#De citit pe îndelete

Despre compromis, autoamăgire, corectitudine politică dusă la absurd, liber arbitru și cum poți să convingi pe cineva să omoare un om fără să știe că a făcut asta. Plus o explicație altfel despre holocaust.

Am decis să inaugurez o serie de postări inspirate din ce citesc interesant prin presă sau prin newsletter-ele la care sunt abonată, în special articole mai lungi pe care în graba cotidiană le începi și le lași neterminate pe mai târziu, apoi uiți de ele. Pentru că eu una am nevoie mai mult să citesc și să gândesc decât să vorbesc/strig/scriu/postez pe diverși pereți în perioada asta, m-am gândit că și unii dintre voi veți aprecia sugestiile astea de lectură. O să fac astfel de postări #decititpeîndelete atunci când adun câteva piese interesante. Asta poate fi lunar sau săptămânal, în funcție de timpul meu de citire și rumegare a articolelor. Voi puteți să le citiți când vreți sau deloc. Dar mi-ar prinde bine și ceva feedback.

 

People enjoy being deceived and entertained more than being informed or acting according to the reality

Azi am făcut o selecție de texte care mi se pare că vorbesc despre autoamăgire și compromis, printre altele, pornind de la o frază scrisă de Cristina Chipurici (la al cărei newsletter săptămânal eram abonată până săptămâna trecută când l-a desființat din lipsă de timp). Ea zice că în general e greu să le atragi atenția oamenilor cu niște texte stufoase, factuale, care îi informează și îi pun astfel în fața realității, pentru că majoritatea preferă să se lase amăgiți de micile pastile distractive. Așa e, oamenii preferă o minciună frumos ambalată decât un adevăr crud, nu e vreo noutate, dar pentru mine fraza asta a venit ca o revelație a faptului că trăim într-un continuu proces de păcălire pe care ni-l aplicăm unii altora, păcălirea asta fiind rezultatul micilor compromisuri pe care le face fiecare în viața proprie sau la locul de muncă. În special oamenii care se ocupă de comunicare, PR, publicitate, politică știu că zilnic suntem puși în situația de a alege forma și ambalajul în care livrăm un mesaj. De multe ori o facem denaturându-l fie și într-o mică măsură. Motivele sunt diverse, ori mesajul e prea anost și-l mai „coafăm”, ori șeful/firma/noi înșine avem ceva de ascuns și folosim tehnicile de comunicare comerciale pentru a ascunde un adevăr pe care uneori nu vrea să-l vadă nimeni. Indiferent de motiv rezultatul e același: mințim câte puțin și contribuim cu minciunica noastră la spirala minciunii generale în care ne învârtim și noi. Pentru că nu e nimeni scutit de efectele ei. Vă dați seama că dacă fiecare minte câte puțin pe felia lui, societatea în ansamblu e o minciună gogonată în care de fapt trăim toți, mințindu-ne că niciuna dintre micile noastre minciunele nu e suficient de gravă cât să conteze.

Prima recomandare pe care v-o fac este un interviu aniversar, în două părți, cu Andrei Pleșu, la 70 de ani, făcut de Alin Fumurescu în Pressone. Nu e propriu-zis un interviu, ci o discuție amar-amuzantă, în stilul inconfundabil al lui Pleșu, care la 70 de ani are și înțelepciunea și curajul să-și admită păcatele și să le relativizeze pe alte altora. Cei doi discută despre compromisul înainteîn timpul și după căderea comunismului, Pleșu dă niște exemple de „maeștri în negocierea utilă” dinainte de 89, practicanți ai „gândirii răsăritene” (Hăulică, Dinescu – „Hai bre, nu te patetiza!”). Privind în urmă la compromisurile făcute în comunism de Vianu, Călinescu, Sadoveanu, pentru a-și menține posturile în învățământ, Pleșu spune că n-a fost chiar rău dacă prin asta niște mari oameni de cultură au reușit să păstreze o continuitate culturală într-o perioadă desfigurată propagandistic, dar el crede că trebuie judecate și consecințele acelor compromisuri, trebuie văzut dacă beneficiul e doar privat sau mai mare, pentru societate, dacă nu cumva acel compromis a fost generator de crime, ca în cazul lui Sadoveanu.

În partea a doua a interviului ajung la sentimentul de culpă pe care l-au trăit unii după 89, când au devenit vocali și înrăiți, pentru că înainte de 89 nu au avut curajul ăsta. Sau despre oportunismul celor care înfierau și înainte cu mânie proletară, și perorau democratic și anticomunist și după 89, de la diverse balcoane. Pleșu însuși spune că nu se considră un dizident, nu a făcut concesii lucrative nici înainte, dar nici mari acte de curaj. Singura problemă a fost când a picat „ca prostul” în cazul meditației transcedentale. Spune despre Ana Blandiana sau Liiceanu că deși s-au radicalizat după 89 asta nu îi incriminează și nu-i face oportuniști, ci trebuie să privim lucrurile ca pe o „recalibrare contextuală” individuală, de care putem fi oricare pasibili la un moment dat în viață.

Pleșu însuși refuză să se laude că ar fi practicat „rezistența prin cultură” și zice că se simte vinovat că nu a fost mai combativ. „Pentru mine, rezistența adevărată e ceva ofensiv. Adică faci ceva, reziști, te opui. Dacă un mare chirurg operează magistral sub comunism, nu se cheamă că el rezistă prin chirurgie. La fel și profesionistul scrisului.” Ca majoritatea românilor, Pleși admite că nu a întreprins nimic pentru a se opune comunismului, dar nici nu-și găsește motive de dezvinovățire că ceilalți au fost mai curajoși.

Sunt două citate în interviul ăla pe care le dă și care mi-au rămas:

Adam Michnik, venit în România în 1990: „Am impresia că, înainte de ’89, când trebuia să fiți morali, ați făcut politică, adică v-ați „acomodat”, ați acceptat compromisuri utile, iar acum, când ar trebui să faceți politică, nu faceți decât morală…”.

și

fostul șef al serviciilor secrete din vremea lui De Gaulle. A răsfoit arhivele Rezistenței franceze și a tras concluzia – comunicată președintelui – că publicarea lor n-ar fi oportună, date fiind unele ambiguități în tabăra rezistenților… Dar de ce?, a întrebat De Gaulle. Ce-ai găsit acolo? Răspunsul a fost: „La France, mon Général!”

Pleșu explică participarea „întregului popor” la minciuna asta colectivă prin „normalizarea compromisului”, „patologizarea firescului” de la vârste mici. Toți copiii erau băgați în partid, mai întâi făcuți pionieri, apoi UTC-iști. Mai târziu intrai în partid ca membru pentru funcții sau diverse avantaje și nu ți se mai părea compromisul așa de mare. În fond toți fusesem pionieri.

A doua recomandare este o poveste stranie scrisă de un matematician american (profesor emerit, bla, bla) care a vrut să publice, împreună cu un  coleg rus, o teorie matematică despre ipoteza variabilității masculine mai mari, dar s-a trezit prins într-o luptă absurdă cu corectitudinea politică și radicalii de stânga din mediul universitar american. Ipoteza asta a variabilității mai mari la masculi decât la femele, în orice domeniu, este o teorie veche, am aflat și eu cu ocazia asta, cam de la Darwin încoace, și care zice în esență că în orice specie, nu numai la oameni, există o variabilitate mai mare în rândul masculilor decât al femelelor, la orice, fie că e vorba de inteligență, infracționalitate, urâțenie/frumusețe etc. Adică sunt mai mulți bărbați decât femei care iau Nobelul, compun muzică sau sunt campioni la șah, la fel sunt tot mai mulți bărbați decât femei homeless, sinucigași sau pușcăriași. Lucrarea pe care voiau s-o publice cei doi matematicieni zice că asta s-ar datora faptului că femeile sunt mai selective decât bărbații.

Au trimis un draft la redactorul șef al revistei Mathematical Intelligencer – întâmplător o femeie – aia l-a citit, a zis că e foarte bun și că se bucură că poate să stârnească dezbateri pe tema asta, publicând lucrarea celor doi. La scurt timp însă, rusul, care e profesor de matematică la o universitate americană (Penn State) a fost abordat de o colegă de la departamentul „Femei în Matematică” (!) care i-a spus că ea apreciază dezbaterile controversate, dar că teoria pe care o susțin ei în articolul lor e una sexistă și că majoritatea „femeilor din matematică” nu sunt de acord cu ea. Nu pentru că ar fi sau nu fundamentată științific, ci pentru că ar descuraja accesul și ascensiunea femeilor în știință.

După asta a început o avalanșă de întâmplări care a culminat cu refuzul publicării lucrării în revista amintită, după ce intervenise împotriva ei o profesoară de matematică de la Penn State, ba mai mult Fundația Națională pentru Știință, care îi acorda rusului o oarecare finanțare în perioada aia și care acceptase anterior să-și pună și sigla pe lucrare, pentru că o considera onorantă,, și-a retras numele de pe lucrarea respectivă. Redactorul șef al revistei le-a scris că regretă că nu mai publică lucrarea, dar a decis asta după ce mai mulți colegi au fost de părere că ar provoca ”puternice reacții” și chiar că ar putea fi preluată de media de dreapta care ar folosi-o într-o retorică conservatoare. Autorul remarcă cu amărăciune că de regulă matematicienii care-și publică lucrările în revistele astea de nișă sunt bucuroși dacă le citesc cinci oameni teoriile, iar acum o mână de „progresiști” se temea aparent că o astfel de teorie a variabilității masculine ar putea să încurajeze tabăra conservatoare să citească o revistă științifică. Iar din cauza asta progresiștii erau dispuși să limiteze libertatea de expresie a celor doi matematicieni.

Când au întrebat dacă există și contraargumente științifice pentru care le este refuzată publicarea, tipa ar fi zis că nu, doar temeri despre ce discuții s-ar putea stârni, și a comparat publicarea acestei teorii cu statuile confederate pe care America le demolează acum, pentru că lezează populația de culoare.

Ulterior cei doi au aflat că la originea refuzului de publicare s-ar afla profesori din diverse comitete și comiții care promovează diversitatea și egalitatea și care au semnat o scrisoare de protest în care spuneau că teoria respectivă e pseudoștiință și că dăunează poziției femeilor în știință. Printre ei o anumită profesoară de matematică de la o universitate din Chicago care l-ar fi pus pe taică-su să scrie la revistă și să zică că lucrarea ăstora simplifică teoria până la un punct de la care devine jenantă.

În fața posibilității să-și piardă job-ul și să-și pună în pericol cariera, rusul și-a retras semnătura de pe lucrare. Americanul a fost contactat de altă revistă, New York Journal of Mathematics, care i-a propus să-i publice lucrarea, ba a și publicat-o apoi a retras-o după trei zile. Cauza: aceeași profesoară din Chicago, al cărei soț, ce să vezi, era în consiliul editorial al revistei, și i-a convins pe mai mulți colegi să demisioneze în bloc dacă nu e retras articolul.

Dacă povestea asta este adevărată (între timp au apărut și două dezmințiri din partea profesoarei acuzate că a făcut presiuni să nu apară studiul, și din partea soțului ei) pare că nu mai e mult și lumea științifică va decide să închidă și laboratoarele de genetică, pentru că cine știe ce mai descoperă și ăia pe acolo care demonstrează că sexele nu sunt chiar atât de egale cum ar vrea unii să pară.

A treia recomandare este un expozeu destul de lung dar foarte interesant care încearcă să explice Holocaustul altfel. Un istoric de la Universitatea Yale spune că Hitler nu era neapărat un antisemit și un naționalist autoritar, ci că voia să-și protejeze poporul de o foamete ce se prefigura pe fondul globalizării și creșterii populației, în timp ce resursele planetei erau limitate. Holocaustul a pornit de la premisa că niciun instinct uman nu e moral, că etica era o chestie inventată de evrei, iar convențiile statale urmau să fie spulberate de lupta rasială pentru supraviețuire. Istoricul spune că Hitler a ignorat ideea că tehnologia va putea să facă agricultura să producă suficient ca să hrănească pe toată lumea. Alternativa lui Hitler la știință era Lebensraum, adică habitat – cu o conotație de plenitudine, suficiența resurselor pentru familie, fiecare rasă avea nevoie de habitatul ei ca să supraviețuiască, iar el s-a văzut în postura de a le apăra nemților acest stil de viață, similar cu al americanilor, zice istoricul. Prezentându-i pe evrei ca pe un „defect ecologic”, Hitler a canalizat spre ei tensiunile și temerile generate de globalizare și ulterior a încercat să-i elimine ca pe o acțiune de „ecologizare a planetei”.

Ce mi s-a părut de reținut la teoria asta e de fapt mesajul că azi, când știința ne-a salvat de la o luptă pentru supraviețuire în care categoric ar fi câștigat bogații, când antisemitismul e ilegal și când majoritatea statelor europene funcționează și noi trăim în democrații (chiar dacă mai disfuncționale pe ici pe colo) luăm totul ca garantat, ba chiar negăm rolul științei în viețile noastre și, ce e mai grav, ne mințim că dacă am fi fost în locul oamenilor care au trăit războiul am fi avut mai mult instinct moral decât ei și nu am fi fost complici sau nu am fi participat la omorârea evreilor. Istoricul ne spune că nu ar fi fost chiar așa, când statele sunt distruse, instituțiile statale corupte și stimulentele economice pentru incitarea la crimă ar fi făcut diferența dintre viață și moarte, puțini dintre noi ar fi reușit să-și păstreze umanitatea și să salveze alți oameni de la moarte.

The Holocaust spread insofar as states were weakened, but no further. Where political structures held, they provided support and means to people who wished to help Jews. Throughout Europe, but to different degrees in different places, German occupation destroyed the institutions that made ideas of reciprocity seem plausible. Where Germans obliterated conventional states, or annihilated Soviet institutions that had just destroyed conventional states, they created the abyss where racism and politics pulled together towards nothingness. In this black hole, Jews were murdered. When Jews were saved, it was often thanks to people who could act on behalf of a state or by institutions that could function like a state. When none of the moral illumination of institutions was present, kindness was all that remained, and the pale light of the individual rescuers shone.

În același climat de negare se lăfăie azi și americanii, care cred că ei nu ar fi fost capabili să facă ce au făcut europenii în timpul holocaustului, dar uită că de fapt chiar și atunci americanii au trimis în război trupe segregate etnic, între albi și negri.

A patra recomandare este tot o poveste fantastică, despre cum a fost omorât pe un aeroport din Malaezia fratele lui Kim Jong Un, dictatorul nord coreean. Nu o să povestesc prea multe, articolul e foarte ușor de parcurs, chiar dacă nu e scurt, pentru că spune o poveste aproape incredibilă despre cum poți fi convins să faci o crimă fără știi și cât de ușor e să faci asta. Întâmplarea a avut loc anul trecut, acum se derulează procesul celor două fete acuzate că l-au omorât pe coreean, deși ele erau convinse că i-au făcut doar o farsă.

Ultima recomandare este un fragment din Yuval Harari care recidivează cu o carte care pare cel puțin la fel de interesantă ca Istoria omenirii, 21 de lecții despre secolul 21. Fragmentul se referă la iluzia libertății, a liberului arbitru. Harari zice că liberalismul va supraviețui și actualului asalt al iliberalismului, așa cum a reușit să treacă și de celelalte trei crize (cele două războaie și comunismul), dar că principala provocare actuală nu vine neapărat de la demagogi sau autocrați, ci din ce se întâmplă în laboratoare.

Mai exact el spune că liberalismul se bazează pe liberul arbitru, că omul e învățat să gândească și să acționeze pentru el, că votul lui contează, că părerea clientului contează etc. Or liberul arbitru nu ar fi totuși o realitate științifică, ci un concept inventat de teologi pentru a-l justifica pe Dumnezeu și acțiunile lui de „pedepsire” a omului pentru eventualele fapte rele făcute, nu-i așa, din cauza liberului arbitru.

Harari zice că omul are voință, dar nu e chiar liberă, ci condiționată de diverși factori, de la genetică la background, pregătire, familie etc și că odată ce știința va reuși să pătrundă în mințile oamenilor (hacking) cel mai ușor de manipulat vor fi cei care cred în liberul arbitru. Faptul că în trecut Inchiziția sau KGB-ul nu aveau mijloacele să pătrundă în mințile oamenilor le-a permis oamenilor să se opună cu succes acestor forme opresive, dar acum, cine va reuși să pătrundă în mințile oamenilor va reuși să-i și domine, să-i manipuleze și să le vândă cu succes politicieni, produse sau ideologii.

Cei care cred în ideile liberale se vor încăpățâna să considere că regulile și instituțiile făcute ca să apere libertățile individului ne vor proteja de astfel de atacuri, dar Harari spune că liberalismul nu a prevăzut și posibilitatea ca oamenii să fie atacați din ei înșiși, așa că oamenii vor trebui să nu mai creadă neapărat în liberul arbitru, ci în faptul că omul e un hackable animal și că trebuie să facă eforturi să se cunoască mai bine înainte de a fi subminat din interior de o mașinărie care știe să-i apese mai bine butoanele de panică, frică, plăcere etc.

Ușor de zis, greu de făcut, sfatul lui ca să ne cunoaștem mai bine e ca ori de cât ori avem un gând sau o dorință să nu-i dăm curs fără să-i punem la îndoială cauza. Ca atunci când vorbești cu cineva și ești prea absorbit de dorința de a-i spune și părerea ta, și nu asculți cu adevărat ce-ți spune celălalt. Dacă nu te-ai concentra pe ce gândești tu ai auzi ce zice celălalt și ar fi posibil chiar să afli chestii noi. Cam așa și cu propriile dorințe, dacă nu le urmezi orbește, ci le cercetezi ca să vezi de unde vin, te vei cunoaște mai bine, zice Harari.

Când va înțelege omul că e un hackable animal și că s-ar putea trezi într-o zi că are inima unui agent guvernamental, cu amigdala lucrează pentru Putin, iar  gândurile care-i trec prin cap sunt de fapt induse de o inteligență artificială, atunci va vedea necesitatea cunoașterii personale. În loc să răspundă acum la întrebările astea și să confrunte perspectiva inteligenței artificiale, găsind soluții în modele politice noi, oamenii preferă să se refugieze în iluzii religioase și fantezii naționaliste, concepte conturate în urmă cu câteva secole, care nu mai au legătură nici măcar cu știința din ziua de azi și liberalismul, darmite cu viitorul care bate la ușă.

When you try to engage with these nostalgic fantasies, you find yourself debating such things as the veracity of the Bible and the sanctity of the nation (especially if you happen, like me, to live in a place like Israel). As a scholar, this is a disappointment. Arguing about the Bible was hot stuff in the age of Voltaire, and debating the merits of nationalism was cutting-edge philosophy a century ago – but in 2018 it seems a terrible waste of time. AI and bioengineering are about to change the course of evolution itself, and we have just a few decades to figure out what to do with them. I don’t know where the answers will come from, but they are definitely not coming from a collection of stories written thousands of years ago.

Soluția lui Harari e să protejăm democrația și liberalismul, pentru că el e singurul care a demonstrat că e cel mai benign dintre sistemele politice de până acum, dar și pentru că a încurajat dezbaterile despre viitorul umanității. În același timp trebuie găsit un model politic nou care să țină pasul mai bine cu realitățile secolului 21.

 

Etichete: , , , , , , ,

6 comentarii la “#De citit pe îndelete” Subscribe

  1. Andreea 20/09/2018 at 06:20 #

    Multumesc pentru #De citit pe îndelete, chiar aveam nevoie de
    niste sugestii pentru lectura de dimineata, la cafea. Sper sa fie cate o postare ca asta mai mult saptamanal decat lunar 🙂

    • Dollo 20/09/2018 at 09:33 #

      Mulțumesc și eu pentru încurajări 🙂

  2. Ana 20/09/2018 at 09:42 #

    Mulțumim. Foarte faină lectura. Și utilă.

    • Dollo 20/09/2018 at 09:48 #

      Sper că lumea va citi și articolele originale, urmând link-urile din butoanele roșii 🙂

  3. mihai 21/09/2018 at 11:20 #

    Deprimant. Deprimant că realitatea e așa cum scriu oamenii ăștia, deprimant și că majoritatea oamenilor nu-și dau seama, deprimant și că am ajuns și singur cam la aceleași concluzii.

    „- Știți ce aveți de făcut în caz de război nuclear?
    – Bineînțeles, ne învelim în cearșafuri albe și pornim încet-încet spre cimitir.
    – De ce încet-încet?
    – Ca să nu stârnim panică!”

  4. marin 24/09/2018 at 23:59 #

    foarte interesant interviul cu Plesu. daca as sti ca ma aude, i-as zice sa nu se mai simta vinovat ca n-a fost dizident. nu oricine se poate sacrifica pentru un ideal. si dintre cei care o fac, unii regreta. ,,am facut puscarie ptr un popor de idioti” .un citat semnificativ.

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

De ce ea?

tarau-victoriei-an

Povestea neromanțată a unei românce care a făcut pușcărie nevinovată, ca urmare a unui lanț de erori judiciare, deschis în 2000 de o anchetă a procurorului Cristian Panait, închis abia după 15 ani de procese

Restul de 60% e tăcere

deget

Portret colectiv al celor 60% absenți de la vot: Vine inspecția sanitară și o întreabă pe asistentă dacă anumite aparate de pe care trebuie să ia probe sunt dezinfectate. Asistenta zice că nu, că nu a avut timp. Inspectorul pune mâna pe soluție, dezinfectează aparatul, ia proba și pleacă mulțumit

Din Buenos Aires con mucho calor

eu

Zgomotos, fierbinte, cu iz de grătar și cu aromă de tango – Buenos Aires, orașul cu 13 milioane de oameni

Pedeapsa norvegiană, cum s-a ajuns la ajutor și n-au rămas la răzbunare

opera2

Zicătoare norvegiană: cu ce fel de fost deținut ai vrea să te întâlnești seara, pe o alee pustie? Aplicată în România, zicătoarea ar suna așa: cu ce fel de ziarist sau politician ai vrea să ai de-a face într-o campanie electorală?

Miron Radu Paraschivescu, jurnalul unui comunist fără partid

Miron Radu Paraschivescu

Cine ar ști să se roage cu adevărat pentru sufletul meu decât o curvă – însemnările unui ratat oarecare din România secolului trecut. Miron Radu Paraschivescu, Jurnalul unui cobai

Raiul există și e în patrimoniul UNESCO

plitivice19

… sub numele de Parcul natural Plitvice, din Croația