#De citit pe îndelete

Ediția a doua a seriei #decititpeîndelete are ca subiect central omul și defectele lui. Am pornit de la o știre românească, în aparență, dar petrecută în altă țară, acolo unde românul se simte mai normal decât acasă. O handbalistă și-a alăptat copilul în pauza dintre reprizele meciului și fotografia ei a făcut înconjurul lumii. Femeia a scris pentru PressOne un soi de explicație a gestului ei cât se poate de normal, dar asta a venit la pachet cu o poveste mult mai amară pentru noi ăștia rămași aici. Textul e despre de ce unii aleg să emigreze, subiect care de fiecare dată încinge spiritele pro și contra, dar mai cu seamă stârnește dorința aia a românului de autoflagelare: că numa noi suntem așa, ca la noi la nimenea, că nu ne mai facem bine și suntem niște nenorociți. Evident că nu e așa, iar textele de mai jos demonstrează cu prisosință că nici prostia, nici ticăloșia, nici măcar bunătatea sau inteligența nu se concentrează într-o singură țară, cu atât mai puțin în România.

Am ales de data asta și texte mai mici, dar care mi s-au părut interesante, precum și un subiect mai amplu, documentat din mai multe surse, despre care mi-ar plăcea să aflu și părerea voastră.

Despre omul nou, făcut în laborator: Cercetătorii – japonezi de data asta – au reușit să creeze în laborator celule de ovule umane, din sânge uman. E un pas uriaș și înfricoșător totodată pentru omenire, chiar dacă momentan respectivele celule nu sunt viabile, adică nu pot fi fecundate. Când vor reuși să le facă și fecundabile, și vor crea și spermă umană, atunci să te ții creștere în laborator a tuturor superbelor exemplare masculine și feminine dorite de public. Japonezii au ajuns aici după ce în 2012 au creat și fecundat cu succes ouă de șoarece pe care le-au crescut în șoricei mici și drăguți de laborator, pe care, desigur, au făcut mai multe teste după aia. Până ajung la oameni – dacă n-or fi ajuns deja, mai sunt niște etape legale de parcurs și niște mentalități de schimbat. Dacă o fi de dorit așa ceva. Nici eu nu știu ce să cred despre asta, e cert că e o realizare colosală a științei, dar privind la lumea în care trăim mă îndoiesc că se ridică la înălțimea necesară. Adică noi tocmai aruncăm cu pietre după homosexuali prin piețe, iar ăștia de prin laboratoare vor să ne ofere ocazia să ne înmulțim prin fire de păr sau alte celule.

Despre reparațiile omului avariat: mult mai utilă pare descoperire asta – Două echipe separate de oameni de știință de la niște universități americane au implantat electrozi în părțile lombare ale altor oameni, paralizați din cauza unor accidente auto sau sportive. Electrozii acționați de o baterie din abdomenul pacientului trimit impulsuri electrice coloanei vertebrale sub zona afectată de accident și impulsurile astea mișcă picioarele ajutându-i să meargă. E doar un experiment deocamdată, dar participanții au fost entuziasmați de rezultat, dat fiind că nu visau să se mai vadă mergând pe picioarele lor. Medicii explică parțial mecanismul funcționării acestei găselnițe, pentru că parte din el nici ei nu o înțeleg. Adică ei zic că e clară legătura dintre impulsurile de la creier și mișcarea picioarelor, dar nu e foarte clară mecanica în sine. Mai au de lucrat la acordul fin al cantității de curent necesare. Prea mult ar duce la mișcări incontrolabile ale membrelor, prea puțin ar fi imperceptibile. Iar cireașa de pe tort în această descoperire va fi că prin același gen de stimulare va putea fi controlată și vezica urinară.

Despre importanța bășinilor în viața omului: Pe de altă parte, niște cercetări nu la fel de revoluționare, dar fără îndoială interesante, arată ce se întâmplă dacă te abții să dai bășini. Pe scurt: ele se duc înapoi pe maț și pot ajunge să fie eliminate prin capătul celălalt al sistemului digestiv, adică pe gură. S-a făcut o cercetare în toată regula pe tema asta, niște cetățeni responsabili și-au lăsat sfincterele analizate cu un cateter, care a măsura câte gaze scoate în medie un adult zilnic – cam 700 de ml de gaz în 24 de ore. Desigur, unii mai mult, alții mai puțin, după posibilități și hrana din ziua respectivă. Cantitatea nu poate fi anihilată în vreun fel, așa că nu ne rămâne decât să decidem dacă o scoatem pe bucăți mici și dese sau în câteva tranșe mari și răsunătoare. Decizii importante de luat în fiecare zi.

Despre cum poți vizita altfel un oraș străin: urmărești un localnic, la întâmplare pe stradă, te ții după el, îl urmezi unde se duce el, și vei vedea cartiere pe care nu le găsești în pliantele turistice. Sunt șanse mari să te rătăcești, după părerea mea, sau să nu vezi de fapt nimic, pentru că ești cu ochii pe lider ca pe butelie. Rețeta e că te ții după ăla o vreme, apoi la întoarcere poate să te uiți mai bine pe unde te-a dus ăla. Dacă mai știi să te întorci. Fără îndoială e un experiment care merită încercat, dar cred că trebuie să fim cu băgare de seamă pe cine urmărim și în ce fel de societate. Oamenii tind să fie destul de suspicioși zilele astea.

Despre cine suntem cu adevărat și cum ne păcălim singuri: Conceptul de „adevărații noi înșine” este cât se poate  de fals și nu neapărat pentru că pretindem că suntem altfel față de ceilalți, ci pentru că mintea ne joacă feste când ne ajută să alegem acele amintiri care ne convin în legătură cu un eveniment sau altul. Propriile amintiri nu sunt întotdeauna adevărate, ci mai degrabă construcții plauzibile ale unui trecut așa cum ne place să ni-l amintim și pe care l-am construit cu migală din bucățele care ni s-au potrivit cu ceea ce credem despre noi înșine. (Auto)sugestia și imaginația pot construi amintiri cât se poate de false. Un psiholog celebru (Jean Piaget) spune că toată viața și-a amintit cum a fost răpit împreună cu bona lui, ce li s-a întâmplat etc, până la un moment când bona i-a mărturisit că l-a păcălit. De atunci zice că a încetat să mai creadă în amintiri, dar fără îndoială ele i-au rămas la fel de vii în cap.

S-au făcut studii care arată că creierul poate fi influențat în laborator și păcălit să-și amintească întâmplări inexistente. O vreme a existat teama că terapia le poate induce pacienților false amintiri despre istoricul unui abuz sexual, ceea ce ar duce la acuzații false. La fel, în cazul pacienților depresivi există temerea că ar fi fost încurajați să-și amintească mai mult lucrurile negative. Întotdeauna există posibilitatea să-ți verifici propriile înclinații prin confruntarea cu amintirile altora despre tine. Dar să nu pierzi din vedere că și amintirile altora pot fi false.

Și dacă tot e vorba despre acuzații sexuale și amintiri, să vorbim…

Despre judecătorul căruia îi place berea: Probabil unii dintre voi ați urmărit, ca și mine, și ca milioane de alți oameni de pe pământul ăsta, dezbaterea aprinsă pe marginea nominalizării făcută de Trump și republicani la Curtea Supremă. Un fel de CCR al nostru, dar cu judecători numiți pe viață. Una dintre cele mai bătrâne judecătoare are peste 90 de ani și se roagă ăștia de sănătatea ei ca să nu moară și să strice balanța fragilă între conservatori și progresiști în cel mai înalt for de justiție al țării.

Nominalizatul de acum, Brett Kavanaugh, a fost judecător la Curtea de Apel și un apropiat la conservatorilor – a lucrat pentru Bush la Casa albă, a fost în echipa care a investigat scandalul sexual al lui Clinton etc – iar acum la nominalizare a fost acuzat de niște femei că le-ar fi violat sau ar fi participat la agresarea lor în anii 80, când erau adolescenți și o ardeau prin frățiile alea ale lor celebre, cu multă băutură și probabil alte stimulente. Una dintre cele mai importante acuzatoare – medic cu o reputație solidă – a depus mărturie în fața senatorilor și le-a produs o impresie puternică până și celor din tabăra conservatoare, așa încât votul pentru numirea lui Kavanaugh a fost cu emoții până la final. Tipa a zis că nu a reclamat abuzul acum 30 de ani pentru că era convinsă că nu va fi crezută, multă vreme a refuzat să-și amintească episodul, a avut nevoie de terapie ani de zile și acum a acceptat să se expună deși își dă seama că va fi și mai mult ostracizată decât dacă ar fi vorbit la timp, dar consideră că e datoria ei civică să facă asta acum când tipul e pe punctul de a deveni judecător suprem.

Ca să se apere, Brett a făcut public calendarul lui de elev din 1982. Mă întreb câți dintre noi am fi în stare să furnizăm o astfel de dovadă, după 36 de ani și până la urmă ce relevanță are? Un calendar arată totuși numai intențiile, și alea parțial, că pot fi chestii pe care nu le treci în calendar, dar ți se întâmplă. Faptul că scrie că te duci la o petrecere nu arată și ce ai făcut sau nu la petrecerea aia: te-ai îmbătat, ai ciupit-o pe una de fund, ai plecat acasă mai devreme că nu ți-a plăcut compania sau te-ai trezit a doua zi frupt pe peluza din fața casei, fără să-ți amintești ce ai făcut astă noapte. Spre deosebire de mărturia victimei, audierea lui Kavanaugh a fost jenantă, măcar pentru nivelul la care ar fi trebuit să se situeze aspirantul la o asemenea funcție. A plâns, s-a jeluit, a apelat la amintiri penibile de familie, a abuzat de expresia „I like beer” și în general nu a putut să furnizeze explicații convingătoare.

La mijloc e totuși o luptă politică între democrați și republicani, nominalizarea asta nimerind exact pe fundalul alegerilor parțiale din America. Plus că atunci când a avut și Obama nominalizatul lui, republicanii au întârziat luni bune audierile așa că era firesc ca și democrații să le întoarcă acum favoarea. Iar în persoana nominalizatului însuși au găsit un țap ispășitor perfect. Kavanaugh este exponentul albilor superiori, conservator, pro-life, susținut puternic de tabăra anti avort din America. Un tânăr apare într-o înregistrare în care spune că și dacă a violat-o pe aia în tinerețe ei tot îl susțin, pentru că el este anti-avort și pentru asta merită susținut. John Oliver explică, în stilu-i caracteristic, că Trump l-a ales pe Kavanaugh de pe o listă de 20 de judecători propuși, unul și unul, ca dintr-un borcan de murături. Dacă tot l-a nimerit pe ăsta cu probleme putea foarte bine să scoată orice altă murătură din borcan, la fel de conservatoare, dar căruia să nu-i placă berea, să nu fi suferit de întunecări ale minții de la alcool și să fi trecut de senat fluierând. Oricum aveau suficiente voturi.

Dar ce m-a pus pe mine pe gânduri în toată campania asta nu au fost cele două audieri (care oricum au fost din categoria ea a zis că, el a negat tot), ci ce s-a întâmplat între ele, pe holurile Congresului. Un senator republican moderat a fost ambuscat de o ceată de femei care l-au împiedicat să urce cu liftul, strigându-i că ele sunt victime ale unor agresiuni sexuale și că votându-l pe Kavanaugh senatorii arată că nu dau doi bani pe violența la adresa femeilor și că nu le încurajează pe viitoarele victime să iasă și să declare ce li s-a întâmplat. Femeile alea fac parte dintr-un ONG militant pentru drepturile femeilor și au avut sarcina să facă chestia pe care au făcut-o, ca parte a unei scheme de gherilă civică în Congres cu ocazia audierilor. Evident au și filmat toată scena, în care senatorul a fost teribil de jenat de ce i se întâmpla, iar filmulețul a devenit viral. La câteva ore după asta senatorul a dat o declarație în care spunea că cere o anchetă FBI în legătură cu acuzațiile care i se aduc lui Kavanaugh.

Am privit cu scepticism scena din lift dintr-un motiv subiectiv. Anul trecut pe vremea asta, când am fost în parlamentul nostru, la una din comisiile în care se dezbătea legea vaccinării obligatorii, am văzut ce înseamnă gherilă organizată de ONG-uri pro sau anti ceva. În cazul nostru erau cei care susțin că vaccinurile sunt lucrarea satanei și a corporațiilor farma. Sunt pur și simplu o haită agresivă cu care nu se poate discuta și care denaturează orice spui, căutând în spate un scop oneros, nicidecum adevărul. Ne-au filmat pe noi ăștia care susțineam vaccinarea, au căutat să lege persoane de instituții și musai finanțări dubioase, și au mers după unii dintre noi până în lift, cu camera de luat vederi, ca să smulgă declarații eventual panicate despre cine ne plătește și stă în spatele nostru cu seringa, ca să inoculeze otrăvuri în sfântul trup românesc. Desigur, nu s-a întâmplat la fel în cazul femeilor din liftul ăla din America, dar eu tot nu m-am putut împiedica să nu mă gândesc cum ar fi dacă și în spatele lor s-ar afla tot o rețea paramilitară de organizații „civice”? Și până la urmă cât de bun e militantismul ăsta extrem, nu cumva antagonizează mai mult decât rezolvă lucrurile?

Nu vreau să fiu înțeleasă greșit, nu cred că o acuzație de agresiune sexuală trebuie luată în derâdere și cu atât mai puțin un om asupra căruia planează și cea mai mică urmă de îndoială, indiferent cu câte zeci de ani înainte ar fi făcut ceva reprobabil, nu are ce căuta într-o funcție publică. Dar, dacă tot suntem datori toți cu un bias cognitiv, mă întreb de ce suntem toți tentați să credem că Kavanaugh e un agresor nenorocit (pentru că e din tabăra cealaltă), dar nu vrem să credem că Julian Assange ar fi făcut același lucru, ci mai degrabă că în spatele acuzațiilor de viol la adresa lui se află de fapt intenții ale marilor guverne care vor să-l compromită? Just asking.

Oricum, astea sunt doar niște întrebări pe care mi le-am pus urmărind fascinată dezbaterea care a ținut America cu ochii pe Congres timp de aproape o lună. Nu am un link anume lămuritor, practic toată presa a scris despre asta zilnic și nici nu mai știu ce și unde am citit despre caz. Dacă urmăriți cele 20 de minute ale lui Oliver cred că e sumarizată treaba suficient de clar. Epilogul e că FBI a făcut o anchetă relativ superficială, mai degrabă o formalitate, dar faptele sunt prea vechi ca să mai poată fi probate, unii dintre martorii de atunci ar fi zis că victima are dreptate, alții că nu, în final oricum votul l-a confirmat pe Kavanaugh și astfel el este cel mai proaspăt judecător de la Curtea Supremă.

Despre dezgust și moralitate: Pe tărâm românesc, am avut și noi parte de mizeria noastră de dezbatere, în trena referendumului pentru redefinirea noțiunii de familie/căsătorie. Nu intru în amănunte că pentru sănătatea mea mintală am ales să nu urmăresc dezbaterile – deși mi-au mai alunecat ochii când și când – în schimb am citit cu interes niște explicații date de un antropolog, în Libertatea, despre efectele dezgustului resimțit de oameni vis a vis de diverse lucruri: fecale, sexul cu animale etc. Antropologul Radu Umbreș spune că oamenii leagă dezgustul de imoral și așa s-a născut, iată, păcatul.  Li se pare dezgustător sexul între doi bărbați (între două femei se pare că e mai OK) de aceea îl condamnă, așa cum în istorie evreul, țiganul, persoana cu handicap erau sub-oameni.

Umbreș spune că astea sunt mecanisme ancestrale de supraviețuire și că nu vor dispărea, însă oamenii pot și trebuie să facă diferența între emoții și decizii morale. Așa cum medicii care ating fluidele corporale, iar instalatorii dejecțiile din canalizări nu se lasă copleșiți de asta în judecățile pe care le fac, pentru că aleg rațiunea asupra emoției. Cam așa ar trebui să judecăm și noi atunci când suntem chemați să decidem asupra vieților altora. Mă rog, antropologic sună bine, practica ne omoară, dar ceea ce a rămas după referendumul ăsta a fost un mare hohot de râs, popular, pe seama întregii situații. S-au făcut glume deșănțate, grosolane, miștouri, despre cum ți-o trag unii și alții, oamenii au demonstrat că nu se sfiesc să vorbească și să-și imagineze cine, cum, cu ce în diverse combinații, iar asta pare că ne-a satisfăcut mai mult decât ștampila votat pe o noțiune pe care oricum n-o pricepem.

Despre sunetul pământului: Un experiment interesant și un proiect jurnalistico-științific al celor de la NYT. De ascultat musai cu căști. Habar n-aveam că șoarecii râd. Ce glume șoricești s-or spune prin subterne? Și apropos de subterane…

Despre stupiditatea fraților noștri indonezieni: Un articol care m-a înfiorat pentru că am văzut în el rețeta unui dezastru care ne paște și pe noi, nu din cauze naturale, ci din prostie. Mă rog, și prostia e naturală, dar când e triplată de nepăsare și corupție devine de neînvins. Povestea este a Indoneziei, care a avut un cutremur urmat de tsunami în Palu, o localitate prinsă între două limbi mari de pământ care intră în mare și formează un U, în fundul căruia e localitatea. Cutremurul de 7 grade a fost urmat de alerta de tsunami, care a durat 30 de minute și apoi s-a ridicat. Valul a venit după asta, pentru că de fapt măsurătorile de tsunami au fost făcute la distanță prea mare în larg, 200 de km, iar topografia locului în care se află orașul a favorizat formarea valului mai aproape de țărm. Dar chiar și așa, tsunami-ul ar fi putut fi prevenit dacă ar fi existat și funcționat avertizorii de tsunami, donați Indoneziei de comunitatea internațională, după catastrofa din 2004, când tot așa un cutremur urmat de tsunami a omorât un sfert de milion de oameni. Ce credeți că s-a întâmplat cu senzorii ăia care erau montați în diverse locuri pe țărm sau pe mare? Păi, ca într-un banc prost, unii au fost furați, alții s-au stricat, iar în esență bugetul indonezian nu suportă întreținerea lor. Din 170 au avut bani ca să întrețină în funcțiune numai 70.

Despre un  extreme self-care plan: omul care știa prea puține. E un vis al multora dintre noi, pus în practică de un american de 50 de ani, fost corporatist, director pe la Nike, Disney și alte corporații care i-au asigurat viața cu o sumă suficient de mare încât să trăiască de mai bine de un an izolat de lume și mai ales de știri, la o fermă de porci din Ohio. Tipul a decis mai întâi să facă un experiment, după ce a fost dezamăgit de alegerea lui Trump la Casa Albă. A avut o perioadă fără știri. Apoi a văzut că nu e rău deloc și a continuat. Reporterul de la NYT a putut să-l viziteze pe omul shockingly uninformed, cu condiția să nu-i divulge nimic din realitatea politică a țării. „He is as ignorant as a contemporary citizen could ever hope to be.”, zice reporterul, invidios un pic pe omul care-și plănuiește cu meticulozitate plictiseala zilnică. Se duce dimineața și-și bea cafeaua în oraș, unde barmanii știu de decizia lui și nu-l agresează cu știri, apoi își vizitează mama care stă în apropiere și vorbesc diverse, își sună sora sau fratele geamăn care trăiesc în alte state. O dată și-a și vizitat fratele și a fost nevoie de o organizare serioasă ca nu cumva copiii fratelui sau prieteni ai acestuia să îi scape vreo știre „călugărului” într-ale noutăților.

În cele din urmă și-a găsit și țelul în viață: a cumpărat vreo 40 de hectare de pământ, pe locul unei foste exploatări miniere părăsite, pe care vrea s-o reabiliteze și s-o redea naturii. E un soi de reconstrucție, vindecare prin întoarcerea la natură pe care am mai întâlnit-o la Sebastiao Salgado, fotograful care după ce a pozat toate atrocitățile lumii s-a întors în Brazilia natală ca să o ia de la capăt. A plantat cu mâna lui copac cu copac, în satul natal deșertificat de defrișări sălbatice, a recreat jungla copilăriei și așa s-a salvat și pe el de la nebunie probabil.

Nu știu cum îi va fi americanului care știe prea puține despre lumea politică, dar cred că per total va fi bine.

Iar la final, un film scurt pentru nostalgici:

https://www.facebook.com/rferl/videos/274379663190817/?__xts__[0]=68.ARBefTjFNHOJ2vgYuZVcSQlSUmD6oBg1vq2eZ-ULOv0_krA0ZcV-XJCTm3_rLWM2Y0xzg8J2SKFQgohHp1YJIa2PakPr58JXsU73VBQ5ciOwnoVfU0iaF_XwhyiMSsNPGT0EeQwc-LrLq0Xce_hrU9PClpJqSWCLH5oZ1M-2NAdvD6KTUdmt1nY&__tn__=H-R

Tags: basina, Brett Kavanaugh, cutremur, de citit pe îndelete, Donald Trump, referendum, tsunami, viol