că zeul ei nu este puterea supremă din univers, fie că ea a primit de la Dumnezeu doar o parte din adevărul universal. Deoarece monoteiştii au crezut îndeobşte că sunt deţinătorii întregului mesaj al singurului Dumnezeu, au fost constrânşi să discrediteze toate celelalte religii. De-a lungul ultimelor două milenii, monoteiştii au încercat în mod repetat să-şi mărească influenţa exterminând în mod violent orice concurenţă.
• Ultimii 500 de ani au fost martorii unei creşteri fenomenale şi fără precedent a puterii oamenilor. În anul 1500, existau circa 500 de milioane de Homo sapiens în întreaga lume. Astăzi sunt 7 miliarde. Valoarea totală a bunurilor şi serviciilor produse de umanitate în 1500 este estimată la 250 de miliarde în dolari actuali. În prezent, valoarea producţiei anuale a întregii umanităţi e aproape 60 de trilioane de dolari.
• Cucerirea lumii a început cu niște expediții științifice finanțate de Societatea Regală britanică. Sub comanda căpitanului James Cook, un marinar experimentat şi un desăvârşit geograf şi etnograf, expediţia a plecat din Anglia în 1768, a observat tranzitul lui Venus din Tahiti în 1769, a cercetat mai multe insule din Pacific, a vizitat Australia şi Noua Zeelandă şi s-a întors în Anglia în 1771. În secolul care a urmat expediţiei lui Cook, pământurile cele mai fertile din Australia şi Noua Zeelandă le-au fost luate vechilor lor locuitori de către coloniştii europeni. Populaţia băştinaşă a scăzut cu până la 90%, iar supravieţuitorii au fost supuşi unui regim dur de opresiune rasială. Pentru aborigenii din Australia şi maorii din Noua Zeelandă, expediţia lui Cook a fost începutul unei catastrofe din care nu şi-au mai revenit niciodată. O soartă încă şi mai rea au avut băştinaşii din Tasmania. După ce supravieţuiseră timp de 10.000 de ani într-o magnifică izolare, au fost complet exterminaţi, până la ultimul om, inclusiv femeile şi copiii, la un secol după sosirea lui Cook.
• Pe 20 iulie 1969, Neil Armstrong şi Buzz Aldrin au aterizat pe suprafaţa lunii. În lunile premergătoare expediţiei lor, astronauţii misiunii Apollo 11 s-au antrenat într-un deşert îndepărtat din vestul Statelor Unite ce semăna cu peisajul lunar. Regiunea adăposteşte mai multe comunităţi de indigeni americani şi există o poveste – sau legendă – care istoriseşte întâlnirea dintre astronauţi şi un localnic.În una din zile, în timp ce se antrenau, astronauţii au dat peste un indian bătrân. Bărbatul i-a întrebat ce fac acolo. I-au răspuns că fac parte dintr-o expediţie de cercetare care va pleca curând să exploreze luna. Când a auzit asta, bătrânul a tăcut câteva momente, apoi i-a întrebat pe astronauţi dacă îi pot face o favoare.

— Ce doreşti? l-au întrebat.
— Păi, a spus bătrânul, oamenii din tribul meu cred că pe lună trăiesc spirite sacre. Mă întrebam dacă aţi putea să le transmiteţi un mesaj important din partea poporului meu.
— Care e mesajul? au întrebat astronauţii.
Bătrânul a spus ceva în limba tribului său şi apoi le-a cerut astronauţilor să repete iar şi iar ce spusese până când au reţinut corect.
— Ce înseamnă asta? au întrebat astronauţii.
— O, nu pot să vă spun. E un secret pe care doar tribul nostru şi spiritele de pe lună au voie să-l ştie.
După ce s-au întors la bază, astronauţii au tot căutat până când au găsit pe cineva care ştia limba tribului şi i-au cerut să traducă mesajul secret. Când au repetat ce memoraseră, traducătorul a început să râdă în hohote. După ce s-a potolit, astronauţii l-au întrebat ce însemna. Bărbatul le-a explicat că fraza pe care o învăţaseră cu atâta grijă însemna: „Să nu credeţi un cuvânt din ce vă spun oamenii ăştia. Au venit ca să vă fure pământurile”.

•  
  Momentul de răscruce a venit în 1492, când Cristofor Columb a navigat spre vest din Spania, în căutarea unei noi rute către Asia de Est. Columb credea încă în vechile hărţi „complete” ale lumii. Întrebuinţându-le, a calculat că Japonia ar fi trebuit să fie situată la circa 7.000 de kilometri vest de Spania. De fapt, mai bine de 20.000 de kilometri şi un întreg continent necunoscut separau Asia de Est de Spania. Pe 12 octombrie 1492, în jurul orei două dimineaţa, expediţia lui Columb a dat peste continentul necunoscut. I-a numit pe oamenii pe care i-a găsit acolo „indieni”, pentru că a crezut că a acostat în Indii – ceea ce numim în prezent Indiile de Est sau arhipelagul indonezian. Columb a persistat în eroarea sa tot restul vieţii. Ideea că descoperise un continent complet necunoscut era de neconceput pentru el şi pentru mulţi din generaţia lui. Timp de mii de ani, nu numai cei mai mari gânditori şi cărturari, ci şi infailibilele Scripturi ştiuseră doar de Europa, Africa şi Asia. Puteau să fi greşit cu toţii? Ar fi putut Biblia să rateze jumătate din lume?
• Comerţul cu sclavi nu era controlat de nici un stat sau guvern. Era o întreprindere pur economică, organizată şi finanţată de piaţa liberă în acord cu legile cererii şi ofertei. Companiile private de comerţ cu sclavi vindeau acţiuni la bursele din Amsterdam, Londra şi Paris. Europenii din clasa de mijloc care erau în căutarea unor plasamente bune cumpărau aceste acţiuni. Folosindu-se de aceşti bani, companiile cumpărau nave, angajau marinari şi soldaţi, cumpărau sclavi din Africa şi îi transportau în America. Acolo le vindeau sclavii proprietarilor de plantaţii, utilizând veniturile pentru a cumpăra produsele acestora, precum zahărul, cacaua, cafeaua, tutunul, bumbacul şi romul. Se întorceau în Europa, vindeau zahărul şi bumbacul pentru un preţ bun, iar apoi navigau până în Africa pentru a o lua de la capăt. Acţionarii erau foarte mulţumiţi de acest aranjament. În întreg secolul al XVIII-lea, randamentul investiţiilor în comerţul cu sclavi a fost de circa 6% pe an – ele erau extrem de profitabile, aşa cum ar admite prompt orice consultant de astăzi.
• Cam la momentul în care Homo sapiens era înălţat la un statut divin de religiile umaniste, animalele domestice au încetat să mai fie văzute drept creaturi vii care puteau să simtă durerea şi să sufere şi în schimb au început să fie tratate ca maşini. Astăzi, aceste animale fac adesea obiectul producţiei de masă în clădiri asemănătoare fabricilor, corpurile lor fiind modelate în acord cu nevoile industriale. Îşi petrec întreaga existenţă ca simple rotiţe într-o gigantică linie de producţie, iar lungimea şi calitatea vieţii lor sunt determinate de profitul şi pierderile corporaţiilor comerciale. Chiar şi atunci când industria are grijă să le ţină în viaţă, într-o stare rezonabilă de sănătate şi bine hrănite, ea nu are nici un interes intrinsec pentru nevoile sociale şi psihologice ale animalelor (exceptând cazul în care acestea au un impact direct asupra producţiei).
• Aşa cum comerţul transatlantic cu sclavi nu îşi avea originea în ura faţă de africani, la fel industria zootehnică modernă nu e motivată de animozitate. Din nou, este alimentată de indiferenţă. Majoritatea oamenilor care produc şi consumă ouă, lapte şi carne rareori stau să se gândească la soarta găinilor, vacilor şi porcilor ale căror carne şi produse le mănâncă.
•  În ultimele două secole zeci de miliarde dintre aceste animale au fost supuse unui regim de exploatare industrială a cărui cruzime nu are egal în analele planetei Pământ. Dacă admitem fie şi 10% din ceea ce susţin activiştii pentru drepturile animalelor, atunci agricultura industrială modernă ar putea foarte bine să fie cea mai mare crimă din istorie. Când evaluăm fericirea globală, e greşit să luăm în calcul doar fericirea claselor de sus, a europenilor sau a bărbaţilor. Poate că e de asemenea greşit să luăm în calcul doar fericirea oamenilor. 
• Mulţi dintre noi deplângem astăzi faptul că familiile şi comunităţile şi-au pierdut forţa şi ne simţim alienaţi şi ameninţaţi de puterea pe care statul şi piaţa impersonale o au asupra vieţilor noastre. Statele şi pieţele compuse din indivizi alienaţi pot interveni în vieţile membrilor lor mult mai uşor decât statele şi pieţele compuse din familii şi comunităţi puternice. Când vecinii dintr-un bloc de locuinţe nu pot cădea de acord nici măcar cu cât să o plătească pe femeia de serviciu, cum ne putem aştepta ca ei să opună rezistenţă statului?
• Premiul Nobel pentru Pace pentru faptul de a fi pus capăt tuturor premiilor pentru pace ar fi trebuit să le fie dat lui Robert Oppenheimer şi colegilor lui care au construit bomba atomică. Armele nucleare au transformat războiul dintre superputeri în sinucidere colectivă şi au făcut să devină imposibil să urmăreşti dominaţia mondială cu forţa armelor. În  timp ce costurile războiului au crescut semnificativ, câştigurile pe care le poate aduce acesta au scăzut. În cea mai mare parte a istoriei, ţările se puteau îmbogăţi dacă prădau sau anexau teritorii inamice. Bogăţia era alcătuită în principal din lucruri materiale precum ogoarele, vitele, sclavii şi aurul, aşa încât era simplu să ţi-o însuşeşti prin jaf sau ocupaţie. În prezent, bogăţia constă mai ales în capitalul uman şi know-how-ul organizaţional. În consecinţă e dificil să o iei cu tine sau să o cucereşti prin forţă militară. 

Tags: carte, club de carte, homo sapiens, Sapiens, slider, voluție, Yuval Noah Harari