Cum se aproba un film pe vremea lui Ceaușescu

Povestește Mihai Constantinescu, regizor care și-a început cariera cu niște pușcărie pentru delict de opinie, a stat pe bară zece ani după asta, fiindu-i interzis să lucreze în branșă, apoi a făcut un balet ideologic ca să nu-i fie rușine azi cu filmele semnate în vremea aia

Mi-a povestit cineva la un moment dat că celebra serie „BD” ar fi trebuit să aibă 11 filme, dar că după apariția primelor trei s-a trezit vâna reacționară în Eugen Barbu care a criticat vehement decadența din film, a înfierat stilul ironic și a chemat cenzura să-și facă treaba. Și așa a rămas ciuntită în fașă una dintre cele mai bune serii făcute de cinematografia românească. Eugen Barbu era soțul nu mai puțin celebrei Marga Barbu, actriță pentru care tot el scrisese filmele din seria „Mărgelatu”. Așadar e foarte posibil ca la mijloc să nu fi fost decât sfânta invidie profesională, dar care s-a servit în cazul ăsta de instrumentele mizerabile de propagandă comuniste. Cam așa stăteau lucrurile atunci, pentru creatorii de conținut, fie el scris, video sau audio, era nevoie de aprobările unor comitete formate din politruci care nu făceau decât să critice, să taie sau să tragă pe linie moartă vreun nefericit de autor, scenarist sau regizor care nu se încadra în linia partidului.

Ce s-a întâmplat cu politrucii ăștia după 1989? „Au avut niște procese, i-au condamnat niște ani, au stat câteva luni, au ieșit, au început să scrie cărți, au devenit sfătuitorii ăstora de acum, nu știți?” – zice Mihai Constantinescu, regizor care și-a început cariera cu niște pușcărie pentru delict de opinie, a stat pe bară zece ani după asta, fiindu-i interzis să lucreze în branșă, apoi a făcut un balet ideologic cât de bine a putut, ca să nu-i fie rușine azi cu filmele semnate în vremea aia.

Eu l-am cunoscut din întâmplare, lucrând la proiectul „Sidonia Drăgușanu” pe care l-am început anul trecut. Mihai Constantinescu este regizorul și scenaristul filmului „Să-ți vorbesc despre mine”, ecranizare a romanului Sidoniei Drăgușanu, „Jurnalul Aurorei Serafim”, pe care îl relansăm anul ăsta la 20 octombrie.

 

Jurnalul Aurorei Serafim”, romanul apărut în 1957, este singurul dintre „copiii” Sidoniei care a fost ecranizat. În 1987, când Constantinescu terminase un film bine primit de public, regimul comunist de atunci i-a cerut să facă „urgent” un altul la fel de bun. Din cauza problemelor din tinerețe, regizorul avea grijă să-și aleagă temele filmelor cât mai departe de politică. Așa a ajuns să citească romanul Sidoniei și să-l ecranizeze în mai puțin de un an. Distribuția – Ioana Crăciunescu, Gheorghe Dinică, Emil Hossu, Gabriela Popescu, Dorina Lazăr, Adela Mărculescu – s-a mulat perfect pe personajele imaginate de Sidonia. La 85 de ani, într-un apartament din București, lângă motanul Pasaris și câinele Leonea, mi-a povestit cum a fost la filmări, cum s-a însurat între două cadre din film, cum era cinematografia românească pe vremuri și ce pățeai dacă erai prea slobod la gură, cum a fost el.

Dinică, Hossu sau viceversa?

– De ce ați ales cartea asta și nu alta?

– Făcusem filmul Un oaspete la cină, care fusese primit bine de critică și de cei care ne conduceau, mă rog, comisia aia ideologică care era spaima regizorilor, le plăcuse filmul și au vrut să fac urgent și un alt film. În filmele mele mă feream foarte tare să tratez subiecte cu iz politic, pentru că fusesem condamnat politic în 1956 și orice greșeală, intenționată sau nu, putea să degenereze. Și la mine era cu stări agravante. Și atunci trebuia să găsesc ceva care nu implica nimic politic. Cum au fost de fapt temele și la filmele anterioare. Scenariștii mei cu care lucrasem, Octav Pancu-Iaşi, Aurel Baranga, se cam duseseră, ceilalți nu aveau nimic, și atunci am dat sfoară în țară: cine a citit vreo nuvelă, o schiță care se poate transforma în film? Și soția directorului casei de film care urma să facă filmul mi-a recomandat cartea Sidoniei.

– Deci o femeie.

– Da, o femeie. Și am citit-o pe nerăsuflate, ca să zic așa, și am zis: da domnule, se poate! Dar orice ecranizare presupune o muncă laborioasă și… e o meserie scenaristica, ce să mai discutăm. Dar neavând pe nimeni să mă ajute, filmul fiind cerut foarte repede, am făcut eu ecranizarea. Nu știu în ce măsură am descoperit toate subtilitățile de ordin comportamental, psihic, ale personajelor, dar am căutat să nu mă abat de la stilul povestirii și să-l respect. Să nu divaghez prea mult.

– Ați vizualizat actorii în timp ce citeați romanul?

– Nu în timpul ăla, dar distribuția nu mi-a fost greu s-o fac. La vremea aia îi știam pe toți, eram prieten cu majoritatea, îi văzusem și la teatru, nu era problemă. Și la distribuția celor maturi și mai ales a celor din rolurile principale vreau să fiu sincer cu mine în primul rând și să spun că am dubii că am ales pe cine trebuia.

– De ce?

– Nu spun că am greșit, dar am dubii la cei doi actori cu roluri masculine, respectiv Hossu și Dinică. Nu știu, dar asta e că filmul nu mai poți să-l faci încă o dată. Nu știu, oare cum ar fi fost să-i fi distribuit invers?!

– Eu m-am întrebat cum ar fi fost ca în film Aurora să fi ales invers, adică să rămână cu Dinică în loc de Hossu?

– Da, da… Pentru că nu era niciun fel de surpriză.

– Nu v-ați gândit în timpul filmului să-i inversați între ei, măcar așa de probă?

– Nu, de ce să mint, în timpul filmului chiar îmi plăcea foarte mult ce am distribuit.

– Nici nu e greu, Dinică e perfect în rol, parcă a fost scris pentru el.

– Da, el avea un farmec, avea o taină a lui. De aia era foarte greu de pătruns și se împrietenea foarte greu cu cei pe care-i cunoștea. Restul distribuției, însă, cred că am ales-o fără cusur, nu încape îndoială. Neavând pretenția unui film care să frizeze capodoperele, e un film plăcut, lucrurile sunt tranșante, e o poveste de viață adevărată.

Mi-aș dori să știu măcar ce s-a petrecut cu copiii din film, iacă-tă după 30 de ani?

– Și cu copiii cum a fost, cum i-ați ales?

– Am făcut selecții multe până am găsit gemenii. Nu era simplu. Să fie și isteți, să poți să faci ceva cu ei, să ai un aluat. E, dar după multe încercări i-am găsit și toți erau frumușei și isteți. Ei de fapt nici nu știau că fac film, ei se jucau. Fetița aia oropsită, Nina, pe care o părăsiseră părinții, am găsit o fetiță cu privirea aia așa… Doamne, mi-o aduc aminte și acum. Mi-aș dori să știu măcar ce s-a petrecut cu ei iacă-tă după 30 de ani? Cum au ajuns, unde au ajuns? Nu-mi amintesc numele lor, din păcate. Mai țin minte de la filmări o fetiță, frumușică foc. Am întrebat-o într-o zi cum te cheamă? Și zice: Ceaușescu. Să-ți schimbi numele! I-am zis și s-a speriat sărăcuța.

– Ha, ha, dar nu avea legătură cu cuplul Ceaușescu, nu?

– Nu, maică-sa era coafeză. Dar fetița săraca s-a speriat. Doamne, ce frumușei erau toți copiii! Am lansat mulți la primul rol. Pe Bănică junior, de exemplu, l-am lansat în Eroii nu au vârstă, un serial de televiziune. Dar el nu mai ține minte, zice că s-a lansat în Liceenii lui Corjos. Dar așa e omul, uită… nu contează.

Pentru lansarea cărții am dat sfoară în țară să găsim copiii din film. Pe unii i-am găsit prin Facebook, dar nu reușim să-i găsim exact pe protagoniști: gemenii inginerului Runcan (alias Gheorghe Dinică) și pe micuța oropsită Nina. Distribuie și tu link-ul ăsta poate îi cunoaște cineva și mă ajuți să-i găsesc.

Toți regizorii aveam grijă să fie câte o șopârlă mai grosieră așa, care să cadă la cenzură, dar să rămână altele mai fine

– Unde s-a turnat filmul, mai există grădinița aia?

– Da, la APACA. Era o grădiniță mai de protocol așa.

– De ce ați ales-o pe aia, arăta mai bine?

– Domnule, sunt niște reproșuri care mi s-au mai făcut mie și la Tată de duminică. Sunt acolo niște curse de carting în care copiii au niște costume speciale. Unii dintre colegi m-au făcut oportunist. Eu nu sunt oportunist deloc, eu i-am îmbrăcat așa ca să le arăt cum se face. Foloseam prilejul ca să arăt regimului cum ar trebui să fie.

– Așa se explică și casele în care stăteau protagoniștii? Niciunul nu locuia la bloc comunist, ca toată clasa muncitoare. Am observat de multe ori asta în filmele comuniste, că în general nu prea se stătea la bloc. De ce?

– Da, nu știu, Aurora stătea totuși într-o garsonieră. Ce-i drept era într-o casă mai mare, dar ea ocupa o garsonieră. Apoi Dinică am zis că era deja mai realizat, era inginer șef… Nu asta era problema. Că așa șopârle mai băgam toți. Și eu, ca toți ceilalți, aveam grijă să fie câte una mai grosieră așa, care să cadă la cenzură, dar să rămână altele mai fine.

– Asta era practica?

– Da, se băgau șopârle grele, ca să atragă atenția și să le dai satisfacție că taie și ei ceva, dar îți rămâneau altele mai fine. Eu în general nu eram mare fitilist, pentru că aș fi stat cam multișor pe bară…

– Dumneavoastră ce ați băgat în filmul ăsta?

– Nu mai știu să vă spun în ăsta, dar erau și replici nevinovate care cădeau. De exemplu în Tată de duminică m-au pus să tai o replică chiar în seara premierei, dacă vă puteți imagina așa ceva. Am alergat cu foarfeca pe la toate cinematografele să tai replica aia din bobina 6 sau 7…

– Ce replică era?

– Era ceva cam așa, spunea copilul: „mamă, eu când sunt cu tine mi-e dor de tata și când sunt cu tata mi-e dor de tine”…

– Și ce era subversiv aici?

– Tocmai de aia, vedeți absurdul situației? Copiile erau făcute, trimise la cinematograf, trebuia peste câteva ore să înceapă proiecția și eu alergam cu foarfeca să tai scena asta. Era cumplit. Când vedeai 22 de inși în comisia aia, care toți ziceau că se pricep la chestia asta, vă dați seama!?

După ce-ți desființau filmul, numai că nu ziceau: trebuiești împușcat, băi, ai cheltuit banii degeaba!

– Cine erau ei?

– Numai politruci. Prezida Popescu „Dumnezeu”. Apoi erau Coban, Ioniță,… Dumnezeu îi mai știe… Era ceva extraordinar. Când îi vedeai venind pe culoar, la etajul 8, era dezastru. Plus prin ce treceai până atunci: casa de film, producătorii delegați, ăia spuneau ce să tai și ce nu. Unul zicea taie aia, ălălalt zicea nu, altceva trebuie tăiat. Venea Ghișe, Dulea, care răspundeau de cinematografie. Depinde cine lua primul cuvântul, dacă primul care lua cuvântul zicea că filmul e bun, aveai șanse și filmul trecea. Dacă primul găsea o chichiță și zicea ceva mai rău, următorii îl desființau. Numai că nu ziceau: trebuiești împușcat, băi, ai cheltuit banii degeaba!

– Vi s-a întâmplat să nu vă fie aprobat deloc un film?

– Nu. Dar au mai existat cazuri, au avut probleme mari. Însă ceilalți erau membri de partid și era o diferență. Eu nu am fost, deși mi s-a propus. Dar aveam noroc că eram la ODUS, Organizația Democrației Socialiste sau așa ceva. Dacă erai acolo nu mai puteai să fii membru de partid. Mi se tot spunea, dar răspundeam: dacă mă faci membru de partid, la ODUS cine mai rămâne?

– Și dacă ați fi fost membru erau mai blânzi cei din comisie?

– Altfel discutai cu ei, de pe poziții egale, principii ideologice…, eu pe ce principii să discut? Abia mă mulțumeam că eram tolerat. Dar asta mi-a prins și bine, că nu am nimic de care să-mi fie rușine. Deși m-a obligat și pe mine să fac un film cu 23 august. Și am crezut că înnebunesc. Conducerea partidului se săturase de toți ăia care făcuseră filme și voiau ceva mai proaspăt. Și am luat treaba în serios. Eu aveam 12 ani la 23 august 1944, aveam amintiri. M-am documentat, am luat materiale cu toți care au jucat un rol în război, dar după ce am prezentat prima variantă a filmului, Dulea s-a uitat și mi-a ținut un discurs așa sofisticat că nu înțelegeam nimic. De fapt nu era bine. Am făcut a doua variantă, iar mi-a respins-o. De fapt ce se dorea, dar nu spuneau: nu se dorea cu 23 august, ci cu vizitele tovarășului. Nu se suporta niciun fel de figură istorică lângă el. Am avut noroc cu un coleg mai tânăr, l-am convins să-l facă el și i-am plătit o excursie la mare. Și așa am scăpat. Filmul rula o singură dată. Se dădea la un cinema unde veneau activi de partid, vedeau filmul, eventual se ambala și se trimitea tovarășului, dacă avea chef îl vedea…

– Ce s-a întâmplat cu toți oamenii ăștia după 89?

– Au avut niște procese, i-au condamnat niște ani, au stat câteva luni, au ieșit, au început să scrie cărți, au devenit sfătuitorii ăstora de acum, nu știți? E curios că pe vremea comunismului, cei din prima linie erau tâmpiți, aveau însă doi-trei care erau pregătiți. Linia a doua, însă, erau foarte bine pregătiți. Îi așteptau pe ăștia din linia 1 să moară sau să cadă ca să le ia locul. Acum, însă, și linia 1 e tâmpită, iar linia a 2-a e o nenorocire. Ați văzut declarațiile tinerilor ălora social democrați, liberali, la nu știu ce congres? Nici nu știau de ce erau acolo. O rușine!

Eram atât de deștept să-mi dau seama că  pe timpul capitaliștilor trăiam mai bine

– Dumneavoastră ce vise aveați în facultate?

– Inițial, când am terminat liceul, voiam să fac chimie industrială și să îmi fac o făbricuță de pastă de dinți și cremă de ghete.

– Puteați pe vremea aia?

– În 1951 când am terminat eu liceul nu știu dacă 2% din populația României credea că comunismul o să dureze. Am luat examenul, dar fără loc, și a venit armata. M-am înscris repede la o facultate de 3 ani pentru profesori, îi ziceam noi Sorbonica. Ca să-mi amân armata. După ce am rezolvat cu armata nu m-am mai dus la Sorbonica. În schimb m-am dus la dansuri populare, la un fel de teatru de revistă pe strada Mihai Vodă. Și mi-am dat seama că nu am viitor dacă nu fac facultatea și am aflat de Institutul de Artă Cinematografică, care era la cinema Volga. M-am înscris, am dat examen, am spus o poezie, Scara, de Coșbuc, am luat proba practică și apoi aia teoretică, dar așa într-o doară.

– Și cum a fost la Institut?

– La vremea aia la noi se vedeau numai filme rusești și chinezești. Abia în anul 4 în arhivă mai vedeam filme americane, cum ar fi Rapsodia albastră a lui Gershwin… dar puțin.

Nu știu cum erau alea de atunci, dar filmele rusești din anii 80 mie mi-au plăcut.

– Alea îmi plac și mie. Dar văzând numai filme rusești începi să latri. Noi sincer am fost cam autodidacți. Profesorii noștri erau cu câțiva ani mai în vârstă decât noi, veniți de la Moscova. Aveam profesor de dramaturgie, pe unul Dimitrov, chiar rus, școala era rusificată. Materiile de bază: socialismul științific, marxismul, astea erau materiile. Dar dacă îți place ce ai vrut să faci, reușești să înveți singur.

– E surprinzător că împotriva curentului și a îndoctrinării, totuși nu erați comunist. Cum se face? Aveați și origine sănătoasă…

– Doamnă, eu eram atât de deștept să-mi dau seama că pe timpul capitaliștilor era mai bine. Tata, cu patru clase de meserii, în 1938 când eu aveam 6 ani, el avea 6000 de lei pe lună, casă gratuit de la uzină (apartament de 3 camere), putea să întrețină doi copii în școală, suda în costum de stofă englezească, la Uzina Govora Călimănești, care era a liberalilor, o societate pe acțiuni. Asta era. Iar când au venit comuniștii la putere nu a mai fost bine, dimpotrivă, au început lipsurile. Cum să nu-mi dau seama când era mai bine înainte, ce era așa de greu? Când erau sărbătorile mergeam la Râmnicu Vâlcea, la 20 de km de noi, la magazin, ne urca pe un scăunel, ne îmbrăca din cap până în picioare. Ne-a dat la școală, când a venit comunismul la putere eu deja făcusem 4 ani de liceu.

– Cum erați plătit ca regizor?

– La milionul de spectatori. Între 30 și 40.000 de lei.

– Erau bani mulți?

– Da, o jumătate de Dacie.

– Era greu să atingi milionul de spectatori?

– Atunci nu. Acum e imposibil.

– Și actorii cum erau plătiți?

– Ei erau angajați permanent la un teatru și când prindeau un rol erau plătiți suplimentar. Ca rol principal era 25-30.000 de lei, dar cele secundare erau mai puțin. Regizorii nu erau salariați, erau plătiți pe contract.

– Și dacă nu aveați filme din ce trăiați?

– Din împrumuturi de la ACIN. Când prindeai contractul îți reținea din bani. Nu se trăia extraordinar, dar eram tineri… era bine!

Mi-au furat zece ani și de pregătire intelectuală și de cunoștințe, de relații. Am stat pe bară.

– Nu ați apucat s-o cunoașteți pe Sidonia cât trăia?

– Nu

– Erați totuși în activitate în vremea aia, nu?

– Da, dar dânsa s-a prăpădit prin 1971 dacă nu mă înșel. Eu din 1956, când am terminat institutul, până în 1965 nu am prea avut voie să mă ating de cinematografie.

– Surprinzător că v-au lăsat și după, în condițiile date.

– Păi cum a fost: terminasem facultatea, în 1956, și m-au arestat în toamnă. Am apucat să iau o singură chenzină. După eliberare am stat șomer patru ani, nu se uita nimeni la mine. După care am lucrat patru ani în fabrică, la IPRS Băneasa. La cablaje. În 1965 când s-a dat amnistia aia generală am primit de la un prieten din Buftea un semn: vino că acum se poate! Am fost asistent prima dată la De-aș fi Harap Alb. După asta am tot fost asistent, secund, treceam din film în film. Nu am avut timp, mie mi-au furat zece ani și de pregătire intelectuală și de cunoștințe, de relații. Am stat pe bară din cauza condamnării politice. În 1972 am făcut primul lung metraj – Despre o anume fericire – cu Caramitru și Ovidiu Iuliu Moldovan.

– Pentru ce ați fost arestat?

– Vorbeam mult. Aveam o origine foarte sănătoasă: tata mecanic, mama casnică, fratele actor. Asta îmi permitea să fiu mai slobod de gură. Mi-am exprimat niște intenții pe față: că vreau să plec din țară, că nu se poate face nimic aici, că o ducem nasol, pe timpul facultății. Vorbeam cam cum vorbesc ăștia acum, care au voie să vorbească. Aveam un prieten la fel de guraliv, ăla scria niște versificații. Nici nu le băgam în seamă, sincer, nu mă interesau. Din prima leafă luată de la studio, în loc să mă duc și eu în cârciumă, m-am dus să-mi cumpăr lemne. Mi-am făcut cald în casă și ăsta a venit la mine că era mai bine, să-și transcrie poeziile. Fusesem repartizați amândoi la Sahia și eram de gardă. Ne-am pomenit cu vreo șase-șapte în casă. Nu veniseră cu mandat, dar după ce au găsit versurile s-au dus și au luat mandat de arestare.

– Și care a fost motivul?

– Agitație publică. De la 3 la 7 ani

– Așa mult? Unde ați fost închis?

– Le-am lua pe toate la rând, în București. Dar nu asta e cel mai greu, să știți. Mereu cine te întreabă de pușcăria politică asta întreabă, cât, unde? Nu asta e greu, cu toate că am plâns de foame și frig, erau niște condiții îngrozitoare. Problema a fost după. Acolo e nenorocirea. Că nu-ți dădea posibilitatea să trăiești. Când intrai la cineva să te angajezi, când îi spuneai că ai fost deținut politic, te uitai cum se îngrozesc ca și cum i-ai fi spus că ai holeră. Nu știau cum să facă să spună că nici măcar nu au auzit. Eu am ieșit în 1957, dar m-au luat de mai multe ori. Prima dată la festivalul din 53, pe urmă în 61-62, eram la fabrică, am fost arestat de mai multe ori. O singură judecată am avut, la Tribunal militar, aia din 56, restul erau doar așa, sâcâieli prin aresturi. Dar cel mai rău era după, că nu puteai să-ți faci meseria.

– La fabrică ce făceați?

– La IPRS Băneasa am lucrat la cablaje. În 6 luni am ajuns șef de linie de fabricație. Îmi ziceau tov. inginer. Le spuneam că nu sunt, dar nu mă credeau. Cu ce am învățat eu în liceu, băteam la fund pe ăia care terminaseră fizico-matematică. Dar acolo stăteam cuminte, că și acolo în fabrică am intrat cu pile mari.

– Dar ei nu-și puneau problema, dacă nu lasă omul să muncească, din ce trăiește?

– Nu-i interesa. Toți ăștia mari, Diaconescu, Coposu, când au ieșit din închisoare făceau lădițe și pungi de hârtie lipite cu făină și apă. Nu-ți dădea voie să faci nimic. Asta e problema.

– Cu prietenul dumneavoastră cel mai bun care v-a turnat cum a fost?

– Cu regizorul Andrei Blaier eram mai mult decât frați, eu am stat mai mult cu el decât cu fratele meu, am făcut filme împreună. Pe mine nu m-a deranjat că dădea note despre mine, și nu mă deranjează nici acum. Mă deranjează de ce nu mi-a spus.

– Cum putea să vă spună?

– Simplu, „uite mă, mă obligă ăștia să zic despre tine”. Și eram de acord, că nu aveam tancuri sau arme. Eram doar slobod de gură. Aveți cuvântul meu că nu mă deranja deloc.

– Ați apucat să-i mai spuneți asta înainte să moară?

– Da, la îndemnul unui prieten care tot zicea că să-l sun, că nu mai avem atâta timp să ne împăcăm, l-am sunat. Și tot el m-a luat la înjurături. Atunci am lăsat-o așa, ce să mai zic. Nu l-am mai dat nici în judecată…. am zis că Ăla de sus știe El ce face și cum ne judecă pe fiecare.

Cum să dezbrace un regizor o actriță pe ecran, când el n-a dezbrăcat în viața lui nici măcar pe nevastă-sa?

– După ecranizarea romanului Sidoniei nu v-ați gândit să mai faceți ceva?

– N-am avut timp că a venit 89… și fiind martorul nebuniei din cinematografie, știind ce se va întâmpla, dintr-o dată am avut o detașare și nu am mai vrut să fac nimic. Am făcut doar patru filme de lung metraj documentare, anticomuniste, cu deținuții politic. Filmul după romanul Sidoniei a fost ultimul meu film artistic. Mă rog, penultimul, dar ultimul nu am fost mulțumit de ce a ieșit.

– Din ce s-a făcut după 90 ce filme v-au plăcut?

– Cel mai iubit dintre pământeni cred că este cel mai bun. Poate cel mai bun film românesc dintotdeauna. Filmul trebuie să se sprijine până la urmă pe materialul literar. Povestea ține sau nu ține. În rest… Filmul este o artă populară. Noi ne-am apucat imediat după 90 să facem filme ca să imităm americanii. Nu ai cum să imiți. Ăia au supt de la mă-sa. Cum să dezbrace un regizor o actriță pe ecran, când el n-a dezbrăcat în viața lui nici măcar pe nevastă-sa? Domnule, asta e școală, cum să faci așa. Hai să dezbrăcăm și noi ca ăia. Nu se poate, aicea sunt tradiții, fiecare nație are tradițiile ei.

– Și tradiția României care ziceți că ar fi?

– Asta a relațiilor interumane și în general filmele cu teme valabile peste tot, și în România și în Congo, și în Madagascar, că poate-l vede și Mazăre.

– Deci nu trebuie să fim prea originali. Și al doilea film bun care v-a plăcut care ar fi?

– Moromeții. E greu dacă să zic pe locul doi, dar merg cu Cel mai iubit pe primul loc.

– Dintre ale dumneavoastră de care sunteți cel mai atașat?

– Singurătatea florilor. Scenaristul a fost Pancu-Iași. După o schițișoară a lui Teodor Mazilu care se chema Premiul Nobel. După o conferință unul primește un buchet de flori și nu are cui să-l dea. Mazilu a vrut să joace și el și i-am zis să-și scrie rolul. A jucat un taximetrist.

– La nivel internațional ce film v-a plăcut mai mult? Ce v-a rămas la suflet?

– Undeva cândva, A fost odată în America, parcă așa s-a numit, Nașul – l-am revăzut de curând.

– La ruși le-ați mai dat vreo șansă după facultate?

– Am ajuns să apreciez între timp foarte mult cinematografia rusească.

– Vă place Tarkovski?

– Mai puțin, nu prea-mi plac mie ăștia sofisticați. La film am problema story-ului. Pe același palier stă madam Popescu și madam Ionescu, Când se întâlnesc, dacă madam Ionescu nu poate în două fraze să-i spună ce a văzut la cinema, madam Popescu nu se va duce să-l vadă. Filmul trebuie să aibă story și să aibă tangență cu spectatorii. Este o artă populară.

– Din punctul ăsta de vedere scrierile Sidoniei erau perfecte.

– Cu atât devine mai interesant pentru public cu cât se regăsește în poveste. Să fie rupt din viață. Sunt împotriva filmelor care se termină dând verdicte. Trebuie să lase spectatorul să-și aleagă el și să dea dreptate el unuia sau altuia, plecând de la premisa că și unul și altul au dreptate.

– Cu atât mai interesantă dilema dumneavoastră cu privire la personaje. Parcă și în carte și în film personajul jucat de Dinică e mult mai bine conturat decât Hossu. Poate ar fi fost mai interesant să faceți un final în care s-o lăsați pe Aurora Serafim să aleagă între cei doi.

– Da, asta s-ar fi putut face. Interesant, dar uite că nu m-am gândit, așa fusese mersul scenariului.

– Dar dumneavoastră cu cine țineați, nu v-a plăcut mai mult personajul lui Dinică, cu inima aia a lui plină de amintiri? Parcă aștepta să fie cucerit….

– Ba mie mi-a plăcut. Dar … acum nu mai putem reface filmul.

 

Interviul ăsta face parte dintr-o serie de discuții pe care le-am avut cu actorii care au jucat în film și care mai trăiesc azi, în pregătirea lansării romanului Sidoniei Drăgușanu, care va fi pe 20 octombrie

Etichete: , , , , , , , , , , ,

4 comentarii la “Cum se aproba un film pe vremea lui Ceaușescu” Subscribe

  1. stelian 28/09/2018 at 19:41 #

    Vedeti ca vremurile povestite sunt pe cale de reintoarcere.
    Azi un pic, maine un pic…

    Mi-a pacul chestia ca atunci rindul 1 erau timpiti, dar rindul 2 destepti, iar acum rindul 1 sunt timpiti, iar rindul 2 o catastrofa…
    Au invatat de la ce au patit inaintasii… Rindul 2 a dat la o parte rindul 1 si s-au afisat „democrati”. Asa ca nici un sef nu-si mai aduce consilieri mai destepti ca el, ca il pot da jos.

    Filme din vremea mea dupa care am fugit atunci sa le vad: Glissando, filmele lui Dan Pita, Concurs, Pas in doi, Rochia alba de dantela…
    De ce trag clopotele, Mitica… Adela, si coada nebuna de la Cinemateca…
    Erau puse oficial pe ecrane si dupa o saptamina de rulat in centru le mai gaseai prin cinema-urile de cartier. Era o nebunie sa le poti vedea. Citeai Scinteia sau Romania libera unde erau informatiile cu filmele si apoi intrebai unde e cinematograful ala si cum se ajungea la el, ca nu era pe atunci amicul goagal.

    Ma surprinde aprecierea ce o da Celui mai iubit dintre paminteni. Pentru mine este un model de film de ASA NU. Pentru ca spune ca e o ecranizare dupa un roman si deterioreaza atit litera cit si spiritul romanului…
    Da pentru Morometii. Si ginditi-va ca in 85-86 au gasit in Romania un sat unde au filmat ca si cum totul era in 37. N-au avut nevoie sa recreeze nimic. Doar sa fie atenti sa nu se vada reteaua electrica.

    • Dollo 28/09/2018 at 20:13 #

      Da, păi de asta am insistat și eu pe latura de cenzură, pentru că prea se uită lucrurile.
      Eu și mama aveam abonament la Gloria și vedeam în fiecare săptămână alt film. Cred că n-am ratat niciunul în anii 80.
      Despre satul românesc ce să mai zicem, nu cred că au făcut multe schimbări nici acum când au filmat continuarea la Moromeții.

      • Stelian 29/09/2018 at 14:19 #

        Vazut filmul (gasit pe net in vreo 2-3 locuri).
        Nu e cine stie ce, dar e de vazut.
        Insa povestea uneori e rupta. Parca nu curge asa lin. O fi efectul foarfecelui cenzurii… Sau asa o fi cartea.
        Dinica face un rol remarcabil. A explodat ca actor de filme dupa 89, ca si cum pina atunci a fost tinut ascuns. Mai are el un rol superb in Prin cenusa imperiului, daca mi-amintesc eu bine.

        Pe undeva, vazindu-l pe Dinica cautind prin buzunare dupa o floare si pe Hossu cu buchetul lui de flori l-am vazut pe Gheorghe in Pas in doi urcat in copac strigind „Maria, Maria!” si pe Bleont in rolul celui ce face scrima, cucerindu-le mult mai usor.

        Aici ei nu stiu unul de altul si la sfirsit, Dinica pare profund descumpanit.

        • Dollo 29/09/2018 at 16:11 #

          Cartea umple evident golurile, spune povestea întreagă. În film nu se știe mare lucru despre trecutul Aurorei, pe care ea îl lămurește în carte sub forma unei „autobiografii”. În plus mai sunt alte câteva povești în poveste, despre trecutul comun cu Lavinia și fostul iubit. Și da, și în carte inginerul are o partitură complexă și cuceritoare. De aia pare un pic greu de înțeles finalul și alegerea celuilalt.

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Cât ne costă să „stârpim” prostituția și cât am câștiga dacă am legaliza-o

ashley

Statul a cheltuit un milion de lei și doi ani de anchete ca să descopere că prostituția se face și prin mica publicitate. Printre „proxeneți” – o femeie de serviciu care cumpăra prezervative la un salon de masaj, o studentă care-i organiza agenda unei fete, un ziar de mică publicitate…

Dacă ai vrea să trăiești doar atât cât poți

maini

Când mai vedeți reclame cu bătrâni râzând cu toată placa într-o lumină caldă, solară, să știți că ăia nu sunt nici români, nici la azil. Și poate nici așa bătrâni 😉

Visiting Transilvania: “Traditional roma people on the left!”

Port traditional la un copil care cersea in Sighisoara

Turul bisericilor fortificate săseşti din Transilvania a fost, pentru cei şase ziarişti, o ocazie să cunoască România reală, cu drumuri proaste, cu monumente dărăpănate, cu prea mulţi “roma people” în locuri în care li se spunea că au trăit “the saxons”, dar şi cu oameni ospitalieri şi calzi, cu mâncare multă şi gustoasă, şi cu peisaje fabuloase.

Rulată Germania

marcela

Cum mi-am înscris mașina nemțească în România și am trăit să povestesc despre asta

Cine-l bate pe prinţul Charles, la popularitate, în Viscri

Patul care asteapta musafiri in casa Gerdei din Viscri

Transilvania li s-a arătat străinilor exact aşa cum este. Un ţinut minunat, locuit de oameni în esenţă buni, dar inconştienţi de valoarea moştenirii pe care o au în bătătură.

Megastructuri și mini-popoare

catedrala2

Cum ne privesc turiștii care ne vizitează Casa Poporului. Ce diferență e între uimirea lor și a noastră când le vizităm catedralele lor, vechi de secole. Și la ce ne ajută clădirile astea impunătoare pe noi, oamenii de rând.