Drumul spre casă

Când cineva face un lucru rău, e ca un pescar ce-şi întinde plasele în apă. Ţine doar un peşte sau doi de care are nevoie să se hrănească şi îi pune pe ceilalţi la loc în apă, gândindu-se că vieţile lor au să se întoarcă la normal. Nimeni nu uită că a fost odată prins, chiar dacă acum e liber.

„Drumul spre casă” – Homegoing în original – este romanul de debut al unei tinere de origine ghaneză, crescută în America. Subiectul e ambițios, transpunerea lui în literatură nu prea se ridică la înălțimea ambiției dar rezultatul nu e chiar rău. E o carte care nu te plictisește, mai degrabă te zăpăcește, iar câștigul din ea, pentru mine, a fost faptul că mi-a stârnit curiozitatea și am căutat mai multe despre subiect pe wikipedia, și în final cred că am rămas cu ceva util din toată treaba.

Subiectul urmărește destinul unor generații de africani pornite din două surori vitrege, timp de vreo 200 de ani, din 1800 până în zilele noastre. Una dintre ele e răpită din satul natal și vândută ca sclavă în America, a doua e măritată cu un englez care făcea comerț cu sclavi și rămâne în Africa, ducând o viață relativ bună, de pe urma traficării semenilor ei. Pentru o astfel de construcție, de bildungsroman cum s-ar zice, ar fi fost nevoie de mai multă documentare, după părerea mea. Or cartea e mai degrabă o colecție de povești scurte și foarte scurte, imaginate, despre unii dintre descendenți, niciuna dusă până la capăt sau măcar tratată în profunzime. Asta e frustrant și un pic derutant, deși am citit cartea în câteva zile, fără să intercalez în ea alte lecturi tot mi-a fost greu pe alocuri să recunosc trasabilitatea fiecărui personaj în parte. Înțeleg că nu poți să scrii istoria sclaviei și urmările ei pe 200 de ani în doar 400 de pagini, dar eu cred că se putea și mai bine.

Nici scriitura nu excelează, însă aici nu știu dacă e vorba de o traducere săracă în română sau o stângăcie explicabilă, de debut, deși critica americană o ridică în slăvi. Mărturisesc că m-am gândit un pic la eventualitatea că laudele astea au la bază și o oarecare culpă istorică, dar poate că sunt nedreaptă și oamenii apreciază strict ideea, fără să aibă pretenții de la construcția literară. Comparativ cu cealaltă scriere africană care m-a dezamăgit la clubul de carte aș zice că asta e totuși mult mai bună.

Tânăra Yaa Gyasi a avut ideea să scrie cartea asta după ce a făcut o vizită în Ghana natală, când a împlinit 20 de ani. Șase ani mai târziu, în 2016, a publicat-o în ovațiile criticii americane. Cartea e o pagină de istorie care le face dreptate negrilor, arătând însă și vina pe care au avut-o ei înșiși în alimentarea comerțului cu sclavi. E posibil ca cele două surori vitrege să fie de fapt doar o metaforă, un mod de a spune că sclavia a fost la bază o vânzare a omului de către fratele lui. Înainte de a fi traficați de europeni, negrii au fost răpiți din colibele lor de alți negri, din satele învecinate, care erau mai belicoși și mai dornici de parvenire. Tribul mai slab era vândut omului alb de tribul mai puternic. „Iar omul alb crede că e singurul om, la fel cum crede că și zeul lui este singurul zeu”, zice un personaj. Nu știu care, că le-am pierdut șirul.

E interesant cum reușeau să trăiască oamenii albi cu dihotomia asta: în timp ce unii se însurau cu negrese și le tratau ca pe neveste oficiale (chiar dacă aveau altele și în Europa), făceau copii și îi trimiteau uneori la studii în Europa, făceau în același timp și în aceeași clădire chiar comerț cu sclavi, aceiași oameni practic, dar pe care de data asta îi considerau neoameni, de vreme ce îi vindeau ca pe o marfă.

Sclavii mureau pe drum sau pe plantațiile de bumbac, femeile erau violate, bărbații erau omorâți pentru te miri ce nesupunere. Apoi a venit războiul de secesiune și abolirea sclaviei. În teorie, că în practică a continuat segregarea, discriminarea și mișcarea „Înapoi în Africa”. Albii voiau să-și șteargă cumva păcatele trimițându-i pe descendenții negrilor răpiți din satele lor africane înapoi în Africa. De parcă astfel s-ar fi putut repara, șterge cu buretele tot răul făcut până atunci. Mișcarea „Back to Africa”, despre existența căreia am aflat fugitiv în cartea asta, mi se pare una dintre cele mai mizerabile gesturi făcute de albi după ce au abolit sclavia.

Wikipedia spune că s-a născut ca urmare a faptului că unii albi nu mai voiau să-i tolereze pe negri pe continentul lor, odată abolită sclavia, să se ducă de unde au venit vezi Doamne, de parcă veniseră de bună voie. Altora le era frică că odată eliberați negrii le vor lua locurile de muncă. Pentru că între timp în Africa se formaseră state independente, iar americanii de fapt habar n-aveau de unde le veniseră sclavii inițial, și-au dat seama că nu au cum să le trimită descendenții fix acolo de unde veniseră. Au încercat să recreeze rutele maritime folosite de englezi la venire, dar au ajuns prin alte părți. Cică așa s-a născut Liberia, ca un stat destinat negrilor eliberați de sclavie și repatriați. S-au dus tratative cu triburi din Liberia și Sierra Leone ca să le ofere pământ noilor veniți, dar mulți dintre cei repatriați au murit. Fie de boli, fie de mâna binevoitoare a triburilor băștinașe, fie nu s-au adaptat pur și simplu. Erau de fapt născuți în America, din niște părinți care cândva fuseseră răpiți din cine știe ce parte necunoscută a Africii. „Nu putem să ne întoarcem undeva unde n-am fost de fapt niciodată. Africa nu mai e a noastră. Asta e.”, zice Marjorie, ultima descendentă a surorilor, cea care se pare că spune și povestea tuturor, de vreme ce are câteva trăsături similare cu autoarea.

Pentru că până la urmă „istoria e storytelling”, zice tatăl lui Marjorie, profesor de istorie, mai exact e făcută de ăia care știu să spună mai bine o poveste. După mulți ani în care istoria a fost scrisă de albi, stră-stră-nepoata unor africani a ajuns să scrie această poveste așa cum o fi auzit-o și ea în familie. Nu rezolvă situația actuală a negrilor și nu absolvă nicio vină. E doar o poveste spusă din tabăra asupriților. Din care se poate învăța ceva măcar pentru viitor.

„Drumul spre casă” cred că are și sensul de împăcare cu sine, asumare, întoarcere spre sine, de vreme ce Africa nu mai e neapărat o casă pentru a șaptea spiță a sclavului răpit dintr-o colibă acum 200 de ani. Dar poate fi o călătorie revelatoare spre originea răului care a ros generațiile de până acum și le-a alimentat cu o furie greu de ostoit.

Un truc pe care creştinii lor îl învăţaseră şi despre care le vorbeau tare şi liber oamenilor de pe Coasta de Aur. Iertare, strigau, în timp ce îşi săvârşeau relele. Când era mai tânăr, Yaw se întreba de ce nu propovăduiau că oamenii trebuie să evite să mai săvârşească rele cu totul. Dar cu cât înainta în vârstă, cu atât înţelegea mai bine. Iertarea era un act realizat după faptă, o bucată din viitorul faptei rele. Iar dacă omului îi îndrepţi ochiul spre viitor, e posibil să nu mai vadă ce lucruri îl vatămă în prezent.

Ne vedem sâmbătă, 29 septembrie de la ora 18.00, la Switch.Eat ca să vedem ce a înțeles fiecare din cartea asta.

Tags: club de carte, drumul spre casă, homegoing, negri, recenzie, sclavi, sclavie, Yaa Gyasi