Interior zero – romanul disperării la 30 de ani

Lavinia Braniște scrie bine despre femeia româncă la 30 de ani, „fiica targetului”, care simte enorm, vede monstruos, dar trăiește după posibilități

Am terminat mai devreme cartea de la clubul de carte de luna asta și am simțit nevoia să mă dreg un pic cu ceva mai bun. O să vă povestesc și despre aia ceva mai târziu, dar acum vă spun că am citit într-o seară, pe nerăsuflate, primul roman al unei scriitoare care m-a dat pe spate: Lavinia Braniște cu „Interior zero”.

Am lăsat din mână cartea pe la 2 dimineața și primul gând a fost: vreau s-o cunosc pe fata asta! Lavinia, Cristina sau sub ce nume s-o ascunde ea, femeia de 30+ care simte enorm, vede monstruos și reușește să scrie atât de realist toate asta. M-am regăsit în cartea Laviniei Braniște mai mult decât aș fi crezut citindu-i cronicile, pentru că îmi imaginam că se referă strict la omul modern, corporatist și eu nu mă mai vedeam încadrată acolo. Dar vai, cât de etern actuală e femeia asta de 30+ a Laviniei! Cât de similare sunt angoasele ei, fricile, nevoile și disperările ei cu alea trăite de mine acum 10 ani, trăite poate și de altele înaintea noastră și de multe altele după noi.

Interior zero” este romanul oamenilor „cu haine frumoase și suflete varză” care trăiesc într-o metropolă rece și indiferentă, fac o muncă pe care o detestă, cu niște șefi și colegi care îi consumă psihic, pe niște bani care abia le ajung de la o lună la alta pentru chirie, Mega, vreun club sau un festival, primesc în continuare ajutor de la mama – „câtă mâncare, atâta iubire” – și visează să se înhame la un credit pe viață pentru un apartament mizer, dar al lor. În timpul ăsta viața trece pe lângă ei, pentru că ei sunt prea timorați ca să-și decidă soarta, iar lumea pare a fi a descurcăreților, nu a celor cu milă și prințipuri.

Cristina, personajul principal, e traducătoare, a studiat la Cluj, are 32 sau 33 de ani, mama plecată în Spania, bunica încă într-o curte din Brăila (până aici totul e ca în viața Laviniei, autoarea), un pseudo-iubit indecis la Cluj și o prietenă bună cu care bântuie cluburile din București. Muncește ca secretară/traducătoare/contabilă/om bun la toate într-o firmă de construcții româno-spaniolă, tiranizată de o semi-patroană abuzivă, ca mulți șefi români. Suferă de „ridicolul simț al datoriei față de bunul mers al lucrurilor” și asta îi consumă aproape toate resursele psihice și fizice de viață. Ce rămâne cheltuiește pe nevoia de iubire, disperată, la o vârstă la care toți se însoară și au copii în jurul tău, iar tu te simți mai neadecvată ca oricând, mai pustie și părăsită pentru că nu întâlnești decât bipolari sau complicați emoțional. Lumea paralelă a bărbaților pe care îi înțelegi, dar spre care nu găsești „gaura de vierme”.

Cristina își consemnează zilele într-o scriitură simplă, alertă, presărată cu mici perle de umor negru și autoironie, iar rezultatul e un stil literar fermecător. Din interviul ăsta, luat de Andrei Crăciun, am aflat că scrie bine și din prima: „Nu rescriu, pentru că sunt foarte atentă când scriu prima dată. Îmi ia mult până scot din cap o frază, și atunci nu e nevoie să rescriu. Recitesc pentru coerență, pentru exprimare, dar de rescris, n-am rescris semnificativ niciodată.”.

Personajele din romanul Laviniei Braniște trăiesc într-o zeamă tulbure, contaminată de neîncredere și sunt ușor recognoscibile:

  • E colegul descurcăreț care știe să facă bani din orice: „În hol mai rămâne suspendat o vreme mirosul de bărbat român între două vârste. Din ăla care e pe drumuri toată ziua şi se descurcă.
  • E șefa zgârcită și abuzivă care urlă, domină prin teroare și se mândrește cu calitățile astea manageriale: „Şi totuşi am fost şi mai rău, iar acum mă înnebuneşte gândul că binele arată aşa.”
  • E odrasla de politician trimisă la studii afară pentru că tac-su a secat de resurse un oraș pentru asta, iar fii șefilor noștri vor fi șefii copiilor noștri: „Banul la ban trage, noi avem sărăcia în ADN, e nevoie de instrumente fine, care se vor inventa peste generaţii, ca s-o scoată de-acolo. Ne-am născut modeşti şi o să rămânem aşa. Adică ne luptăm să rămânem aşa, să nu cădem şi mai jos.
  • E mama care te iubește și încearcă să te sprijine cu bani și conserve, iar asta te face să te simți și mai vinovat că nu reușești să fii altfel și să-i întorci binele: „M-am gândit iniţial să mă duc singură, s-o protejez pe mama şi să nu-i zic, sau să-i zic după ce e gata, dar ştiam că s-ar fi simţit trădată. Că marile evenimente ale vieţii mele vor fi bolile şi ea va vrea să fie părtaşă. Mai mult de-atât n-o să pot să-i ofer.
  • E specialistul de HR care indiferent de unde vine are aceleași întrebări stupide la care toată lumea răspunde mințind: „Înspre ce vreau să cresc. Îi spun că spre marketing. Ceea ce e o prostie, fiindcă nu, dar asta e o lume în care nu poţi să nu vrei să creşti, suntem fiii şi fiicele targetului. Targetul meu e să supravieţuiesc fiecărei zile, să ies la ora cinci ca un căţel scăpat din lesă în parc şi să alerg să mă tăvălesc în ciori moarte, ca să-mi pierd mirosul. Azi targetul e să ies cât mai repede din biroul ăsta strâmt, în care-l simt pe bărbatul ăsta cum respiră. Frumosul ăsta care-mi chestionează mie viaţa.
  • E prietena cea mai bună pe care o iubești, dar față de care tot păstrezi o fărâmă de neîncredere care vine de fapt tot din propriile frici: „Otilia e radioasă. Şi are o inteligenţă care te taie. Îmi place de ea. Uneori aş vrea să fiu ea. Ca să ştiu exact ce crede despre mine.
  • E eterna teamă a românului paranoic de securiști, în epoca Internetului în care spui singur tot despre tine, pentru că altfel te autoizolezi: „Eu nu cred că am securistul meu, eu cred numai în robotul de la Facebook, care-mi urmăreşte conversaţiile ca să mă alimenteze cu reclame şi să-mi facă sugestii de pagini, mai mult de-atât nu merit la viaţa mea.
  • Îar tu, în mijlocul tuturor, ești singură și terifiată: „Dacă aş putea să trăiesc pe fundul oceanului, în beznă eternă, ca un animal din ăla oribil de care şi-a bătut joc evoluţia… Să n-aud păreri de le nimeni.

„Interior zero” este unul dintre cele mai frumoase romane românești contemporane care mi-a picat în mână. Iar dacă aș avea ocazia s-o cunosc vreodată pe Lavinia Braniște i-aș spune că toate astea se vor mai calma cu vârsta, chiar dacă pesemne nu se vor vindeca cu adevărat niciodată.

Oricum, sigur o să-i urmăresc evoluția acestei noi scriitoare. Deocamdată văd că pregătește o piesă de teatru după roman.

Etichete: , , , ,

4 comentarii la “Interior zero – romanul disperării la 30 de ani” Subscribe

  1. giani 18/09/2018 at 21:18 #

    e foarte buna
    are si o carte de povestiri tot la polirom, in acelasi stil

    • Dollo 19/09/2018 at 16:13 #

      Dap, o s-o am în vedere

  2. Bookish 19/09/2018 at 13:34 #

    Și mie mi-a plăcut mult Interior zero. M-am regăsit în foarte multe din situațiile Cristinei, dar, cel mai mult am apreciat stilul simplu și direct al scriiturii, conversațiile dinamice, extrem de vizuale.
    Locurile la primele reprezentații s-au epuizat în câteva ore, pândesc și eu acum următorul spectacol.

    • Dollo 19/09/2018 at 16:12 #

      Da, am aflat între timp că am ratat reprezentațiile la câteva zile. Vor mai fi cu siguranță, deși cartea mi-a plăcut așa de mult că parcă aș vrea să o păstrez doar la stadiul de lectură 🙂

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Sărăcia se învață în familie și e ocrotită de stat

teclas

În Deltă oamenii se zbat ca peștii pe uscat: nu au de lucru, dar fac copii ca să trăiască din alocații. Copiii lor le vor călca pe urme. Needucați, necalificați, vor fi următoarele generații de votanți cu sacoșa.

Și nevaccinați, și cu sănătatea garantată de stat

vaccinare2

Dialog între doi medici la Comisia de Sănătate din Senat:
– Niciun guvern nu poate impune ca în corpul supușilor săi să fie inoculate cu forța anumite medicamente.
– Dar de ce obligăm bolnavii de sifilis să se trateze?
– Da, îi tratăm cu forța pentru că sifilisul se transmite pe cale sexuală, dar SIDA și minoritățile sunt libere…

Nostalgii maso-comuniste de 1 Mai

steaguri

O frântură dintr-o zi grea, muncitorească, a unui chelner hâtru de la Restaurantul Riviera din Parcul 23 August.

De ce picură în Casa Poporului

casa poporului senat

Un accident umed a fost descoperit ieri, pe Facebook, în Parlament. Pentru că am apucat s-o cunosc pe mama Casei Poporului înainte să moară, vă invit să citiți un text din care veți afla și voi cum e când se sparge o țeavă în Palat, cum intră zăpada în birouri iarna, de ce unii zic că ar fi nevoie de termopane noi, câtă apă, curent și nervi consumă Casa Poporului ca să fie ceea ce este: locul în care cei mai iubiți fii ai poporului muncesc zi de zi pentru propășirea noastră, a tutulor.

Tata

tata

Mama, aplecată asupra crucii lui, exclamând cu o imperceptibilă urmă de satisfacție: „Deh, Nelule, ai murit așa cum ai trăit, ca un câine!”. Mi-am dat seama că ea nu l-a iertat niciodată.

De ce a fost mai bine în iarna lui 54

București în iarna din 1954

Pe vremea aia oamenii știau să-și facă provizii pentru iarnă, să se scoată singuri din rahatul alb și reușeau să îndeplinească și planul în uzină. Acum avem televiziuni de știri al căror unic rol educativ e ăla de a perpetua mentalitatea asistată a cetățeanului care în curând va aștepta să fie șters și la cur de către autoritățile incompetente.