În artă trebuie să sapi tot hectarul dacă vrei să salvezi un metru roditor

Ioana Crăciunescu, despre singurul film din viața ei la premiera căruia publicul i-a contestat alegerea din final a personajului - Să-ți vorbesc despre mine (1987)

La aproape zece ani ani după ce a fost Ana lui „Ion”, în 1987 Ioana Crăciunescu i-a dat viață Aurorei Serafim, o femeie cu un suflet la fel de chinuit, dar care, spre deosebire de Ana, a avut parte de mai multă iubire și de un happy-end, așa cum l-a imaginat în 1957 scriitoarea Sidonia Drăgușanu.

Ioana Crăciunescu avea atunci 37 de ani, multe roluri la activ, câteva cărți de poezii și multe piese de teatru jucate la Nottara. După asta, în 1991 a plecat în Franța și a trăit acolo încă o viață. Spune că publicul românesc se încăpățânează să o identifice doar cu Ana lui Ion pentru că nu a fost nimeni interesat să afle ce roluri mari a jucat ea în Franța de exemplu. Azi, la 67 de ani este încă activă, deși nu joacă pe cât de mult ar vrea și ar putea. Împarte un apartament în București cu motanul Smirnoff (botezat, ghici de ce, în amintirea lui Nichita Stănescu) și se ocupă de câteva case vechi pe care le-a restaurat, în Ardeal, precum și de casa părintească din Bulbucata.

La 30 de ani distanță de premiera filmului „Să-ți vorbesc despre mine”, Ioana Crăciunescu își amintește încă seara aia unică din cariera ei, în care la ieșirea de la proiecție publicul i-a pus la îndoială alegerea din film. „Mă întrebau: de ce l-am ales pe Emil Hossu, și nu pe Gheorghe Dinică!?” cei doi bărbați care o curtau în film. Ca și atunci, artista răspunde azi că nu ar fi fost corectă schimbarea deznodământului față de modul în care l-a gândit scriitorul. Iar acel final avea o semnificație socială mai adâncă decât ne-am fi gândit. Am vorbit despre asta și despre cum a văzut și trăit Ioana Crăciunescu povestea de viață imaginată de Sidonia Drăgușanu, în pregătirea unui eveniment probabil unic în cultura de pe la noi: reeditarea cărții care a stat la baza filmului și redifuzarea filmului, pentru prima dată după 30 de ani, în prezența regizorului și a câtorva actori care mai trăiesc. Dacă nu aveți program sâmbăta asta vă aștept la Teatrul Elisabeta ca să fiți martori la câteva scene emoționante, gen surprize-surprize 🙂

Ca să scoți un film neangajat politic era ca și cum te-ai angaja politic împotriva politicii

– Cum s-a făcut de ați ajuns s-o jucați pe Aurora Serafim? Ați dat vreo probă?

– Nu a trebuit să dau casting, ca azi. Îmi închipui că la acea oră jucam destul de multe roluri în film și teatru care mă propuneau ca o femeie care cunoaște puțin sufletul scriitorului. Nu cred că eram o țărancă, să o joc pe Ana lui Ion. Cred că eram o bună cititoare a lui Rebreanu. Cred că aveam datele nu neapărat să interpretez, cât să înțeleg texul. Domnul Mihai Constantinescu a venit după ce eu colaborasem cu Andrei Blaier în Lumini și umbre. Colaborasem foarte bine deja și acolo cu dânsul.

– Spre deosebire de alte filme, ăsta a fost făcut foarte repede, din ce mi-a povestit domnul Mihai Constantinescu, a fost cerut de propaganda comunistă, și totuși nu a avut nimic politic în el. Dumneavoastră cum l-ați simțit?

– Când un roman ajunge să fie ecranizat, el trece prin mai multe…, ca ecluzele la Dunăre, trece prin imaginația scenaristului, a regizorului, prin prestația creatoare a celui care interpretează. Nu contează numai romanul, ca el să fie vizibil e o industrie întreagă și de compromisuri, nu numai de merite. Trebuie să-i convingi pe cei de la cenzură că nu e nimica rău împotriva nimănui. Trebuie să convingi că interpretarea nu este jignitoare. Trebuie să spun că în acea epocă să scoți un film dintr-un roman era ca un război pe care și-l asumau mai puțin artiștii, cât cei care făceau scenariul, regia. Întâmplător, această ecranizare era una de suflet, era o ecranizare într-o epocă în care se cereau tot felul de comenzi de partid. Subiectul într-o anumită formă era educativ, dar nu se baza pe partid, care e linia partidului… era o ecranizare a unui roman de suflet. A fost o perioadă dificilă. Ca să scoți un film neangajat politic era ca și cum te-ai angaja politic împotriva politicii. Erau niște constrângeri care nu sunt vizibile, dar pe care fiecare le-a simțit pe pielea lui, într-o formă sau alta.

– Știați de roman înainte să primiți scenariul?

– Când Mihai Constantinescu mi-a dat scenariul să-l citesc, m-am dus către roman. L-am citit de câteva ori. Ca și la filmul Ion, dacă rezistă personajul meu e pentru că nu am citit numai scenariul, ci și pe Rebreanu. Obligația mea de bun simț a fost să citesc și să înțeleg ce a scris cine a scris. Pentru că după aceea, indiferent că ești bun sau nu, vine ceea ce se numește toporul peste tine. Montajul. Nu numai cenzura, ci și montajul taie. Chiar dacă tu te-ai gândit că acolo e scena ta importantă, aia poate să nu rămână la montaj. Singura chestie care-l salvează pe un artist este să înțeleagă atât bine personajul încât dacă i se taie degetele, nările, urechile, sufletul să rămână.

– Se vede că sunteți poetă.

– Sunt un om care-mi pun cu mare seriozitate problema de ce sunt eu pe lume. Dacă trebuia să fac șapte copii probabil că-i făceam. Dacă a trebuit să fac filme, teatru și cărți, am făcut asta cât am putut eu mai bine, ăsta a fost traseul, nu eu mi l-am trasat. Pentru că dacă mi-l trasam eu poate că voiam să fiu director de bancă.

– Voiați?

– Nu știu, dar voiam să nu am datoriile pe care le am azi.

Niciodată nu am trăit o premieră cum am avut-o cu acest film: să vină publicul să mă întrebe la final de ce n-ați rămas cu domnul Dinică?

– Și după ce ați citit cartea, s-a pus problema vreun moment dacă acceptați sau nu rolul?

– Apoi niciodată nu poți să faci ceva bun dacă nu ai sentimentul că poți să-l faci. Am fost chemată, mi s-a dat scenariul. Am legat o bună prietenie cu domnul Mihai Constantinescu, pentru că am colaborat foarte bine. Există întotdeauna o formă de chimie între oameni, nimeni nu dorește într-un proiect să aibe adversități în echipă.

– Ce amintiri aveți din timpul filmărilor, cum a fost?

– La această oră, în afară de partenera din film, Gabriela Popescu, Dinică și Hossu nu mai sunt, e foarte greu să vorbești de ei acum. Dar îmi amintesc foarte bine că la premieră, care a avut loc la Patria, spectatorii mă întrebau la ieșire de ce nu ați rămas cu domnul Dinică?

– Exact asta l-am întrebat și eu pe regizor. De ce nu a schimbat scenariul?

– Nu e vorba despre asta. Era un roman, respecți romanul. Pot să spun că poate regizorul a ales greșit, putea să facă distribuția invers. Dar povestea e foarte simplă. O distribuție se face fizionomic, pe vârste și în funcție de nu știu ce. Nu se dădeau castinguri ca acuma. Regizorul distribuie pe cine vede în rol. Eu sunt o actriță puternică, funcționez bine cu parteneri pe măsură. Am un procent de masculinitate în mine, personalitatea mea nu e miau-miau. Îmi trebuie un partener puternic. Dacă e puțin mai moale…. nu vreau să vorbesc de Hossu că nu era un partener puternic…

– Avea alt stil.

– Când mă apropiam de Dinică, se vedea pe cameră, fluxul funcționa. Chiar dacă mă pupam cu Hossu, era ceva ce nu crea tensiune. Era un pup normal, pupul nostru cel de toate zilele… Dar cu Dinică… Niciodată nu am trăit o premieră cum am avut-o cu acest film: să vină publicul să mă întrebe la final de ce n-ați rămas cu domnul Dinică? Nu vreau să jignesc, amândoi sunt dispăruți. E o problemă de chimie. Nasul meu, figura mea, asperitățile mele, chiar dacă trebuia să fiu foarte calmă – eu sunt vulcanică – dar așa era personajul, am citit cartea de mai multe ori. Nu am vrut să trădez personajul scriitorului. Când am fost distribuită în Ion, nimeni nu a crezut că pot să joc o țărancă. Dar l-am citit pe Rebreanu. O țărancă poate nu pot să joc, dar pot să-i joc sufletul.

În romanul Sidoniei, acest personaj era un om foarte docil, sensibil, calm, într-o situație de ruptură de viață. Nu erau decât două soluții: să intru în război cu aia de mi-a furat bărbatul, și de câte ori ne vedem să devenim două țațe. Sau eu să dispar în fața ei. A fost opțiunea mea să nu fiu vizibilă. Pentru că era opțiunea personajului, era o suferință prea mare în spate ca să-i dea două palme ăleia ca s-o dea afară. De exemplu când cineva se pune să-ți traducă un text într-o altă limbă, nu poți să intervii în traducerea lui, pentru că e sensibilitatea lui care te pune într-o altă limbă. Eu nu pot prin lectură să intervin și să cenzurez grăuntele de creație pe care l-a avut scriitorul.

 

– Deci actoria e traducerea unui roman într-o limbă străină.

– Da, a unor sentimente, a unor trăiri. Eu am o problemă și cu cititul poeziei de către actori. Eu vreau să mă pun în spate și să scot poezia în față. Nu te pui tu pe tine în valoare. Tu trebuie să ridici textul al lumină, ești ceea ce se numește un servitor al textului.

– Cred că pasiunea publicului pentru personajul Dinică, vine din faptul că a fost mult mai bine pus în valoare chiar de către scriitoare, în roman.

– Eu am filmat la egal cu amândoi. La terminarea programului, Hossu fugea la familie, Dinică rămânea cu mine ca să vorbim ce facem mâine. Există și un laborator al artiștilor care pregătesc ziua de mâine. Dacă unul o întinde și se duce…. Eu am fost prietenă cu amândoi, nu vreau să diminuez calitățile lui Hossu, dar dacă eu rămâneam încă jumătate de oră cu Dinică, a doua zi noi știam ce facem. Artiștii au vocație nu au obligație. Și cred că vocația lor trebuie să fie însoțită de ceea ce se numește o armonie a transmiterii, să te armonizezi cu spațiul, cu oamenii. Nu poți să intri și să filmezi într-o stare de incertitudine, oboseală, agasare. Să-ți creezi cu tot efortul un spațiu creator. Am o poveste frumoasă în sensul ăsta, ca să vă fac să înțelegeți mai bine. În Transilvania, pe lângă Rupea, știam un bătrân de vreo 85 de ani. Vine el într-o zi plin de pământ, obosit. Zice: vin de la câmp. Da ce-ți mai trebuie, cât pământ ai? îl întreb eu. A, nu am mult, dar am săpat și în jur. De ce? Păi ce am pus eu la mine, ăia din jur sunt plecați sau morți, am săpat tot hectarul ca să nu-mi vină buruiana înăuntru. În cultură și artă trebuie să sapi tot hectarul dacă vrei să salvezi un metru roditor.

– În orice domeniu trebuie să faci asta.

– Da, așa e, dar de când e cu Facebook ăsta poate lumea nu mai gândește așa.

– Dar ca femeie, ca simplu cititor, când ați citit romanul, cu cine ați fi rămas?

– Mă recunosc foarte bine în personaj, pentru că am o sensibilitate aproape maladivă. În mine a crescut de-a lungul vârstelor un mare luptător, dar sensibilitatea mea este a Aurorei Serafim.

– Și deci cu cine ar fi rămas în viața reală Ioana Crăciunescu/Aurora Serafim?

– Oricând aș fi vrut să rămân cu Dinică. (râde) Nu are legătură cu interpretarea, ci cu personajul. Pentru că era ceva neterminat. Iar fraza lui aia din final, cu eu sunt prea amputat ca să mă mai însor și îți urez noroc. E o frază care… în viață i-ai da două palme și ai începe din nou cu el. Pentru că și ea, Aurora, e amputată ca personaj. Deci pe undeva căsătoria cu celălalt e o formă de încă o amputare, o formă de cedare în fața necazurilor vieții. Nu pot să-mi asum încă o responsabilitate. Și atunci hai să alegem ceva ce e mai puțin greoi. Dar structural dacă alegeau invers le ieșea mult mai bine. Și copiilor și tuturor. Repet, ne aflăm în fața unei ecranizări care analizează slăbiciunile societății în care trăim. În care o femeie divorțată este curvă. În care un bărbat cu doi copii nu e de luat. În care un doctor fără nicio hangara e mai preferabil decât unul cu doi copii. Suntem într-o formulă foarte falsă despre realitățile vieții. Romanul asta arată, falsitățile societății. Pune fluturi în insectar.

– Cum a fost să împărțiți ecranul cu atâția copii?

– Îmi aduc aminte că se spune de când există istoria teatrului: nu juca cu copii și nici cu animale, pentru că ei sunt cei mai buni. Eu nu am copii. Dar copiii din film au fost minunați și dacă o găsiți pe Nina și cei doi băieți gemeni ar fi minunat să ne revedem cu ei, probabil că acum au 20 și ceva de ani.

– Au 35-37 de ani.

– Vaaai, dar eu câți ani credeți că am? Ceva mai puțin! (râde cochet).

– Sperăm să-i găsim și să refacem un pic premiera aia care v-a marcat…

Citește și: În căutarea gemenilor inginerului Runcan (alias Gheorghe Dinică) și a micuței Nina – dacă îi cunoști pe copiii care au jucat în film

– Știți, la premiere în general e ca o spumă de șampanie, după care fiecare merge singur acasă și-și linge rănile. Ăsta e mecanismul și acum. După o premieră, o lansare și o bucurie comună urmează după aceea un gol extraordinar de mare. E golul din secunda în care ursitoarele ți-au spus: tu vei fi creator, învață să fii singur și să nu aștepți prea multe de la ceilalți. (răsfoiește un teanc de fotografii ca să-mi ofere câteva, găsește una în care era topless și-și amintește că a fost probabil prima actriță care și-a arătat sânii pe o scenă comunistă, apoi dă peste o carte poștală în care era împreună cu Geo Costiniu, fostul iubit din film al Aurorei Serafim) Uite, când eram celebră în România se făceau cărți poștale cu mine!

– Aveți nostalgii din vremea aia?

– Nu am nicio nostalgie, pentru mine eu sunt celebră și azi, am 30 de cărți, 30 de filme, 25 de ani de Franța cu o mie de spectacole, traduceri în Luxemburg, Japonia…, nu am nostalgii, am doar câteva datorii la lumină și chirie.

Jurnalul Aurorei Serafim” va fi cartea lunii noiembrie la clubul de carte. Dacă vrei s-o citești, te-a convins Ioana Crăciunescu sau faptul că lucrez eu la reeditarea operei Sidoniei Drăgușanu 😉 ai două variante la dispoziție: fie vii sâmbăta asta, 20 octombrie, la lansare, de la ora 18.00 la Teatrul Elisabeta, fie cumperi cartea de aici și vii în noiembrie la club ca s-o bârfim în cerc restrâns pe Aurora asta Serafim.

Citește și:

Cum se aproba un film pe vremea lui Ceaușescu

Etichete: , , , , , , ,

One Response la “În artă trebuie să sapi tot hectarul dacă vrei să salvezi un metru roditor” Subscribe

  1. Stelian 17/10/2018 at 21:51 #

    Aflam lucruri noi…

    Anda Onesa e in SUA. Lulu Mihaescu e la Vancouver. Ambele fac altceva decit actorie. E drept, Anda Onesa a fost profesoara intr-un sat in Teleorman.
    Ioana Craciunescu in Franta…
    Asta pe linga cei plecati inainte.
    Si citi or mai fi ca ei?

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Parcul meu IOR

Parcul IOR

Mi-a fost alături 40 de ani, m-a crescut și relaxat. Acum e rândul meu să-l apăr de șmecheri. Dacă sunteți din sectorul 3, veniți mâine la Titan ca să ne păstrăm parcul.

Cine-l bate pe prinţul Charles, la popularitate, în Viscri

Patul care asteapta musafiri in casa Gerdei din Viscri

Transilvania li s-a arătat străinilor exact aşa cum este. Un ţinut minunat, locuit de oameni în esenţă buni, dar inconştienţi de valoarea moştenirii pe care o au în bătătură.

Stăm prost cu nervii

sacrificat

O jumătate de oră într-un autobuz Mercedes, în cel mai bogat oraș al țării.

Dacă ai vrea să trăiești doar atât cât poți

maini

Când mai vedeți reclame cu bătrâni râzând cu toată placa într-o lumină caldă, solară, să știți că ăia nu sunt nici români, nici la azil. Și poate nici așa bătrâni 😉

(III) Clientul român e mitocan și nespălat

sexwork is work

Ultima parte a interviului cu „Profesoara” – una dintre cele mai vechi prostituate din București – face un portret robot al clientului român, de la gunoier și căcănar, până la politician și preot.

Cum a distrus Oprescu o investiție de 14 milioane de euro, deturnând 5 milioane

oprescu_telegondola

Pentru o datorie de 5 milioane de euro a RATB către Metrorex, Primăria Capitalei preferă să arunce la coș o investiție de 14 milioane de euro, parte a unui proiect mai amplu, de 35 de milioane de euro, făcut din credite externe.