Slăbiciunile unei femei puternice

„Personal history”, de Kay Graham, cândva cea mai puternică femeie din America, la cârma Washington Post: despre jurnalism, politică, feminitate și neîncredere. O carte despre cum era America great în secolul trecut.

Ziarul este primul draft al istoriei. Cam așa a zis cândva, prin anii 50, Phil Graham, publisherul Washington Post la acea vreme. Soția lui, Katharine Graham, care i-a urmat la conducerea ziarului, și-a scris memoriile către finalul vieții și le-a intitulat „Personal history” – Istoria personală. Completându-și mult mai deșteptul soț, ea a și relativizat un pic, cu delicatețe, aroganța bărbatului. Da, este un draft al istoriei, dar e o istorie veșnic neterminată, despre o lume pe care nu o înțelegem niciodată.

Pentru că atât cât a condus trustul de presă Washington Post, Kay a fost adesea numită „cea mai puternică femeie din Washington”, ba chiar din America (de vreme ce a fost prima femeie în top 500 Fortune la vremea respectivă), cred că prin cartea asta a simțit nevoia să-și spună propria versiune a istoriei personale, arătând lumii nu numai că nu s-a simțit puternică, dar și că viața ei, interioară cel puțin, a fost diferită de ceea ce ar fi crezut oricine despre ea.

Kay Graham a fost o femeie puternică, totuși, de vreme ce a reușit să depășească două dintre cele mai grele încercări date unui om: a fost crescută de o mamă celebră, la înălțimea căreia niciunul dintre copiii ei nu s-a putut ridica, și a stat mai bine de 20 de ani în umbra unui soț genial, dar abuziv pe alocuri, care i-a strivit și bruma de încredere în ea pe care o căpătase pentru scurtă vreme înainte de măritiș. Revenindu-și spectaculos după aceste două pietre de moară, la 46 de ani s-a văzut în postura de a prelua un trust de presă pe care-l crescuseră tatăl și soțul ei până atunci – Washington Post Company – deși nimeni nu ar fi crezut-o în stare. Și a făcut-o atât de bine timp de aproape 20 de ani încât cu ziarul ăla, plus niște ziariști buni, dar și cu mult noroc a reușit chiar să influențeze prima demisie a unui președinte american – Richard Nixon.

Afacerea WP a rămas în familie pentru următoarele două decenii, după ce în 1979 ea s-a retras și i-a lăsat locul fiul ei cel mare. În 2000, însă, când nepoata Katharinei a ajuns la cârma ziarului, i-au trebuit doar 6 ani ca să-l vândă către Amazon. E drept că piața media s-a schimbat radical în ultimul deceniu, și nu neapărat în bine. Tocmai de aceea vă recomand să citiți saga asta de familie și jurnalism ca să vedeți ce-am avut și ce-am pierdut. Cartea nu a fost tradusă în română și are peste 800 de pagini, dar e scrisă captivant. Nu degeaba a luat premiul Pulitzer în 1998. Mie mi-a plăcut așa de mult încât, cu riscul asumat că nu va citi nimeni postarea asta lungă, o să-i fac mai jos o recenzie ceva mai extinsă, pentru că e vorba despre jurnalism, dar și despre avatarurile unei femei cu care cred că multe se identifică și azi. În plus, nu vreau să uit sau să pierd câteva fragmente deosebite despre viață, principii și moralitate pe care le-am găsit la Kay, la tatăl ei, la maică-sa și chiar la genialul de bărbat-su. Dacă le mai și citește cineva, cu atât mai bine.

Copilăria cu niște părinți celebri și bogați

Agnes E. Meyer, mama Katharinei, pare să fi fost o femeie extraordinar de modernă și de liberală pentru vremurile în care a trăit. Descendentă a unei familii de germani lutherani proaspăt emigrați la New York, Agnes a devenit ziaristă, activistă pentru drepturi și libertăți (mai cu seamă ale femeilor), susținătoare a artiștilor –  a fost prietenă cu mari artiști, fotografi, scriitori și critici ai vremii – Alfred Stieglitz, Brâncuși, Rodin, Matisse – și filantroapă în cele din urmă. Mai ales după ce s-a măritat cu Eugene Meyer, descendent al unor evrei din Franța, emigrați la începutul secolului în Statele Unite. Meyer era bancher, deținuse diverse funcții în guvern, a fost apoi președinte al Rezervelor Federale și, spre bătrânețe a fost primul președinte al Băncii Mondiale. În 1933, la o licitație, a cumpărat Washington Post care era falimentar, cu 825.000 de dolari. În familia asta bogată, formată din doi oameni fundamental diferiți, s-au născut 5 copii, a patra dintre ei a fost Katharine. Niciunul dintre părinți nu pare să fi fost priceput cu copiii, ceea ce nu e neapărat de mirare – în fond nimeni nu se naște priceput la asta.

Faptul că erau descendenți ai unor familii europene și preocupările lor intelectuale au făcut ca atât soții Meyer, dar și copiii lor, să fie mereu atrași de viața din Europa și să încerce să ajute continentul după războaie și nu numai. Agnes a călătorit adesea în Europa sau a adus Europa la ea acasă. Kay, la rândul ei, după ce a terminat liceul, a fost trimisă într-o călătorie în Europa, unde printre alții l-a vizitat și pe Brâncuși și a mâncat cu el și cu Matisse în atelierul lui din Paris. Brâncuși se pare că a fost deseori în casa lor din Washington, a sculptat în curtea lor un postament pentru „Pasărea în văzduh”, lucrare care a stat în casa lor o vreme, alături de „Danaida” și de „Negresa blondă”.

Datorită aceleiași mame extraordinare, Kay l-a cunoscut și pe Einstein. Mă rog, cartea e un mic dicționar de nume celebre pe care Katharine le-a cunoscut de-a lungul vieții, inițial datorită familiei în care se născuse, apoi prin prisma funcției pe care o deținea la ziar.

Dar pe cât de extraordinară era maică-sa, pe atât de imposibil de atins erau standardele impuse de ea copiilor ei. Kay povestește că niciodată, nici măcar la bătrânețe, nu a simțit că a reușit să atingă aceste standarde, primul compliment primit vreodată de la maică-sa a fost abia când era deja matură și organiza o petrecere pentru debutul în societate al fiicei ei. Iar Agnes i-a spus că „e foarte bună la făcut liste de invitați”. Evident standardele astea înalte au săpat încet și sigur la temelia încrederii copiilor în ei înșiși și se pare că toți au fost un pic afectați de asta, luptând în același timp să salveze aparențele.

Mother set impossibly high standards for us, creating tremendous pressures and undermining our ability to accomplish whatever modest aims we may have set for ourselves. Fundamentally, I think we all felt we somehow hadn’t lived up to what she expected or wanted of us, and the insecurities and lack of self-confidence she bred were long-lasting. But despite whatever personal doubts about us she may have had, the picture of her family she presented to the world was unblemished. She created and then perpetuated the myth of her children’s perfection. In addition, there were expectations of us for social success, also difficult to define and deal with. Popularity at school or parties was thought to be a necessity for Meyer girls. I always said I had a wonderful time at a party whether I did or not, and quite often I didn’t. If one of my parents came to school or college, I thought I had to assemble a group of friends so that I could at least give the appearance of being in an acceptable swim

Deși spune că nu crede că Agnes și-a iubit cu adevărat copiii – era mai degrabă o femeie independentă, pesemne nu și-a dorit chiar 5 copii, deși nu i-au atârnat piatră de moară de gât după ce i-a făcut – Kay susține că în perioada copilăriei s-a simțit mai apropiată de mamă decât de tată. Ulterior asta avea să se schimbe, relația dintre Kay și tatăl ei a fost una surprinzător de caldă și apropiată. Surprinzător pentru că în cadrul acestei relații el nu a putut să vadă în ea mai mult decât o femeie destinată căsniciei, și nu carierei.

I can’t say I think Mother genuinely loved us. Toward the end of her life, I was a success in her eyes, and perhaps that is what she loved. Yet, with all her complexity, I felt closer throughout my early childhood to my mother than to the very distant and rather difficult figure of my father. I liked him, but always from a distance. Actually, he delighted in children and was rather jolly with us, but a little awkward.

Subiectele despre care nu s-a discutat niciodată în casa lor au fost: banii, faptul că taică-su era evreu și sexul.

Deși nu avea neapărat o înclinație spre asta, Kay a studiat până la urmă jurnalismul la Chicago și l-a și practicat cu oarecare sârguință dacă nu succes la un ziar din San Francisco, imediat după facultate. În vremea aia, până să se mărite cu Phil Graham, părea să fie o tânără dezinvoltă, liberală (deși cochetase un pic cu stânga proletară în studenție), înconjurată de un grup interesant de prieteni, în care la un moment dat a apărut și Phil. Absolvent de drept la Harvard, Phil e descris în carte ca un tip de care toată lumea era încântată, briliant, genial, amuzant, deștept. A fost și ea copleșită de toate calitățile astea ale lui, ba parcă i se părea incredibil ca briliantul să se îndrăgostească tocmai de ea, așa încât când a cerut-o de nevastă a trecut cu vederea puținele lui ciudățenii care aveau să se acutizeze în timp.

Mi s-a părut ciudat că, venită dintr-o familie liberală, bogată, crescută de o mamă progresistă chiar, Kay și-a însușit mai degrabă filosofia femeii supuse bărbatului, devotată lui, casei și copiilor, în loc să-și urmeze și pasiunile proprii. Am înțeles că nu se considera un geniu al jurnalismului, dar puțini sunt așa, și probabil prin comparație cu aura soțului s-a considerat numa bună de stat la cratiță. Mă rog, nu literalmente, dar următorii 23 de ani din viața ei au fost dedicați facerii și creșterii copiilor, sprijinirii soțului oriunde ar fi fost el, organizării de dineuri pentru diverse ocazii. În timpul ăsta briliantul găsea potrivit să-și ironizeze nevasta în fața prietenilor sau a copiilor, să facă remarci acide despre aspectul ei sau al casei, comportament pe care prietenii lor îl remarca, dar ea nu-l considera jignitor, pentru că el era sufletul petrecerii și al familiei:

Phil was often critical or cutting in his remarks when things weren’t just right—either about the house or my clothes, for example, which left lots of room for disparaging remarks. Oddly, what I never perceived at the time was that, though he was lifting me up, helping me in so many ways, he also had a way of putting me down which gradually undermined my self-confidence almost entirely. Nonetheless, Phil was the fizz in our lives. He was the fun at the dinner table and in our country life. He had the ideas, the jokes, the games.

Deși spune că avea lungi corespondențe cu tatăl ei despre ziar, înainte să se mărite, și chiar a lucrat o vreme la WP – scriind editoriale pentru femei – Eugene a preferat să îi propună lui Phil, în 1946, să preia ziarul, și nu fiicei lui. Nu ar fi fost prima femeie publisher, dimpotrivă, mai erau câteva, dar Kay susține că nici măcar ei nu i s-a părut ciudată alegerea tatălui ei, dimpotrivă, i s-a părut firească și a fost fericită că socrul se împăca așa de bine cu ginerele.

Ziarul: când ce e bine pentru public poate fi rău pentru ziar

Eugene Meyer credea cu naivitate că dacă a avut succes în afaceri, va avea și în presă, așa că atunci când a cumpărat Washington Post n-a prea știu în ce se bagă.

Though he didn’t understand newspapers, he thought he could turn this one around simply by investing heavily and running it better. Instead, there followed years of struggle and discouragement and investment with only minimal success. He learned some expensive lessons. The going-in price was just the beginning of the financial drain and mental strain that went on for most of the next twenty years, and there were many moments during these years of uphill battle when he had his doubts about whether he could ever succeed. He would moan to us and even talk about selling it, although never, I think, seriously.

Nu știa cu ce se mănâncă presa și nu-l ajuta nici faptul că avea multă concurență. În anii ăia Washington-ul avea 5 ziare, iar Post era cam pe locul 4 între ele. Totuși, în 1934 a scris un editorial în care a enunțat câteva principii pe care credea el că trebuie să le respecte un ziar de calitate. Le reproduc pentru că mi se pare definitorii pentru o branșă care s-a schimbat radical de atunci, dar care chiar și așa schimbată n-ar strica să se mai uite pe ele din când în când:

  • un ziar este menit să servească publicul și democrația
  • principala misiune a unui ziar este să spună adevărul, atât cât poate fi el cunoscut
  • ziarul trebuie să spună tot adevărul, în legătură cu afacerile importante din America și din lume
  • ca distribuitor de știri, ziarul trebuie să aibă decența și regulile obligatorii și pentru un gentleman
  • ce se tipărește în ziar trebuie să poată fi citit și de tineri și de bătrâni
  • datoria unui ziar este față de cititorii săi și față de public în general, și nu față de interesele private ale patronului său
  • în aflarea adevărului, ziarul trebuie să fie pregătit să facă sacrificii materiale, dacă asta e necesar pentru binele public
  • ziarul nu trebuie să fie aliatul niciunui interes special, ci să fie corect și liber pentru a se dedica publicului

Sună aproape utopic aceste principii, mai ales acum, însă e interesant că au fost gândite în interbelic de către un afacerist care nu avusese până atunci nimic de-a face cu presa. Ulterior nici el și nici ginerele lui, căruia i-a lăsat ziarul, nu au respectat la literă principiile astea, însă fiecare a avut scuze interesante. De exemplu în perioada președinției lui Harry Truman, Eugene Meyer a pus ziarul în slujba combaterii foametei după război, la cererea președintelui. Kay notează că rezultatul a fost un exemplu interesant de cooperare între guvern și presă, ceea ce azi n-ar mai fi posibil, când presa alege să se limiteze la a comenta sau relata despre un fenomen, fără să încerce să-l rezolve. Și tot ea se întreabă dacă chestia asta e o chestie corectă jurnalistic până la urmă, dar nu cumva e o pierdere pentru societate?

Early in his presidency, Harry Truman had asked the nation to focus on the problems of hunger in postwar Europe. In response, my father proposed to the secretary of agriculture a volunteer program to enlist public support for famine relief. His plan became the one essentially adopted by Truman when he appointed the Famine Emergency Committee. My father, along with members of the Post’s staff, then worked to get newspapers and the public behind the idea of helping meet the needs of the world’s hungry. The committee was an interesting example of a cooperative effort between government and the press—one that would be more difficult today, if not impossible. In general, the press now sees its role as covering an issue like world hunger and commenting on it editorially rather than being a participant in trying to alleviate it. I wonder if this isn’t journalistically right but, still, a loss to society.

La rândul lui, Phil Graham a folosit ziarul, și nu o dată, ca să schimbe lucruri în societate, forțând mâna politicienilor. Un exemplu a fost în 1949 când în Washington au avut loc niște revolte populare și ciocniri între negri și albi pe tema accesului la piscinele publice. Negrii, evident, nu aveau acces. Ben Bradlee, care în epoca Kay avea să devină redactor șef, era un simplu reporter care fusese atunci pe teren și stătuse 36 de ore între taberele combatante. Văzuse cum poliția a bătut manifestanții, cum oamenii au fost călcați în picioare cu caii, duși la spital etc. Când s-a întors la ziar credea că povestea asta va ocupa prima pagină a ziarului, dar a fost dezamăgit să constate că nu a prins prima pagină nici măcar la secțiunea locală, ci a fost îngropată undeva la pagina 7 din amintita secțiune. Cele 36 de ore au fost numite „un incident” iar cuvântul „rasial” nici măcar nu a fost menționat în articol. Pe fondul ăsta a venit la el Phil Graham, îmbrăcat în smoking, și l-a chemat la el în birou. Unde a fost pus să le povestească ce a văzut în cele 36 de ore, ministrului de interne, unui subsecretar de stat, unui consilier al președintelui Truman și altor câtorva grei din guvern. După ce a povestit a fost poftit afară. Ce a făcut Phil după asta? I-a amenințat pe politicieni că va tipări povestea pe prima pagină a ziarului dacă nu vor rezolva situația. Ăia au promis că o vor rezolva, ceea ce au și făcut, se pare. Adică au închis piscinele de tot în vara aia, iar începând de anul următor accesul a fost permis tuturor. Kay admite că asta a funcționat pentru binele public, dar a făcut rău ziarului, să văduvești ziarul de o știre pentru a atinge un scop. Fie el și bun.

This was a typical example of the way Phil used power, in this case the paper’s, to accomplish something good. It worked, but at the same time it hurt the paper. It isn’t—and probably wasn’t even then—the way to run a newspaper. To keep a story out of the paper to achieve a purpose, even a fine one, is neither appropriate nor in the spirit of my father’s definition of the duty of a newspaper: “To try to tell the truth. To find it out and tell it. To have a competent editorial department to interpret that truth.”

Phil a refuzat la un moment dat să publice și un discurs al lui Agnes, soacra lui, acționar al ziarului, care a continuat să scrie și să fie ce știa ea mai bine, până la vârste înaintate. Agnes pleda pentru educația seculară și milita împotriva încercării Bisericii Catolice de a menține preponderența școlilor confesionale. Phil a fost șocat de discursul anti biserică al soacrei lui și s-a temut să-l publice ca să nu fie considerat că Washington Post sprijină un astfel de discurs. A fost nevoie până la urmă ca Agnes să semneze o declarație că își asumă integral acea poziție, și că nu este poziția ziarului, ca să poată fi publicat. În 1952, femeia asta scria cam așa:

The Roman Church is building up a Catholic state within the state. It can end only in the ultimate catastrophe of a Catholic political party.… No human being can blindly accept authority in one area of life and become self-reliant in day-to-day decisions in the field of morals, politics and economics. The secular public school trains independent minds for leadership in every area of life; the parochial school trains for obedience to authority.… We must close the door tight against the present attempts of the Catholic hierarchy and reactionary Protestants to force our people to support sectarian schools whose rapid increase would destroy our secular school and tear our nation into irreconcilable factions. The costs of private and parochial education are mounting steadily. Few American girls wish to become nuns.…

Pe de altă parte, tot Phil avea și inițiative interesante, care ar fi teribil de bine venite și azi. De exemplu o campanie pentru reforma finanțării campaniilor electorale. Era conștient de rolul banilor în politică, de fapt el însuși era foarte atras de politică, dar se pare că a făcut-o destul și de pe margine – de exemplu a reușit să-l facă președinte pe Lindon Johnson, impunându-l vicepreședinte lui Kennedy, care inițial ar fi vrut să aleagă pe altcineva. Când Kennedy a fost asasinat, Johnson a devenit președinte, apoi a mai câștigat un mandat. În 1955 Phil milita pentru transparența finanțării campaniilor, argumentând că oamenii nu sunt conștienți despre discrepanța dintre cheltuielile raportate și ce se cheltuia cu adevărat. Era ca de obicei mult înaintea vremurilor în care a trăit, punctează Kay.

Phil saw the problem as “how can we raise enough honest, untainted money to permit our politicians to run for office without becoming obligated to corrupt or selfish forces? And in doing this, how can we help to create a higher regard for the importance of politics in the American future?” His solution was to look to the individual good citizen. A Gallup poll had found that one-third of American families were prepared to give politically. Phil thought an advertising campaign could inform people and persuade both that one-third and others to contribute, in order to end corruption. He argued that if “this thoroughly ‘doable’ thing is indeed done, it should constitute the single most important political reform of our times.”

În perioada cât a condus ziarul, Phil a mai cumpărat un cotidian din Washington și a reușit astfel să-și consolideze poziția pe piață prin înghițirea unei părți a concurenței. A mai cumpărat câteva posturi de radio și o televiziune, ceea ce a făcut din ziarul pe care i l-a dat socrul pe mână un trust frumușel.

Căsnicie fericită încheiată cu o sinucidere

Dar cum se întâmplă adesea cu oamenii ăștia geniali, care ard înaintea timpului lor, viața lui Phil s-a sfârșit brusc, nu înainte de a i-o da peste cap și lui Kay. Către sfârșitul anilor 50 a devenit depresiv și a început să meargă la psihiatru, dar se pare că nu a fost tratat corespunzător pentru adevărata lui boală: sindrom maniaco depresiv. Ea i-a fost alături, ca de obicei, fără să spună o vorbă familiei sau altcuiva.

I unfortunately never shared with my father—or anyone else—what was wrong. I wasn’t embarrassed; it was just something very private—something we both still assumed he’d get over. And there was the stigma of mental illness. Phil once said to Don, “This means I can never be in the Cabinet.”

Boala a durat vreo șase ani, timp în care Kay a fost tot timpul lângă el, până când el s-a amorezat de o puștoaică de la Newsweek (săptămânal pe care-l achiziționase și făcea parte din trustul lor) și a plecat de acasă, spunând tuturor că se va căsători cu aia. Iar lui Kay a avut grijă să-i spună că fata aia nu a fost prima, că au mai fost și alte aventuri pe parcursul reușitei lor căsnicii.

Evident, blânda Kay s-a trezit cam brusc din reverie și s-a văzut pusă direct în situația de a lupta pentru moștenirea ei și a copiilor, adică trustul pe care Phil voia acum, în nebunia lui, să-l împartă cu cealaltă.

Mi-a plăcut tonul, blândețea, fairplay-ul cu care Kay a descris acest episod, care probabil pe oricare femeie ar fi făcut-o să sară la beregata ăleia, fie și retrospectiv. Kay a încercat și a și reușit în toată cartea să-și pună căsnicia pe tavă în fața lumii și să o disece, să arate ce a fost și ce ar fi trebuit să vadă și n-a văzut, fără să-l blameze pe Phil sau pe fata de care el se îndrăgostise, fără să-i diminueze cu nimic calitățile și fără să-și renege dragostea pe care a avut-o pentru el. Problema nu era la el, ci la ea, la modul în care fusese crescută și la educația care li se dădea fetelor în general:

We had been brought up to believe that our roles were to be wives and mothers, educated to think that we were put on earth to make men happy and comfortable and to do the same for our children. (…) Women traditionally also have suffered—and many still do—from an exaggerated desire to please, a syndrome so instilled in women of my generation that it inhibited my behavior for many years, and in ways still does. Although at the time I didn’t realize what was happening, I was unable to make a decision that might displease those around me. For years, whatever directive I may have issued ended with the phrase “if it’s all right with you.” If I thought I’d done anything to make someone unhappy, I’d agonize. The end result of all this was that many of us, by middle age, arrived at the state we were trying most to avoid: we bored our husbands, who had done their fair share in helping reduce us to this condition, and they wandered off to younger, greener pastures. We all had a right to a frame of reference other than that we were put on earth to catch a man, hold him, and please him. Eventually I came to realize that, if women understood this and acted on it, things would be better for men as well as for women.

Ce avea Phil de era depresiv? Un psihiatru a spus că ar fi fost măcinat de îndoiala că ar fi reușit de unul singur să facă ce a făcut din ziar, dacă nu i l-ar fi dat de-a gata socrul lui. Și gândul că lumea ar putea să creadă despre el că nu e decât un ginere căpătuit, bun de nimic. Ca și Kay de altfel, care-și subestima calitățile, Phil se pare că uitase în ultima parte a vieții că el fusese cel care terminase Harvardul și fusese direct de pe băncile facultății stagiarul unui judecător de la Curtea Supremă. Ceea ce îl plasa între primii 18 absolvenți de drept din America.

Într-un discurs pe care l-a ținut în perioada cu depresiile, Phil a avut câteva remarci extraordinare despre sensul vieții (ca jurnalist în cazul lui, dar cred că sunt aplicabile în orice domeniu), care dau o dimensiune interesantă minții lui. E un fragment lung, dar mi-a plăcut mult pentru că m-a atins și pe mine în puncte sensibile.

Where I get in difficulty—at times almost unbearable difficulty—is when I try to examine the meaning of what I am engaged in.
When these difficulties get too great we in the newspaper business … retreat to the ritual of reciting old rules that we know are meaningless. We say that we just print the objective news in our news columns and confine our opinions to the editorial page. Yet we know that while this has some merit as an over-simplified slogan of good intentions, it also has a strong smell of pure baloney.
If we keep wages too low in some few areas where unions still let us do it or if we neglect decent working amenities as long as we can avoid the cost, we defend ourselves by muttering about our concern for stockholders. As though by announcing compassion for a relatively anonymous and absent group we can justify a lack of compassion for people we spend our working days with.
If we are brutally careless about printing something that maligns the character of some concrete individual, we are apt to wave the abstract flag of freedom of speech in order to avoid the embarrassment of a concrete apology.
If we are pressed even harder, we may salve our consciences by saying that after all there are libel laws. And as soon as we say that we redouble our efforts to make those laws as toothless as we possibly can.
And if we are pressed really quite hard, we can finally shrug our shoulders and say, “Well, after all we have to live.” Then we can only hope no one will ask the ultimate question: “Why?”
I certainly have been guilty of all those stupid actions—and a great many more stupid. And I suppose that more than a few of you have done as poorly.
What I prefer to recall are those rare occasions when I have had some better sense of the meaning of what I am engaged in. In those moments I have realized that our problems are relatively simple and that some simple, ancient, moral precepts are often reliable business tools. In those moments I have been able to keep in mind that it really doesn’t matter whether I am kept in my job. In those moments I have been able to look straight at the frailty of my judgment. And finally I have been honest enough to recognize that a few—a very few—great issues about the meaning of life are the only issues which deserve to be considered truly complex.

Aventura lui Phil s-a sfârșit într-una din băile familiei (la care se întorsese, iar Kay îl primise) unde și-a tras un glonte în cap. Nu a lăsat nicio scrisoare, însă înainte de asta i-a scris lui Kay, din spitalul de psihiatrie unde fusese internat, o pledoarie pentru trăitul vieții din plin, nu „la mijlocul drumului”, echilibrat, adică traiul de zi cu zi care li se propune oamenilor. „The man who leaves life by the most violent suicide is still at least more honest than those who choose suicide-while-living by defining away all that is human in life.…”

De aici a început adevărata viață a lui Katharine Graham.

Ce așteaptă un președinte de la presă

În 1963, după ce și-a revenit din șoc, Kay a fost nevoită să ia taurul de coarne. Iar taurul era în continuare misogin. Lumea se schimbase și nu prea, de când taică-su îl alesese pe Phil în locul ei ca să-i conducă ziarul. În plus de data asta nici ea însăși nu avea încredere în ea, darmite cei din jur. A avut totuși prieteni care au încurajat-o. Avea 46 de ani, o vârstă la care nici ca femeie nu se simțea prea dorită într-o societate destul de crudă cu femeile care nu mai sunt tinere.

Povestește despre „bărbații Kennedy”, care erau misogini, cum erau de altfel cam toți inclusiv Phil, tuturor le plăceau bărbații deștepți și fetele tinere, dar nu prea știau cum să se raporteze la femeile de vârstă mijlocie care nu-i interesau deloc. Iar această atitudine le făcea viața grea nevestelor miggle-aged, inducându-le și hrănindu-le sentimentele de nesiguranță pe care oricum le aveau.

Though the men were polite, we somehow knew we had no place in their spectrum. My ever-present terror of being boring often overwhelmed me in social situations with the president and at the White House, particularly whenever I was face to face with the president himself or one of his main advisers, and my fear was a real guarantee of being boring, since it paralyzed and silenced me.

La scurtă vreme după ce a murit Phil, a fost asasinat și Kennedy, iar președinte a devenit vicele Johnson, care ulterior a mai câștigat un mandat. Pentru că fusese foarte bun prieten cu Phil, Johnson s-a simțit deseori nedreptăți de Washington Post, care nu-l mai trata ca pe vremea lui Phil. Odată cu venirea la conducere a lui Kay se pare că ea a luat mai în serios principiile lui taică-su și a încercat chiar să le aplice.

În perioada lui Lindon Johnson principala temă cu care era criticat era războiul din Vietnam și inutila lui prelungire. Johnson nu putea să creadă că Kay nu le poate ordona ziariștilor ei să scrie sau să nu scrie ceva anume, pe modelul dresării unor căței.

Clearly, Johnson found life with the post–Phil Graham newspaper difficult. Certainly, the president was growing more and more discomfited with our reporting, especially about Vietnam. To Johnson, loyalty was everything—loyalty as he defined it. The papers in Texas and their publishers were loyal. Phil Graham had been loyal. Why was I allowing my paper to report and say such things about his policies? From his point of view, according to those around him, Johnson saw me at times as masterminding the paper against his interests and at other times as being too permissive, and he used his aides, especially Jack Valenti and Joe Califano, to approach or reproach me. After one call, Jack went back to him and said, “Well, Mr. President, Kay says that she doesn’t write these stories and doesn’t command the stories to be written,” to which Johnson replied, “Well, by God, if I owned a goddamn newspaper, I ought to have some people around me who are going to do what I want. Hell, I’d just as soon have a pack of beagle dogs out there—at least I can train them.” When Jack reminded him that he didn’t tell his newspeople at the Austin station he owned what to report, the president replied, “I’m not down in Austin. By God, Kay Graham is sitting there in her office. She ought to know what the hell those goddamn reporters are writing.” This is such a classic politician’s attitude about a publisher—every politician probably believes publishers sit in their offices doling out orders to reporters about what to write when.

De altfel Kay, care a participat și cât trăia Phil, dar și după, ca publisher, la toate convențiile partidelor în campaniile electorale, povestește că presa era criticată, ziariștii înjurați cam de toți candidații, de la Eisenhower încoace, așa că ce se întâmplă azi cu Trump n-ar trebui să mire pe nimeni. În fond politicienii nu și-au schimbat optica, ca și omul de rând, politicianul consideră că patronul de ziar dictează (și trebuie s-o facă) tot ce scrie la el în ziar. E drept că se bazează și pe exemple concrete de „bună practică”.

Toată cartea lui Kay Graham este excelentă, însă partea în care descrie mandatul ei la conducerea ziarului mi s-a părut cea mai interesantă bucată de istorie recentă. Recunosc că o privesc și din prisma propriei pasiuni și (foste) meserii, însă cred că tot ce povestește ea acolo ar trebui citit de publicul larg tocmai pentru că e aproape ca un manual de educație media, atât de necesar mai ales în ziua de azi.

Se împletesc în perioada asta observațiile ei despre angoasele și incertitudinile pe care le avea ca femeie casnică, trezită brusc pe scaunul de publisher al unui mare ziar din capitala Statelor Unite, terifiată de așteptările tuturor de la ea: angajați, politicieni (și nu oricare, președinții americani), public, familie, prieteni. Le răspundea personal cititorilor care-i scriau diverse nemulțumiri. Le răspundea la telefon politicienilor care o sunau ca să-i ceară socoteală că au fost criticați în „ziarul ei”. Organiza dineuri pentru prietenii ei, care de cele mai multe ori se întâmpla să fie chiar acești politicieni sau soțiile lor, și de multe ori se întreba ce trebuie să aleagă între prietenie și interesul ziarului? (celebrul caz Pentagon papers)

I made mistakes and suffered great distress from them, partly because I believed that if you just worked diligently enough you wouldn’t make mistakes. I truly believed that other people in my position didn’t make mistakes; I couldn’t see that everybody makes them, even people with great experience. What I did that I’m certain my male counterparts did not, and which was particularly tormenting, was to lie awake at night reliving events of the day, going over and over certain scenes, wondering how I could have managed whatever it was differently.

Deși era o femeie încă tânără, deloc proastă și nici urâtă, Kay povestește că se simțea constant ca un pretendent impostor la un tron, aflată mereu în perioada de încercare, supusă veșnic unor examene pe care era sigură că le va pierde. Iar nesiguranța asta maladivă se întindea de la propriul aspect, haine, fizic, până la deciziile pe care trebuia să le ia în fruntea ziarului. Povestea că Truman Capote, cu care se împrietenise, a dat un soi de bal mascat în onoarea ei, și deși era personajul principal al petrecerii (sau poate tocmai de aceea) s-a simțit ca ieșită din orfelinat, cu ținuta ei de altfel foarte potrivită, dar pe care o compara cu celelalte, ale femeilor pe care ea le învestea cu superiorități imaginare.

Watergate: detalii neștiute

Înainte cu un an de Watergate a fost Pentagon Papers, despre care v-am mai povestit când am văzut filmul lui Spielberg. Pentru Kay ăsta a fost botezul de foc care a pregătit-o și nu prea pentru ce avea să urmeze. Ce m-a bulversat la Watergate – despre care știam și eu, în mare, ca tot jurnalistul – au fost câteva detalii pe care nu le cunoșteam și care mi se pare importante.

De exemplu niciunul dintre ziarele, posturile de radio sau TV din trustul Washington Post nu au preluat subiectul Watergate pe durata celor 7 luni în care ziarul a scris despre asta. Kay spune că niciun alt ziar din SUA nu a preluat subiectul, ceea ce de regulă se întâmplă când ai o bombă de presă. De data asta lucrurile păreau atât de incredibile încât nimeni nu a avut încredere în ei ca să preia subiectul și să-i susțină. Timp de 7 luni Woodward și Bernstein au scris despre cum oameni din anturajul lui Nixon au plătit niște borfași ca să spargă sediul Partidului Democrat și cum toate urmele duceau la președinte. Nu aveau dovezi scrise, ci numai declarații verificate și răsverificate, și bineînțeles îl aveau pe celebru „Deep Throat” . Dar nimeni în afară de ei, de colegii lor, de Ben Bradlee (redactorul șef) și de Kay Graham nu credea că așa ceva este posibil. Ce m-a mirat deci, a fost faptul că măcar în trustul lor nu s-a scris/vorbit despre asta, în condițiile în care marii bogați care își cumpără sau construiesc trusturi de presă, atunci când duc campanii de presă își folosesc toate mijloacele pentru asta. Or Kay a subliniat de nenumărate ori în carte să toate publicațiile din trust aveau independență editorială, ceea ce în cazul Watergate mi s-a părut dus la extrem. Asta apropos de puterea pe care o are un patron de presă asupra mijloacelor sale media. Ziariștii de la Newsweek, de exemplu, au scris prima dată despre Watergate când deja Nixon era pe cale de a fi suspendat de Congres. Iar singura televiziune care le-a acordat un pic de încredere și a făcut o emisiune de o oră despre Watergate, după multe luni, a fost una concurentă, redusă la tăcere imediat de oamenii președintelui.

Tensiunea din timpul Watergate este foarte bine descrisă de Kay și teribil de actuală dacă ne raportăm la nebunia cu care Nixon a acționat în acest caz. Probabil nimic din ce s-a întâmplat nu s-ar fi aflat sau nu ar fi putut duce la demisia președintelui dacă el însuși nu ar fi fost suficient de nebun încât să înregistreze discuțiile care aveau loc la Casa albă. S-a autoincriminat astfel fără să știe.

La fel de interesant e și faptul că deși Post a scris timp de 7 luni despre Watergate, în an electoral, Nixon a fost reales președinte cu 61%. Iar ăștia de la Post erau cam uzi la gândul că după ce va fi instalat în al doilea mandat, Nixon o să-i cam belească, pentru că deja le-o promisese pe toate căile. Kay, și nu numai ea, primise amenințări voalate cu moartea. La un moment dat a avut o întâlnire cu cei doi reporteri și cu Bradlee și au vorbit despre ce șanse sunt ca Watergate să ducă la un deznodământ, de exemplu să afle și ei (și toată lumea) dacă tot ce au scris ei în alea 7 luni a fost sau nu real. Woodward i-a spus că e posibil ca să nu afle niciodată dacă a fost sau nu. Ei își făcuseră datoria, scriseseră, dar justiția părea că nu făcea nimic și lucrurile amenințau să intre în uitare. Când credeau că nimic nu va mai schimba lucrurile, au fost salvați de faptul că unul dintre acuzații cercetați de procurorul care investiga cazul a recunoscut niște chestii ca să mai reducă din pedeapsă, iar judecătorul la care a ajuns cazul s-a încăpățânat să nu se mulțumească cu ce i se prezentase în dosar și să ceară să audieze mai mulți.

De aici a preluat justiția americană subiectul și lucrurile au degenerat rapid către momentul în care Nixon a fost nevoit să recunoască că anumiți oameni ai lui au pus la cale treaba, dar considera că el nu se face vinovat de asta. Un judecător a cerut Casei Albe să pună la dispoziția justiției înregistrările, Nixon a refuzat, au avut loc încercări de intimidare a justiției, au demis un procuror etc, ceea ce a fost se pare picătura care a umplut paharul. Congresul a demarat procedura de suspendare nu atât pentru ce scrisese WP, ci pentru că Nixon și-a permis să obstrucționeze justiția. În momentul în care chiar și republicanii lui din Congres au votat pentru suspendare, Nixon și-a dat demisia. El a considerat, evident, Washington Post responsabil pentru asta. Inclusiv cititori ai WP, indignați de ce nedreptate i se face președintelui, sunau sau scriau la ziar ca să-i înjure. Imaginați-vă ce ar fi la gura susținătorilor lui Trump azi dacă ar fi suspendat.

E ciudat că Nixon a rămas cu tinicheaua asta de coadă deși nu a fost un președinte mai rău decât alții și nici mai prost. Într-o descriere făcută cu ocazia vizitei lui Nixon la redacția Post, înainte de primul mandat, Kay spune că i-a cucerit pe toți cu inteligența lui. Și totuși, după ce s-a văzut la Casa Albă a devenit obsedat de tratamentul nedrept pe care el considera că i-l aplică presa. Și în special Washington Post.

And maybe one of the things it’s easy to forget in 1974, is that the answer was, we were not all right—we were righteous but mercifully stupid. We were only saved from extinction by someone mad enough not only to tape himself but to tape himself talking about how to conceal it. Well, who could have counted on that? Not you and not me.
Thank god for the reality, it will never be in any book or any cruddy movie. It’s much too good for that.…

Un alt aspect amuzant al Watergate a fost că în anul în care Nixon și-a dat demisia, comitetul Pulitzer a fost nevoit să-și schimbe deciziile luate înainte de demisia președintelui, și să dea premiul pentru investigația WP cu Watergate, pe care o refuzase inițial, considerând că era o fantasmagorie. După demisia lui Nixon, Comitetul Pulitzer l-a sunat și întrebat pe redactorul șef Ben Bradlee la ce categorie vrea WP să ia premiul pentru Watergate: „investigație” sau „serviciul public”? Bradlee a ales a doua categorie.

WP mai luase Pulitzer și înainte și a continuat să primească premii și după. După Watergate, povestește Kay, a fost o perioadă în care tineretul venea către presă, sperând să ajungă ca Woodward și Bernstein – despre care tocmai se făcuse și filmul „Toți oamenii președintelui” jucat de Robert Redford și Dustin Hoffman. Cam cum voiau la noi într-o vreme să ajungă toți Andreea Esca 😉

Young people flocked into journalism, some for good reasons and some hoping to be Woodward or Bernstein. Certainly, Watergate provided a great deal of evidence that the national media do indeed shape events. Clearly, press reports contributed to Judge Sirica’s doubts about what he was hearing in his courtroom, to congressional questions, to public concern. But we don’t set out to have such a major impact. No one—least of all the press itself—thinks we are free from errors and faults or completely without bias. I never once have believed that we in the press do everything right, but we try to keep our opinions confined to the editorial page. In truth, I didn’t even know how much I didn’t know, or the complexity of what lay before me. What I did know was that I wasn’t at all sure that I could do what was going to be required of me.

Kay recunoaște și că în goana asta după celebritate și poziția pe prima pagină ziarul a dat și ceea ce în presă se numește „gherle”. O reporteriță a scris o poveste despre copiii care se droghează, a fost preluată internațional și premiată, evident cu Pulitzer. Când s-a demonstrat că nu numai povestea era falsă, dar și autoarea ei își inventase o biografie neadevărată, au fost nevoiți să admită că au greșit și să-și pună cenușă în cap. Ulterior au mai avut scandaluri de plagiat, ceea ce arată că WP era un ziar viu și important, deloc ocolit de greșeli sau de personaje care ar fi făcut orice pentru faimă.

Greva tipografilor

Ultima parte a biografiei e ocupată de un subiect la fel de important pentru ea și WP ca și Watergate, chiar dacă neștiut.  În anii 70  ziarele aveau redacții uriașe, comparativ cu zielele noastre, dar stăteau și pe niște adevărate uzine de tipărit, moștenite din ani, și la care din cauza unor contracte colective de muncă păguboase se tot adăuga personal fără să fie o reală nevoie pentru tipărirea și distribuirea propriu-zisă a ziarului. În încercarea de a eficientiza ziarul, care crescuse, devenise celebru, dar cu toate astea tot nu era o afacere așa cum ar fi vrut până la urmă și acționarii (WP fusese listat pe bursă încă din 1971), Kay a încercat să renegocieze contractele cu sindicatele și să mai reducă din forța de muncă inutilă.

A fost o perioadă de mai bine de un an cu greve ale tipografilor, sindicatelor și diverselor bresle implicate în procesul de facere a ziarelor, care a precedat următoarea etapă în istoria presei, când s-a trecut de la tiparul cu plumb, în care fiecare literă era turnată în plumb și așezată manual în pagină, la plăcile fotografice pe care era reprodusă pagina de ziar ca atare și băgată în rotativă. Evident că tipografii nu erau de acord cu progresul ăsta care însemna mai devreme sau mai târziu o pierdere a locurilor de muncă. Într-o noapte tipografii au distrus rotativele și s-au postat în fața clădirii ziarului, blocând intrarea ca să paralizeze complet apariția ziarului și să forțeze mâna patronilor. Împreună cu o mână de ziariști și oameni de încredere, Kay a făcut ziarul sub starea asta de asediu. Timp de câteva săptămâni au trimis rolele de film cu elicopterul, de pe clădire, la alte tipografii din statele învecinate, care le-au tipărit ziarul. Inclusiv Kay a muncit cot la cot cu ei, preluând prin telefon anunțuri de mică publicitate sau împăturind ziarele pentru distribuție, operațiune la care a pus umărul chiar și Warren Buffett, care-i era prieten și devenise acționar al ziarului.

Warren Buffett, who spent several Saturday nights in the mailroom with us, said it made him rethink the price of the Sunday paper—no price was sufficient.

Ulterior și-au reparat mașinile de tipărit, pe care au lucrat o vreme tot așa, cu câte o mână de oameni de încredere, până când greva s-a tranșat în instanță, iar WP a putut să dea anunț de angajare de oameni noi și să o ia de la capăt. A doua zi după anunțul de angajare au venit la poarta ziarului sute de oameni, foarte mulți negri, dispuși să învețe noile meserii. A fost încă o ocazie în care Kay a fost portretizată ca o femeie fără scrupule, puternică, avidă de bani și mai ales care îi discriminează pe albi în favoarea negrilor. Iar mentalitățile oamenilor și atunci, ca și acum, față de patronat și afaceri private erau la fel: profitul e ceva murdar, mai ales când vrea să-l obțină altul.

Many of the young guild members were just beginning to mature at that time and had little comprehension of either management or business. To a lot of them there was something dirty about profits and something greedy about those seeking profits. They had no idea of what was needed to maintain and grow a business healthy enough to pay their substantial salaries and benefits. This attitude, encouraged by the union leaders, distressed me profoundly. What I myself saw as the underpinnings of the strike was that people were being well paid but poorly managed and poorly communicated with.

Cred că ce povestește Kay despre puterea tipografilor și în special a liderilor lor sindicali s-a petrecut și la noi, evident la o scară balcanică, în anii 90 când brusc tipografii de la Casa Scânteii s-au văzut buricul pământului în avalanșa de publicații apărute după 89, care plăteau oricât ca să intre în rotativă înaintea altora. Au fost ani de început ai democrației noastre în care s-au făcut averi în subsolurile Casei Scânteii sau la fabricile de hârtie care până atunci produceau planificat pentru presa comunistă, și brusc și-au văzut producția cumpărată înainte de a ieși de poarta fabricii de către noile ziare și reviste libere. Azi a venit Internetul peste toți.

Vizita în România lui Ceaușescu

În anii 60-70, Kay Graham a făcut împreună cu o echipă de reporteri de la WP și Newsweek vizite prin Europa, Asia, Africa și a luat interviuri unor lideri controversați, printre care și lui Gorbaciov sau Ceaușescu. Nu dă prea multe detalii, probabil ea a jucat mai degrabă rol de vedetă la interviurile alea, iar la partea despre România e destul de superficială amintirea ei:

On one of the first of these trips, at the request of the Romanians, we interviewed their communist dictator, Nicolae Ceausescu, in the very palace where he and his wife were later killed. He spent the entire interview complaining of his treatment by the West, while we tried to ask questions about his persecution of different religious and ethnic groups and his repression of dissent. The interview was stilted, to say the least: we took turns asking predetermined questions which he answered at length and mechanically. His long answers were shortened by our interpreter to, “He says, ‘Welcome.’ ”

Cartea e o puternică și frumoasă pledoarie pentru independență și excelență în jurnalism, care demonstrează, iată, cu cele mai bune rezultate obținute vreodată de presă, că jurnalismul de calitate și profitabilitatea merg mână în mână. Totodată, e un exemplu de reușită feminină într-o lume și epocă a bărbaților, nu prin stridențe feministe, ci cu prețul multor nopți nedormite și a unor chinuitoare angoase generate și de propriile neîncrederi, dar și de malițiozitățile altora. Kay Graham își expune filosofia de viață, distilată de încercările prin care a trecut, filosofie care completează ideal principiile jurnalistice postulate de Eugene Mayer când a cumpărat WP. Proprietara ziarului care a contribuit la demisia primului președinte american din istorie nu se împăunează cu succesele oamenilor ei, ci îndeamnă la introspecție, echilibru și temeinicie în documentare, pentru că sunt mai multe lucrurile pe care nu le știm decât cele de care suntem siguri. Îmi place în mod special fragmentul în care constată că reporterii care nu sunt obișnuiți să se scrie despre ei nu sunt suficient de înțelegători cu sensibilitățile celor despre care ei scriu. Ca una care a fost adesea ținta scrierilor altora, și nu de puține ori cu răutate, Kay îndeamnă reporterii să fie mai empatici atunci când își tăvălesc prin noroi subiecții și să fie deschiși față de cei despre care scriu, pentru a le da și ălora șansa să se plângă sau să riposteze. În lipsa acestei deschideri – pe care Kay a cultivat-o cât a trăit, organizând întâlniri informale între reporteri și politicieni sau membri ai administrației – oamenii nu se vor simți confortabil să sune la ziar și să-și spună părerea, ci vor sta în birourile lor scrâșnind nemulțumiți din dinți. Iar din furia neventilată nu poate ieși nimic bun.

I know that reporters who have never been written about are not sensitive enough to the feelings of the people about whom they’re writing—often I wish that those writers who seem to delight in savaging their targets could experience it themselves sometime. Having endured my fair share of savagery, I try harder to monitor our fairness and to be sympathetic to rational complaints from readers. (…) I particularly detested the sexist implications of stories like these—always being depicted as the difficult woman, while whoever left the company was the victim of my female whims. I was still a curiosity, a woman in a man’s world. Men like Bill Paley, Al Neuharth, Mort Zuckerman, and Joe Allbritton fired executive after executive, but no one attributed their actions to their gender. (…) I consider it the role of the head of a newspaper to be bipartisan and to bring journalists together with people from government. I think that an easy relationship is constructive and useful for both sides: it helps the publication by opening doors, and provides those who are covered in the news with the knowledge of whom they can suggest ideas to, complain to, or generally deal with. When people don’t feel easy enough to call, they just sit there grinding their teeth. I fear unspoken anger. Especially, people who may disagree on politics must still be able to communicate, and it’s crucial for all of us in the press to listen to all sides.

Chiar dacă WP nu mai aparține familiei și nici jurnalismul nu mai e azi așa cum era atunci, principiile continuă să rămână aceleași.

Etichete: , , , , , , , , , ,

10 comentarii la “Slăbiciunile unei femei puternice” Subscribe

  1. un domn 02/09/2018 at 13:36 #

    Acest Material Fluviu era Bun de Lectura undeva aproape de Craciun, in prima saptamana a lu Septembre…e cam deprimant

    • Dollo 02/09/2018 at 16:50 #

      Mai deprimant e că se termină vacanța și trebuie să mergem la muncă. Altfel, cartea nu e deprimantă deloc.

  2. dodoi 02/09/2018 at 14:09 #

    A se vedea si filmul „The Post” din 2017 care, desi nu poate descrie tot cea ce se intampla in carte, e un film bun.

    In America se spune ca majoritatea averilor se duc pana la generatia a doua si se pare ca se aplica si pentru Romania.

    • Dollo 02/09/2018 at 16:49 #

      Am zis eu că nu citește nimeni textul, bine că se comentează 😉

      • Flo 03/09/2018 at 11:09 #

        Mai sunt si unii care citesc, tine-o tot asa Dolo !

  3. Stelian 03/09/2018 at 04:44 #

    Cronica la cronica.

    O recenzie tare interesanta, de genul celor ce le vreau citite pentru a ma incita sa citesc si eu la rindul meu.
    Observatiile mele sunt legate de faptul ca e nevoie sa vedem lucrurile si evolutia societatii asa cum a fost, lasind deoparte normele de azi. Nu putem judeca azi ce a fost acum 70 de ani cu normele de azi. Doamna a fost o femeie de casa, fiindca a sa au fost normele atunci. Si din fericire, azi exista multe filme si carti despre evolutia societati americane in secolul trecut…
    Anii 50-60 au fost ani importanti nu numai in lupta pentru emanciparea femeii, dar si pentru drepturi ale celor de culoare acolo, in SUA, la 100 de ani de la razboiul de secesiune…
    Cit despre jurnalism, este de apreciat forta de a sta inapoia jurnalistilor. Ei erau extrem de vulnerabili. Doamna le-a stat in spate avind independenta financiara, dar si educatia solida venita din familie.
    Fara valori sadite si consolidate nu se face nimic. Dar valorile ce sunt sadite la copii nu inseamna nimic daca nu sunt urmate de exemplul celor ce le sadesc.
    Se poate scrie editorialul de proprietar si poate suna frumos, dar cind a doua zi telefonul suna si da ordin sa scoata articolul X, principiul enuntat nu e acoperit de fapta, deci e nul.
    Si asa cum ati aratat, s-a trait in viata reala, cu bune si cu rele. Iar Watergate se pare ca a fost virful ce n-a mai fost atins niciodata.

    • Dollo 03/09/2018 at 21:11 #

      Și azi se scriu investigații serioase, dar cred că politicienii au devenit mai tăbăciți, sau poate au învățat să-și acopere mai bine urmele. Oricum, ce scrie presa ar trebui să meargă mână în mână cu justiția, numai așa a avut loc și deznodământul Watergate.

  4. mihai 03/09/2018 at 14:14 #

    S. O. VINTU: – Bai, tati, normal, nu sunt un cretin, nu ma amestec pe chestiile de…dar in interiorul unei strategii editoriale nu mai misca nimeni. Daca decidem, de exemplu, maine suntem tovarasi cu Basescu. Pai de maine toata lumea il las pe Basescu in pace. E ca exemplu. Sau maine agresam, criticam cu supra de masura, institutia futut- ului din Romania. Toata lumea incepe sa injure Institutia futut-ului din Romania.
    S. O. VINTU: – Nu, n-ai inteles : ei sunt agresati in functie de interesele mele. Atat ! Eu asta incerc sa-ti spun. Ca, daca fixam ca strategie ca de maine sustinem actele guvernului, de maine, trustul asta de presa, inclusiv Academia Catavencu, sustine actul de guvernare. Asta incerc sa-ti spun.
    D. BUSCU: – Cu conditia ca actul de guvernare sa merite sa fie sustinut. Pentru ca daca…
    S. O. VINTU: – Nu, nu m-ai inteles : singura conditie care este aici este decizia lui Vintu. Asta incerc sa-ti explic, Dorulet.

    • Dollo 03/09/2018 at 21:08 #

      Mda, și dacă ar fi fost numai el…

  5. Ioana 06/09/2018 at 14:59 #

    dupa cateva ore de citit printre picaturi: imi doresc sa citesc cartea; incredibil ca inca mai vorbim despre cum femeile care iau decizii dure in pozitii de putere sunt scorpii, iar barbatii in situatii similare sunt lideri.

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Ziua 2: Dragă, eu unde dorm? că mă întreabă recenzorul….

Ospitalitate, dar nu degeaba

Dacă vă calcă recenzorul oferiți-i, vă rog eu, un pahar cu apă. Nici nu știți ce nevoie are!

Dubița albă din Vitan, monumentul neputinței poliției și Primăriei sectorului 3

Celebra dubiță abandonată în fața Poștei Vitan

O dubiță zace de câteva luni încurcând traficul din Vitan. Poliția locală știe, dar nu are platformă de ridicat, Poliția rutieră o filmează și-l amendează pe proprietar, Primăria Capitalei zice să apelăm la țiganii care fură fier vechi, să fure și mașina abandonată.

Sanssouci, casa de la țară a unui rege cool

pajiste

La 1740 oricine putea să intre pe domeniul lui Frederick cel mare al Prusiei, cu condiția să fi fost îmbrăcat corespunzător. Azi intrarea costă 19 euro și îți dezvăluie un colț de rai și o poveste frumoasă.

Respect pentru sfânta prostie națională

prostie

Senatorii Ficățel și Miki Șpagă vor să ne oblige să le arătăm respect, printr-o lege care ne va măsura sentimentele și va sancționa prompt abaterile de la sentimentele sănătoase, naționale, de iubire și respect față de tot ce e românesc, creștin și … tricolor

Mama mi-a zis să nu mă duc, dar eu nu și nu…

parapanta3

Cu parapanta e ca și cu un bărbat, prima dată nu e bine, dar ceva te face să mai vrei măcar o dată 😉

Je suis doamna de la litera B

realitate

Doamna care răspunde de litera B mănâncă dintr-o caserolă, lucrează la un birou care nu se vede de dosare, zilnic cu o armată de oameni nerăbdători la ușă, care nu lasă nici măcar timpul să iasă bășina celui dinaintea lor din birou, că dau năvală să-i ia locul. Nu vreau să știu ce s-ar întâmpla dacă pe doamna ar apuca-o pântecăraia.