Jonathan Franzen față cu intelectualul român

N-o să crezi ce l-au întrebat intelectualii români pe Jonathan Franzen, aseară la Muzeul Țăranului Român

Am petrecut aseară o oră jumate agreabilă într-o sală plină cu intelectuali români veniți la Muzeul Țăranului Român ca să-l asculte pe Jonathan Franzen, unul dintre marii scriitori contemporani ai Americii, aflat pentru prima dată în România. Ca tot românul, pretins intelectual și eu, am citit cele trei mari romane ale lui Franzen (Corecții, Libertate și Puritate) și ducându-mă spre locul de întâlnire mă gândeam, vinovată, că din al doilea nu prea mai știu mare lucru, deși mi-a plăcut destul de mult și l-am citit numai în urmă cu un an. Ceva mai prezente în mintea mea erau primul roman – pe care de altfel toată lumea îl consideră cel mai bun – și al treilea, care e probabil cel mai… puțin vândut.

Având asta în minte m-am gândit de ce mă duc la evenimentul ăsta, totuși? Că dacă ar fi să-i pun vreo întrebare lui Franzen n-aș prea ști exact ce să-l întreb. Poate e o teamă că nu am ce să discut cu un necunoscut  care a scris o carte, în afară de cartea propriu zisă, iar asta ar fi plictisitor pentru el. Nu știu dacă e un soi de blocaj pe care îl am în preajma celebrităților sau eu sunt mai degrabă un voyeur decât un participant la cenacluri din astea intelectuale, dar mi-am amintit de tinerețe când eram la ziar și m-au trimis pe neașteptate la o chestie cu cântărețe – eu nefiind reporter de monden. M-am trezit la aceeași masă cu Elena Cârstea și Monica Anghel (prin anii 90 erau un fel de Lady Gaga și Adele de România), amuțită de o lipsă acută de inspirație (dublată de o documentare inexistentă), în timp ce cele două mă priveau cu o disponibilitate demnă de un reporter mai bun. Nu știam nimic despre femeile alea, în afară de faptul că Elena Cârstea spusese că toți bărbații sunt porci, iar Monica Anghel se tot chinuia să slăbească, așa că tot ce am putut scoate ca replică de deschidere în fața Elenei Cârstea a fost ceva de genul „cum reușești să fii așa de frumoasă?!”. Întrebarea m-a lovit în moalele capului ca și când n-aș fi pus-o eu, iar pe ea a dezarmat-o într-un zâmbet jumate măgulit, jumate compătimitor. Ar fi putut să spună „la fel de ușor cum ești tu de proastă”, dar n-a făcut-o.

În fine, slavă domnului că Franzen a fost asistat de o sală întreagă de oameni în care m-am putut pierde și că întrebările le-a pus, pentru vreo oră, Cătălin Ștefănescu. Care părea să se fi pregătit mult pentru întâlnirea asta, judecând după very beautifully crafted questions cu care a epatat și asistența și l-a cam blocat și pe Franzen pe alocuri. Dar l-am înțeles perfect pe Ștefănescu, atunci când ai în față un scriitor remarcabil, despre care ai citit că „urăște interviurile și urăște să se repete”, te chinui să nu-i pui întrebări banale, cu riscul de a o arde prea elitist chiar și pentru intervievat.

Ca să trec direct la conținut, Franzen a admis că nu se dă în vânt după interviuri, pentru că nu e nici atât de monden ca actorii celebri care se duc la emisiunile de noapte ca să-și promoveze ultimul film, și fac tot felul de gag-uri pe acolo pentru asta, doar pentru că nu pot să le spună pur și simplu oamenilor: mergeți și vedeți naibii filmul ăla! Și, firește nici el nu poate să ne spună „citiți cartea și treceți mai departe!”. Cu nițică plictiseală de PR toți le suntem datori fetelor de la marketing.

Întrebările lui Ștefănescu au gravitat, deci, în jurul unor concepte mai degrabă maieutice, care ne-au făcut pe noi românii să părem prea intelectuali, în fața unui autopretins shallow american Franzen. James Joyce, Henry James, Emilie Dickinson, Kafka au fost invocați pe rând, ba s-a ajuns și la Baudelaire, silindu-l pe Franzen să admită că din punctul de vedere al marilor clasici el se consideră un slut reader (sau sloth reader?, îmi atrage atenția o prietenă) cu gusturi joase. „Fă-mă să râd, fă-mă să plâng și sunt curva ta cititoare”, a admis Franzen, adăugând că nu a citit niciodată Ulise, Moby-Dick sau Amasadorii.

În schimb e fan Ferante și Murakami, dar îl consideră și pe Kafka un entertainer și pare că-i admiră talentul lui Dostoievski în construcția personajului fun to read about, cum ar fi  Raskolnikov. El însuși, Franzen, spune că a avut un personaj pe care l-a urât, în „Libertate” (tânărul Joe) și i-au trebuit câteva luni ca să decidă ce trebuie să facă în acest caz. Povestea fiind, în opinia lui, rezultatul aritmetic dintre personaj+dorință.

Tot citând de prin alte interviuri pe care le-a dat Franzen, Cătălin Ștefănescu a atins și o coardă sensibilă. Se pare că Franzen ar fi spus că încearcă să-i ofere cititorului distracție, dar și că în viața lui cărțile ocupă un loc aproape religios. Cum se leagă religia cu distracția, n-o fi o blasfemie? În hazul fin al sălii, Franzen zice că nu vede unde e contradicția între cei doi termeni, dar că știe că America și Europa îi văd diferit pe scriitori.

Scriitorul e considerat un furnizor de distracție în SUA, pe când în Europa e furnizor de intelectualitate. „Când a ieșit Obama președinte prima oară, zice Franzen, m-au căutat brusc o duzină de jurnaliști ca să-mi ceară părerea politică, să comentez evenimentul, și toți erau din Europa.

În America nu dă nimeni doi bani pe ce cred scriitori despre politică, iar asta e o ușurare pentru că nu ne luăm așa în serios”, zice Franzen.

Dar spune drept, nu ți-ar place mai degrabă stilul european? întreabă Ștefănescu.

Nu chiar, poate un pic l-ar invidia pe Vaclav Havel, „dar la câțiva ani odată și eu scriu un roman ca și când aș conduce o țară (râde), însă importanța de sine e o linie moartă, e mai sănătos să nu te iei așa în serios ca scriitor”, insistă Franzen.

Un sfat pe care românii nu l-au luat în seamă, că doar sunt europeni, așa că Ștefănescu a continuat cu o întrebare la fel de meșteșugită care l-a făcut pe Franzen să uite verbul până s-a terminat de citit întrebarea. Apoi cu un citat din Baudelaire, care zicea ceva că cititorul ar fi ba ipocrit, ba frate, ba camarad cu scriitorul, iar Franzen a trebuit să dea dovadă de umor spunând că nu l-a citit pe Baudelaire, pentru că era greu, era pe lista de lecturi suplimentare și era francez.

A doua chestie interesantă din discuție mi s-a părut a fi tot o zicere mai veche a lui Franzen, pe care Ștefănescu a citat-o: comparația dintre Stasi și Internet și cum ambele au un efect similar asupra oamenilor, de autocenzură și frică. Franzen zice că din cauza public shaming-ului de pe Internet oamenii au devenit foarte atenți și se tem să fie creativi sau să spună franc ce gândesc, preferând s-o facă offline, în preajma oamenilor în care au încredere că nu-i judecă. Cam ca pe vremuri în Germania de Est, zice el, fără să fie întrebat dacă știe că și p-aci a fost cam la fel cu Securitatea. „Mie nu-mi pasă, dar multora le pasă, în special tinerii scriitori se tem să nu fie făcuți de rușine. Despre mine pot să spună că Franzen e un conservator, sexist, rasist, homofob, nu-mi pasă, pentru că sunt mai aproape de moarte decât de liceu și am câștigat suficienți bani din cărțile pe care le-am scris încât și dacă nimeni nu mai cumpără cărțile mele… o să mai renunț la călătoriile de urmărit păsări, nu e o tragedie. Dar mulți nu au acest confort.”

Pe final am aflat și ceva nou: că mult așteptatul serial HBO după romanul „Corecții” nu se mai face din cauza unui episod pilot dezastruos, iar asta l-ar fi învățat pe Franzen să privească televiziunea cu mai puțină condescendență. Apoi li s-a dat ocazia și celor din sală să pară intelectuali în fața americanului și să pună întrebări. Două dudui au epatat publicul cu o engleză perfectă. Una l-a întrebat care ar fi romanele secolului 21 din punctul lui de vedere (dat fiind că NYT a inclus Corecții într-un astfel de clasament) și cum vrea să rămână în memoria publică, ca un scriitor social sau un entertainer – și a răspuns că nu-i pasă, că nu va fi pe aici peste o sută de ani ca să afle, dar i-ar plăcea să creeze personaje care să fie interesante și atunci. A doua duduie a făcut un expozeu lung și întortocheat în care a amestecat referendumul pentru familie, pe Herta Mueller, un citat din Franzen și a întrebat în final ce ar vrea să citească el din literatura română – orice scriitură de calitate fără șabloane, i s-a răspuns. A doua întrebare a fost ceva legat de scrierea în engleză, pe care ea o încearcă ca nenativă, la care a primit un răspuns pe măsură – îmi place să scriu în engleză pentru că are așa de multe cuvinte…

Seara s-a încheiat minunat, totuși, cu un mare hohot de râs și aplauze furtunoase pentru un puști de vreo 12 ani care s-a ridicat de undeva din spatele sălii și i-a spus lui Franzen, într-o engleză fără cusur, fără microfon și fără emoțiile și autoflatările adulților de dinaintea lui, că mâine are examen la engleză și îl roagă pe marele scriitor să-i dea și lui câteva tips and tricks despre cum să scrie. Amuzat, Franzen și-a adus aminte de când era el în clasa a 7-a și profesorii îl puneau să facă un soi de schemă-rezumat a compunerii, pe puncte. O chestie pe care atunci o considera plictisitoare, dar pe care a ajuns s-o aprecieze 22 de ani mai târziu, când a trebuit să structureze o mare cantitate de informație în primul lui articol de presă.

Cum s-ar zice prin America, cut the crap. Un sfat util pentru toată lumea, inclusiv pentru cei care trebuie să-i pună întrebări unei celebrități pe care vor s-o epateze.

Puteți să vedeți toată întâlnirea în transmisia asta de o oră jumate. Dar mai bine puneți mâna și citiți Corecții. N-o să vă pară rău.

Jonathan Franzen în dialog cu Cătălin Ștefănescu la Cinema Muzeul Ţăranului Român, Bucureşti. Un eveniment sub egida Filit 2018

Publicată de www.polirom.ro pe Sâmbătă, 6 Octombrie 2018

Etichete: , , , , ,

No comments yet.

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Suni la 112 și te sună înapoi niște ciocli

morturary

O întrebare pentru domnul Raed Arafat: ce comision primesc operatoarele de la 112 ca să le furnizeze firmelor de pompe funebre numerele de telefon ale rudelor celor decedați?

Jadranska magistrala

drum4

Este motivul care ar trebui să vă ducă în Croația, drumul cel mai frumos spre o destinație care nu face decât să confirme preludiul ăsta auto, suspendat între munte și mare.

Vinales, seva eco-bio a Cubei

vinales20

Dar ce căutași, maică, taman în Cuba? l-am întrebat noi pe albanez. Și el nu pricepea ce-l întrebăm, dar râdea la noi. Noroc că nevastă-sa mai scăpa câteva cuvinte englezești și până la urmă ne-a arătat stâlpii casei, a bătut cu mâna în ei și am priceput că albanil nu era albanez, ci zidar.

De ce ea?

tarau-victoriei-an

Povestea neromanțată a unei românce care a făcut pușcărie nevinovată, ca urmare a unui lanț de erori judiciare, deschis în 2000 de o anchetă a procurorului Cristian Panait, închis abia după 15 ani de procese

Bolivia: cocaleros, cholitas, sărăcie și frumusețe cât cuprinde

20180320_141433

Frunze de coca amare și politică dulce, socialistă. Bolivia și oamenii ei.

Suntem mai proști decât ne credem, dar ne și cam place

ignoranta

Oamenii sunt mai puțin înclinați să caute informații după ce află că se înșală, deoarece le place să se simtă bine, nu incompetenți. În plus, când li se confirmă părerile, chiar false, creierul lor secretă dopamină și se simt ca atunci când fac sex sau mănâncă ciocolată.