Cine n-are bătrâni va ajunge singur la reumatologie

Dacă nu vă închinați la sfinții Dietă și Mișcare în timpul vieții, veți ajunge să vă rugați la icoanele făcătoare de minuni Radiologie și Osteodensiometrie. La mulți ani fără artrită de Ziua vârstnicului!

Cu o lună în urmă încercasem în zadar să o programez pe mama, prin telefon, la un consult de specialitate în Spitalul de reumatologie Ion Stoia. Suna ocupat sau nu răspundea nimeni. Așa că am apelat la PCR. O cunoștință a unei prietene care avea o rudă care se trata acolo ne-a făcut programare la doctorița la care mergea ruda, și așa am ajuns pe lista de programări. Cu buletinul, trimiterea de la medicul de familie, speranță și încredere am luat în piept frigul și traficul de la ora 7 dimineața, ca să fim la ușa doctoriței fix la ora 8, cum eram programate.

La fel ca noi, încă o duzină de bătrâni – mai ales femei, că ele sunt mai rezistente – stăteau la ușa cabinetului, rebegite de frigul umed de început de octombrie. Ziua internațională a vârstnicului a picat anul ăsta într-o dimineață mohorâtă și rea ca reumatismul. În holul mic de la ultimul etaj al unei clădiri vechi din centru, dar cu interioare moderne și curate, ne-am așezat toți la patru mese între care mișunau asistentele precum chelnerii la o terasă. Fiecare asistentă își dădăcea pacienții veniți la doctorul ei. Pe toate laturile holului erau salonașe mici, de câte 4-5 paturi, pline cu alte bătrâne internate, iar într-un salon transformat în cabinet se aflau medicii. La ora 8, firește, toți erau la raportul de gardă, așa că noi, pacienții chemați la ora aia, nu aveam decât să stăm să așteptăm.

Până pe la ora 10.00 am schimbat greutatea când pe o bucă, când pe alta. Noi ăștia tinerii, veniți acolo forțați de legăturile de familie, frecam de zor telefoanele mobile. Bătrânii se priveau cu milă sau invidie reciprocă, în funcție de gradul de uzură. Fiind deja la dietă de vreo trei luni, cu câteva kg serioase date jos, mama experimentează de ceva timp urcatul pe scări și sfidarea liftului. Când și-a văzut azi „colegii” de reumatism, care în bastoane, care în cârje, duși de subțiori de fii sau nepoți, s-a  simțit ca o debutantă la balul veteranilor.

Preț de vreo cinci minute am completat o fișă prin care, după cum ne-a zis asistenta, ne dădeam acordul pentru tot ce urma să i se facă mamei: consultată, analizată, informată… Plictisită, mama a întrebat-o pe asistentă la un moment dat când începe doamna doctor consultațiile. Am aflat că le va începe… când le va începe.

Pe la 10.30 a revenit asistenta și a luat-o pe mama în salonul 19 ca să-i ia sânge. Înăuntru, alte trei bolnave, fiecare în patul ei. Pe una dintre ele o masa, semidezbrăcată, un maseur nevăzător. Pe mama a așezat-o pe un scaun de recoltat analize și i-a luat sânge. Asistenta, foarte drăguță, tocmai venise din concediu și spunea că nu știe exact unde va face doamna doctor consultațiile, pentru că de regulă nu e loc, probabil va folosi vreunul din paturile din salon.

Noi venisem doar pentru un consult, dar iată că ne-am trezit cu o internare de zi, cu analize de sânge și asta era abia începutul. Părea promițător, dacă treceai peste faptul că fusesem complet nepregătite pentru asta, plecasem de acasă cu noaptea în cap, nemâncate, nebăute, ne… vorba aia, pe la ora 11 deja mama dădea semne de nervozitate pentru că nu mâncase nimic de cu seară, iar așteptările pe holurile oricărui spital de stat sunt întotdeauna lungi.

Procedura cu asistentele-chelner de la început avea să se repete întocmai cu doctorițele. Încă de pe la 10 au început să apară pe la mesele din hol diverse doctorițe care își consultau pacienții acolo unde-i prindeau. Se așezau lângă ei și îi întrebau care le e problema. Care cu piciorul, care cu spondiloza, au genunchii, vai coloana, umerii, mâinile. O armată de soldăței de tablă, scârțâind din articulațiile bătrâne și bolnave, își arătau la doamnele doctor rugina căpătată în luptele vieții, cu friptanele, cu șprițul și cu sedentarismul. Ca pe front, fără intimitate, fără secrete. Așa cum au mâncat și s-au veselit când erau în putere, tot la niște mese li se măsoară acum nivelul acidului uric din sânge. Noțiunea de privacy nu face doi bani când te doare. Și apoi cine ce să aibă de ascuns acolo, când toți erau uniți de aceeași durere.

Pe la 11.30 a venit și rândul mamei. Doctorița a venit lângă ea la masă, secondată de o internă, și au luat-o la descusut. Ce vă doare, cum, de când, cât de tare, ce medicamente mai luați. Mama spune că prestarium, simvacard, sevicard – ce e ăsta? întreabă doctorița pe internă, interna scoate telefonul, îl caută pe google, ah! e statină… ok. Se lansează apoi ele două într-o discuție despre alt medicament, doze recomandate, doctorița zice o schemă, interna sugerează să „sunăm un prieten” ca să fim siguri, până la urmă rămâne ca în tren.

După discuția de la masă au luat-o iar în salonul 19, care părea să servească deopotrivă de salon de internare și de cabinet de consultație. Una dintre femeile internate și-a donat patul temporar pentru ca mama să poată fi întinsă pe el, dezbrăcată și consultată. Doctorița a pus ce-i drept un prosop de hârtie peste cearceaf. Eram într-un spital de campanie: bolnavii internați care se puteau ține pe picioare se sculau din paturi ca să le ofere loc altora aduși de doctori; în timp ce trăgea de membrele mamei, doctorița răspundea întrebărilor altor bolnave, despre propriile lor dureri; o asistentă îi lua sânge alteia; pacienta care-și donase patul se plimba prin mijlocul salonului ca un tată nerăbdător în așteptarea copilului. Procedura s-a repetat și cu celelalte femei consultate de la alte mese.

După consult ne-am întors la mesele de pe hol, unde doamna doctor i-a prescris o duzină de radiografii și o osteodensiometrie, ca să vadă cum mai stă cu osteoporoza de care alt doctor i-a zis că s-ar fi vindecat acum patru ani. Pe toate le-am făcut la parter, unde am mai așteptat câteva minute într-un hol elegant, denumit „Camera de educație Pfizer”, dotat cu canapele și scaune, de unde aveai mai multe opțiuni: Radiologie, Osteodensiometrie, Capelă de liturghie.

Pentru că doctorița a avut inspirația să ne spună că după analize putem merge să mâncăm ceva, că rezultatele se dau după ora 13.00, am reușit să ne calmăm balaurii din stomac la o cârciumă alături. La ora 13.00 ne-am întors să nu cumva să se dea rezultatele fără noi. Amândouă eram destul de impresionate de amploarea investigațiilor făcute până atunci, într-un timp atât de scurt și gratis. Spital de stat, curat, renovat, personal amabil, fără șpagă, e drept că spațiul e insuficient, dar acum aproape 60 de ani, când doctorul Stoia punea bazele spitalului de reumatologie, România nu avea așa mulți bătrâni ca azi, când 20% din populație are peste 65 de ani.

Rezultatele n-au venit nici ele la ora prognozată, dar acum deja nu mai ardea nimeni de nerăbdare. Stăteam toți resemnați la mese și așteptam să iasă câte o doctoriță din cabinetul lor comun ca să ne dea veștile proaste. Două femei cu care împărțeam masa se îngrijorau că nu vor apuca autobuzul, că aveau de ajuns înapoi la Corabia. Cum ajunseseră ele tocmai de la Dunăre aci pe Dâmbovița? Păi suntem din același oraș cu doamna doctor, așa am ajuns aici. Iată încă un mod de programare.

Către ora 14.00 a ieșit interna din cabinet și a strigat-o pe mama. I-a zis că analizele i-au ieșit bune, practic n-are nimic, decât ale bătrâneții dureri articulare, cauzate de pârdalnicul ăla de acid uric, pe care deja se chinuise să-l scadă în ultimele trei luni de dietă. Așa că i-a recomandat un raft întreg de medicamente antiinflamatoare. Despre care după ce am plecat din spital am cerut și a doua opinie, așa cum de altfel scria și în formularul ăla de-l completasem de dimineață. Și am aflat că două dintre medicamentele prescrise nu prea mai sunt recomandabile în cazurile astea de acid uric crescut, pentru că efectele adverse sunt mai mari decât potențialele beneficii. Așa că rămânem tot la sfinții Dietă și Mișcare, marcați cu cruce roșie și zile de post în calendarul reumaticului.

Dar a fost frumos de Ziua vârstnicului, petrecută la Spitalul de reumatologie Ion Stoia. Că mama a întrebat-o pe internă dacă e nevoie să mai vină la control. Sigur, i-a zis interna, dacă vreți să mai veniți sunați la numărul de fix din centrală. Toți pacienții acolo sună ca să se programeze. Și cine nu are bătrâni, ca să sune pentru ei, sigur va suna pentru el însuși mai devreme sau mai târziu. Între timp, aveți grijă de acidul vostru uric 😉

Etichete: , , , , , , , , , , ,

4 comentarii la “Cine n-are bătrâni va ajunge singur la reumatologie” Subscribe

  1. Alexandra 02/10/2018 at 10:19 #

    Sunt ingrozita !
    Mi-e frica !

  2. Ghiorghe Nicolae 02/10/2018 at 11:44 #

    Sunt pacient vechi la CR Dr. Stoia, de vreo 30 de ani! La etajul 3! Medicii sunt foarte bine pregatiti, nu exagerez! Mi-a placut cum ati descris atmosfera din Sala de mese, de fapt, care este si sala de consultatie! Pot certifica fatul ca de la an la an sunt mai multi pacienti! Cind m-am apucat eu existau mai multe sedii! Cu timpul numarul pacientilor a crescut iar spatiile pentru consultatii s-au imputinat! Sanatate multa mamei si sa stiti ca a incaput pe miini bune!

  3. Ioana 02/10/2018 at 13:35 #

    Ca asistenta am de facut niste cursuri in fiecare an. Unul din cursurile de anul asta trata si problema medicatiei prescrise persoanelor varstnice si trata chiar problema antiinflamatoarelor care de multe ori sunt prescrise dar nu se tine cont ca organismul persoanelor in varsta reactioneaza diferit la dozele clasice si ca unele au efecte secundare care pentru un tanar nu prezinta o mare problema insa la varstnici pot complica situatia. Pacat ca nu toti medicii tin cont de treaba asta cand scriu retetele….

  4. Mielu 04/10/2018 at 19:26 #

    Deci toata agitatia asta a fost de pomana. Asta imi confirma ce deja stiam: doftorii, majoritatea lor, desi nu sint profesionisti adevarati, mimeaza destul de bine munca. In cel mai fericit caz sint ca apa sfintita, nu fac rau dar nici bine.

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Cât ne-a costat înflorirea sectorului 3, în campania electorală 2016

begonia1

Primarul Negoiță a cumpărat gazon la preț dublu față de piață, apoi l-a tăiat și aruncat ca să planteze în loc begonii. Cât au costat ele și de ce primarul refuză să spună?

Visiting Transilvania: “Traditional roma people on the left!”

Port traditional la un copil care cersea in Sighisoara

Turul bisericilor fortificate săseşti din Transilvania a fost, pentru cei şase ziarişti, o ocazie să cunoască România reală, cu drumuri proaste, cu monumente dărăpănate, cu prea mulţi “roma people” în locuri în care li se spunea că au trăit “the saxons”, dar şi cu oameni ospitalieri şi calzi, cu mâncare multă şi gustoasă, şi cu peisaje fabuloase.

Rulată Germania

marcela

Cum mi-am înscris mașina nemțească în România și am trăit să povestesc despre asta

Fiecare moment dificil din istoria unei țări are nevoie de victime

mineriada

Ce or mai face oamenii ăia care au bătut la Mineriadă? Or fi bine, sănătoși, or avea copii, planuri, or fi mulțumiți de viața lor, de deciziile pe care le-au luat, or dormi liniștiți? Or face politică?

Povești de la capătul lumii

vapor expeditie antarctica

Fin del mundo – sau curul lumii cum îi mai zic argentinienii – e la fel de scump ca Londra. Dar au pinguini, lei de mare și balene în fața casei.

Metodologia bătutului în ușă

suricate

Sau cât de mult seamănă românul cu americanul, când trebuie să-și dea zăpada din fața casei sau să facă front comun cu vecinii în fața autorităților