Interior zero – romanul disperării la 30 de ani

Am terminat mai devreme cartea de la clubul de carte de luna asta și am simțit nevoia să mă dreg un pic cu ceva mai bun. O să vă povestesc și despre aia ceva mai târziu, dar acum vă spun că am citit într-o seară, pe nerăsuflate, primul roman al unei scriitoare care m-a dat pe spate: Lavinia Braniște cu „Interior zero”.

Am lăsat din mână cartea pe la 2 dimineața și primul gând a fost: vreau s-o cunosc pe fata asta! Lavinia, Cristina sau sub ce nume s-o ascunde ea, femeia de 30+ care simte enorm, vede monstruos și reușește să scrie atât de realist toate asta. M-am regăsit în cartea Laviniei Braniște mai mult decât aș fi crezut citindu-i cronicile, pentru că îmi imaginam că se referă strict la omul modern, corporatist și eu nu mă mai vedeam încadrată acolo. Dar vai, cât de etern actuală e femeia asta de 30+ a Laviniei! Cât de similare sunt angoasele ei, fricile, nevoile și disperările ei cu alea trăite de mine acum 10 ani, trăite poate și de altele înaintea noastră și de multe altele după noi.

„Interior zero” este romanul oamenilor „cu haine frumoase și suflete varză” care trăiesc într-o metropolă rece și indiferentă, fac o muncă pe care o detestă, cu niște șefi și colegi care îi consumă psihic, pe niște bani care abia le ajung de la o lună la alta pentru chirie, Mega, vreun club sau un festival, primesc în continuare ajutor de la mama – „câtă mâncare, atâta iubire” – și visează să se înhame la un credit pe viață pentru un apartament mizer, dar al lor. În timpul ăsta viața trece pe lângă ei, pentru că ei sunt prea timorați ca să-și decidă soarta, iar lumea pare a fi a descurcăreților, nu a celor cu milă și prințipuri.

Cristina, personajul principal, e traducătoare, a studiat la Cluj, are 32 sau 33 de ani, mama plecată în Spania, bunica încă într-o curte din Brăila (până aici totul e ca în viața Laviniei, autoarea), un pseudo-iubit indecis la Cluj și o prietenă bună cu care bântuie cluburile din București. Muncește ca secretară/traducătoare/contabilă/om bun la toate într-o firmă de construcții româno-spaniolă, tiranizată de o semi-patroană abuzivă, ca mulți șefi români. Suferă de „ridicolul simț al datoriei față de bunul mers al lucrurilor” și asta îi consumă aproape toate resursele psihice și fizice de viață. Ce rămâne cheltuiește pe nevoia de iubire, disperată, la o vârstă la care toți se însoară și au copii în jurul tău, iar tu te simți mai neadecvată ca oricând, mai pustie și părăsită pentru că nu întâlnești decât bipolari sau complicați emoțional. Lumea paralelă a bărbaților pe care îi înțelegi, dar spre care nu găsești „gaura de vierme”.

Cristina își consemnează zilele într-o scriitură simplă, alertă, presărată cu mici perle de umor negru și autoironie, iar rezultatul e un stil literar fermecător. Din interviul ăsta, luat de Andrei Crăciun, am aflat că scrie bine și din prima: „Nu rescriu, pentru că sunt foarte atentă când scriu prima dată. Îmi ia mult până scot din cap o frază, și atunci nu e nevoie să rescriu. Recitesc pentru coerență, pentru exprimare, dar de rescris, n-am rescris semnificativ niciodată.”.

Personajele din romanul Laviniei Braniște trăiesc într-o zeamă tulbure, contaminată de neîncredere și sunt ușor recognoscibile:

• E colegul descurcăreț care știe să facă bani din orice: „În hol mai rămâne suspendat o vreme mirosul de bărbat român între două vârste. Din ăla care e pe drumuri toată ziua şi se descurcă.”
• E șefa zgârcită și abuzivă care urlă, domină prin teroare și se mândrește cu calitățile astea manageriale: „Şi totuşi am fost şi mai rău, iar acum mă înnebuneşte gândul că binele arată aşa.”
• E odrasla de politician trimisă la studii afară pentru că tac-su a secat de resurse un oraș pentru asta, iar fii șefilor noștri vor fi șefii copiilor noștri: „Banul la ban trage, noi avem sărăcia în ADN, e nevoie de instrumente fine, care se vor inventa peste generaţii, ca s-o scoată de-acolo. Ne-am născut modeşti şi o să rămânem aşa. Adică ne luptăm să rămânem aşa, să nu cădem şi mai jos.”
• E mama care te iubește și încearcă să te sprijine cu bani și conserve, iar asta te face să te simți și mai vinovat că nu reușești să fii altfel și să-i întorci binele: „M-am gândit iniţial să mă duc singură, s-o protejez pe mama şi să nu-i zic, sau să-i zic după ce e gata, dar ştiam că s-ar fi simţit trădată. Că marile evenimente ale vieţii mele vor fi bolile şi ea va vrea să fie părtaşă. Mai mult de-atât n-o să pot să-i ofer.”
• E specialistul de HR care indiferent de unde vine are aceleași întrebări stupide la care toată lumea răspunde mințind: „Înspre ce vreau să cresc. Îi spun că spre marketing. Ceea ce e o prostie, fiindcă nu, dar asta e o lume în care nu poţi să nu vrei să creşti, suntem fiii şi fiicele targetului. Targetul meu e să supravieţuiesc fiecărei zile, să ies la ora cinci ca un căţel scăpat din lesă în parc şi să alerg să mă tăvălesc în ciori moarte, ca să-mi pierd mirosul. Azi targetul e să ies cât mai repede din biroul ăsta strâmt, în care-l simt pe bărbatul ăsta cum respiră. Frumosul ăsta care-mi chestionează mie viaţa.”
• E prietena cea mai bună pe care o iubești, dar față de care tot păstrezi o fărâmă de neîncredere care vine de fapt tot din propriile frici: „Otilia e radioasă. Şi are o inteligenţă care te taie. Îmi place de ea. Uneori aş vrea să fiu ea. Ca să ştiu exact ce crede despre mine.”
• E eterna teamă a românului paranoic de securiști, în epoca Internetului în care spui singur tot despre tine, pentru că altfel te autoizolezi: „Eu nu cred că am securistul meu, eu cred numai în robotul de la Facebook, care-mi urmăreşte conversaţiile ca să mă alimenteze cu reclame şi să-mi facă sugestii de pagini, mai mult de-atât nu merit la viaţa mea.”
• Îar tu, în mijlocul tuturor, ești singură și terifiată: „Dacă aş putea să trăiesc pe fundul oceanului, în beznă eternă, ca un animal din ăla oribil de care şi-a bătut joc evoluţia… Să n-aud păreri de le nimeni.”

„Interior zero” este unul dintre cele mai frumoase romane românești contemporane care mi-a picat în mână. Iar dacă aș avea ocazia s-o cunosc vreodată pe Lavinia Braniște i-aș spune că toate astea se vor mai calma cu vârsta, chiar dacă pesemne nu se vor vindeca cu adevărat niciodată.

Oricum, sigur o să-i urmăresc evoluția acestei noi scriitoare. Deocamdată văd că pregătește o piesă de teatru după roman.

Etichete: carte, femei de peste 30 de ani, Interior zero, Lavinia Braniște, recenzie