Cea mai piratată carte din Nigeria, la clubul nostru de carte

Jumătate de soare galben. O poveste bine spusă despre etnia aia africană celebră pentru escrocheriile online cu moșteniri de la prințul nigerian.

Ne-a luat ceva timp ca să ajungem și noi la scriitoarea minune a Africii, dar a meritat. Chimamanda Ngozi Adichie (am copy/paste numele) o nigeriancă trupeșă și frumoasă, este a treia scriitoare africană pe care o citim la clubul de carte și, spre deosebire de predecesorii ei, ea își merită faima. „Jumătate de soare galben” este romanul ăla pe care nu-l lași din mână, iar când îl termini continui să te gândești la personajele lui câteva zile. E în sfârșit romanul african pe care-l așteptam, deși după primele două dezamăgiri mă gândesc că poate ăsta mi-a plăcut tocmai pentru că l-am citit fără așteptări.

„Jumătate de soare galben” a apărut în 2006 și a fost un succes instantaneu, mai ales că venea după primul roman al scriitoarei , „Purple hibiscus”, o carte multipremiată și tradusă în vreo 28 de limbi. După un volum de proză scurtă, al treilea roman „Americana” și alte două volumașe care vorbesc despre feminism, Chimamanda a devenit o celebritate mondială – până și  Beyonce a făcut o piesă featuring Chimamanda… – și autoarea celor mai piratate cărți din Nigeria, alături de Biblie, după cum zice NewYorker. Cinstit, și noi la club am piratat-o, pentru că, în România, soarele ei galben s-a publicat în 2008 și după zece ani nu e de găsit nici măcar la bibliotecă. Dar să fie ea sănătoasă și să mai scrie cărți, că acu dacă tot am descoperit-o o să ne revanșăm și-i cumpărăm altele.

Vom discuta așadar despre povestea războiului civil nigerian, petrecut la finele anilor 60 între etnicii igbo – autoproclamați secesioniști în statul Biafra – și conaționalii lor hausa și yoruba, rămași ocupanți în restul Nigeriei și susținuți de marile puteri europene, care au instituit o blocadă în jurul micului stat Biafra, înfometându-i și exterminându-i pe igbo timp de trei ani, până când s-au predat la loc Nigeriei. Privită așa nu pare un subiect tentant, cine ar vrea să citească despre niște africani înfometați în anii 60, când deja „copiii care mor de foame în Africa” au devenit un loc comun al tuturor glumelor urbane?

Dar, în măiestria ei, scriitoarea asta cu nume imposibil de ținut minte spune povestea într-un mod suficient de captivant încât să facă din ea un bestseller internațional și poate chiar o sursă de informare pentru generații întregi din Nigeria, născute după 1970 și care nu au învățat acest episod la școală, după cum susține autoarea.

Biafra was not studied in school, and people didn’t speak of it—it was as if her parents’ generation had buried those years—so she knew that for many Nigerians of her own age and younger her novel would be read as history. (sursa)

Chimamanda zice că s-ar fi documentat patru ani ca să scrie cartea asta, în propria familie, originară din sud la fel ca și personajele cărții ei, în localități în care și ea a copilărit. Fiică de profesor, Chimamanda a copilărit în Nsuka (oraș universitar în Nigeria) și a primit educație la fel ca și personajele cărții ei: Olanna și Kainene, cele două fiice ale lui Șef Ozobi, un șmecher cu bani și influență din Lagos. Deși gemene, cele două nu seamănă deloc, și după ce se întorc de la Londra de la universitate își aleg bărbați diferiți. Olanna se cuplează cu Odenigbo – un profesor de matematică, cu vederi de stânga, care crede în socialismul cu față umană ca unică soluție pentru evoluția Nigeriei. Kainene preia afacerile tatălui ei, nu crede în socialism, dar trăiește cu un englez sărăntoc cu aspirații literare care ar cam crede în socialism, dar tot pe pielea nigerienilor.

— Socialismul ar putea foarte bine să funcţioneze în Nigeria, mi se pare, dacă ar fi făcut cum trebuie, spuse el. E vorba pur şi simplu de a face dreptate oamenilor din punct de vedere economic, nu?

Kainene pufni.

— Socialismul n-ar avea niciodată succes printre ibo. Ogbenyealu este un nume comun pentru fetele ibo – şi ştii ce înseamnă? „Să nu se mărite cu un bărbat sărac.“ A-i da unui copil un asemenea nume încă de la naştere e cea mai bună dovadă de capitalism.

De fapt povestea e spusă prin ochii, trăirile și simțirile a trei dintre personaje: Olanna, Richard și un adolescent pe nume Ugwu – adus de o mătușă din satul lui, ca să-i fie servitor profesorului Odenigbo în Nasuka. Socialist, socialist, dar un servitor prinde bine la casa intelectualului. Mai ales dacă slugăreala asta e îmbrăcată într-o formă de școlarizare în timpul liber, după treburile gospodărești. Variantele celor trei se completează și compun istoria unui episod rușinos dar repetabil din viața unei națiuni tinere, abia ieșită de sub „jugul” imperialist britanic.

Ce mi-a plăcut mie în mod deosebit la construcția romanului este priceperea cu care scriitoarea m-a făcut să înțeleg personajele, chiar dacă nu am empatizat neapărat cu ele, într-o situație limită în care au ajuns pe nesimțite, prin deja celebra metodă a broaștei fierte în apă, care nu-și dă seama că va muri lent pentru că stă în oala aia dinainte de a fi pusă pe foc. În lumea în care trăim, mai cu seamă în România din care aproape zilnic mai auzi pe câte unul că-și ia lumea în cap și emigrează, pentru că i se pare că „în țara asta nu se mai poate face nimic”, e un experiment captivant să urmărești soarta unor oameni care se încăpățânează să rămână până la umilire, înfometare și poate chiar moarte într-o țară aflată în război, care nu le oferă nimic, nicio garanție, ci se limitează la a fi doar țara în care s-au născut. E interesant să te întrebi de pe margine oare ce aș fi făcut în locul lor? Mi-aș fi dat seama ce va urma, aș fi fugit, aș fi rămas? Și de ce nu, e o lectură utilă în vremurile astea în care suntem îndemnați și tentați să-i urâm  și să ne temem de refugiați.

Olanna și Odenigbo sunt oameni cu studii superioare, aparent inteligenți, care în ciuda educației lor nu reușesc să distingă manipularea, propaganda din discursul patriotic al autoproclamatului lider al Biafrei, pentru că preferă să creadă în ceea ce el le vinde: un vis, o regiune independentă, liberă, în care populația igbo (creștini), măcelărită și alungată din nord de musulmanii hausa, să trăiască mândră și fericită la ea acasă. Își doresc să creadă în visul ăsta, alături de cele câteva milioane de igbo, și să nu vadă că soldații care apărau patria asta erau desculți, înfometați și se antrenau cu arme din lemn, că garnitura guvernamentală a noului stat avea resurse să trăiască pe picior mare în timp ce populația era hăituită de colo-colo și înfometată.

Cartea este o ilustrare a modului în care idealismul și naivitatea, de mână cu lipsa de educație și corupția, pot să ducă de râpă o lume printr-un război sângeros pe care mulți nici nu l-au anticipat, nici nu l-au luat în serios. Spre deosebire de părinții lor, care au fugit la timp din Nigeria și au trăit bine mersi la Londra în anii războiului, cele două fete ale lor au crezut în cauză, din diverse motive, și au rămas să facă foamea în Biafra.

Chimamanda nu abuzează de figuri de stil, dimpotrivă, scriitura e destul de curată și simplă, pune mai degrabă accentul pe construcția unor situații și trăiri cu care își îmbogățește personajele. Olanna și Richard au experiențe similare, în situații teoretic diferite – asistă neputincioși la masacrarea unor oameni – și se descoperă rușinați de sentimentele de ușurare care-i încearcă după.

Fu şocat de cât de neschimbat arăta în oglindă, de faptul că firele de păr îi erau la fel de zburlite în sprâncene, iar ochii, la fel de albaştri şi de translucizi. Ar fi trebuit să fie transfigurat de ceea ce văzuse. Ruşinea ar fi trebuit să-i lase plăgi pe faţă. Ceea ce simţise când îl văzuse pe Nnaemeka omorât fusese nu şoc, ci o mare uşurare că n-o luase cu el pe Kainene, pentru că n-ar fi fost în stare s-o apere, şi ei ar fi ştiut că ea era ibo şi ar fi împuşcat-o. Nu l-ar fi putut salva pe Nnaemeka, dar ar fi trebuit să se gândească la el mai întâi, ar fi trebuit să fie devorat de moartea tânărului. Se holbă la imaginea din oglindă şi se întrebă dacă totul se întâmplase cu adevărat, dacă într-adevăr văzuse oameni murind, dacă mirosul persistent de la sticlele cu alcool sparte şi de la corpurile însângerate se răspândise numai în imaginaţia lui. Dar ştia că totul fusese adevărat şi că îşi punea întrebarea numai pentru că se forţase să facă acest lucru. Se aplecă mult deasupra chiuvetei şi începu să plângă.

Olanna asistă și ea la masacrarea rudelor ei într-o localitate din nord, iar după ce scapă ca prin minune are o paralizie pe fond psihic, un soi de rușine că totuși ea a scăpat, că instinctul de autoconservare a fost mai tare decât dragostea pentru rudele alea în apărarea cărora ar fi trebuit să sară, deși ar fi fost un gest sinucigaș. Mai târziu, în timpul bombardamentelor în Biafra asediată, Olanna are revelația propriei zădărnicii și decide să nu mai trăiască temându-se de moarte, pentru că oricum lumea și războiul vor merge mai departe indiferent dacă ea, copilul ei sau bărbatul vor muri în bombardamentul ăsta sau în următorul.

Dacă ea ar fi murit, dacă Odenigbo, şi Baby, şi Ugwu ar fi murit, buncărul ar fi continuat să miroasă ca un teren proaspăt arat, soarele ar fi răsărit în continuare şi greierii ar fi sărit mai departe prin iarbă. Războiul ar fi continuat fără ei. Olanna expiră, cuprinsă de o furie sălbatică. însuşi sentimentul că era atât de insignifiantă o împinse de la extrema fricii la cea a furiei. De acum încolo avea să conteze. Nu avea să mai ducă o existenţă mizeră, aşteptând să moară. Până când Biafra avea să câştige, barbarii aceia n-aveau să-i mai controleze ritmul vieţii.

Îți dai seama citind asta că viața oricui e plină de experimente din astea, care-ți arată la tot pasul cât e de indiferentă la existența ta. Trăim toți de parcă am fi nemuritori, și realitatea e că indiferent cât de în serios ne-am lua, viața va continua bine mersi și după ce noi nu vom mai fi ca să ne facem griji.

Apoi ca și alte cărți despre război sau situații limită și „Jumătate de soare galben” – care reprezintă de fapt steagul independentei Biafra – își pune personajele în posturi cu potențial de corupere. Foamea, frica, dorința de a te integra într-un grup te fac să reacționezi altfel decât ai fost educat până atunci sau împotriva principiilor autosetate. Susan, o englezoaică prietenă cu Richard, atârnătoare și ea prin Lagos, exprimă părerile britanicului mediu despre negri în general și nigerieni în particular. Că au energie fantastică, dar puțină grijă de igienă, că igbo sunt iubitori de bani și mai ales că nu sunt civilizați, că ura care-i împinge să se războiască unii cu alții ar fi semn de insuficientă evoluție. O exponentă a imperiului britanic, care a ocupat și stăpânit Africa, spune despre africani că

… sunt lipsiţi de simţul păcii. Se bat până când cade şi ultimul om… E extraordinar cum oamenii aceştia nu-şi pot controla ura unii faţă de alţii. Bineînţeles, toţi urâm pe cineva, dar aici e vorba despre capacitatea de a te controla. Civilizaţia te învaţă să te controlezi.

Susan vorbește desigur din living-ul ei elegant și sigur, știind că nu i se poate întâmpla nimic în situația dată, și chiar și așa tot decide să fugă și să se pună la adăpost până se potolesc sălbaticii. În timpul foametei, însă, cu riscul de a-și vedea copilul mort, probabil nu ar fi la îndemâna niciunui civilizat de pe lume să nu se umilească la o coadă, să nu cerșească sau să nu își calce pe principii ca să ceară favoruri de la cunoștințele ajunse în poziții de putere. Chestii pe care Olanna de exemplu, femeie educată și chiar civilizată în viața ei dinainte de război, ajunge să le facă, uitând că avea idealuri înalte. Așa cum ajunge să creadă și în vrăji sau în blestemele mamei soacre – o țărancă needucată care nu o vrea pentru fii-su tocmai pentru că era prea educată – sau în jocurile și echilibrul sorții atunci când se bucură să guvernul nigerian i-a rechiziționat toți banii din bancă, pentru că ăsta ar fi fost un semn că odată cu asta s-au terminat ghinioanele. „Administratorii soartei nu puteau fi atât de haini.”

Nu în ultimul rând mi-a plăcut cartea lui Chimamanda pentru că la final m-a făcut să caut mai multe informații și despre Nigeria, și despre autoare. Ba chiar am văzut și ecranizarea romanului, de care nu am fost la fel de încântată ca de carte, desigur, dar, mă rog, o fi vreun instrument de marketing tot pentru autoare, care pare să stăpânească destul de bine arta autoreprezentării.

Am aflat cu ocazia asta că Nigeria e bine mersi, din punct de vedere economic a ajuns un fel de tigru al Africii, deși după războiul ăla civil, din 1970 a mai avut și o dictatură militară îndelungată, iar pentru noi ăștia superficiali țara aia reprezintă mai degrabă o resursă de emailuri scam cu prinți nigerieni sau moșteniri fabuloase, care așteaptă să le trimiți niște bani într-un cont ca să te copleșească apoi cu niște milioane de euro. Chimamanda de altfel spune într-un portret făcut de NewYorker că populația igbo, din care face și ea parte, are în continuare o imagine proastă în Nigeria, de oameni gălăgioși, agresivi, lacomi și chiar hoți sau criminali. Tatăl ei a fost răpit și ea a plătit o răscumpărare ca să-l elibereze, și asta a afectat-o destul de mult, mai ales că ea tot încearcă prin scrierile ei și prin luările de cuvânt să spele imaginea Nigeriei și a populației în care s-a născut, iar în timpul ăsta acasă se practică răpirile de rude ale bogaților, uneori făptașii fiind chiar din familie.

Dar, așa cum nu poți să-ți alegi familia în care te naști, la fel de valabil e și pentru țara natală. Ce poți să faci e să contribui la întregirea imaginii spunând varianta ta de poveste. Chimamanda s-a născut în Nigeria, dar a știut să depășească handicapul ăsta, ba chiar să-l transforme într-un atuu, prin educație și inteligență. Dincolo de cărțile ei despre care lumea vorbește elogios, femeia ține și prelegeri, participă la emisiuni, primește premii, se afișează cu neveste de președinți – madame Macron – și ține cursuri de scriere în Lagos. Un discurs al ei ținut la un TED, care captivează și dă o mostră orală despre cum e în stare femeia asta să povestească în scris, a avut un număr record de vizualizări, peste 16 milioane.

Chimamanda Ngozi Adichie, despre importanța de a spune mai multe laturi ale unei povești, pentru a-i ajuta pe oameni să înțeleagă mai bine lumea: „arată un om ca fiind doar ceva anume, o dată, de două ori, de mai multe ori, și el va deveni acel lucru!”

Ne vedem duminică, 28 octombrie, de la ora 19.30 la El pato, ca să vorbim despre Chimamanda și poveștile ei multilaterale despre igbo și conaționalii lor, ca să ne convingem că de fapt nu sunt cu mult diferiți de noi sau de alte popoare din lumea asta. Dacă vreți să veniți dați un semn aici în comentarii ca să știu câte locuri să rezerv la masă.

Etichete: , , , , , , , , ,

2 comentarii la “Cea mai piratată carte din Nigeria, la clubul nostru de carte” Subscribe

  1. G.R. 25/10/2018 at 10:22 #

    Multumesc, am citit cartea, vreau sa vin.

    • Dollo 26/10/2018 at 10:38 #

      Bine, vă așteptăm

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Din Buenos Aires con mucho calor

eu

Zgomotos, fierbinte, cu iz de grătar și cu aromă de tango – Buenos Aires, orașul cu 13 milioane de oameni

Epoca post adevăr, UE ține presa de mână și o încurajează să meargă spre lumină

eu-oficials

Jurnaliști europeni cer Comisiei Europene să-i apere de bogați, de politicieni și de ura cititorilor. UE știe că moartea presei = sfârșitul democrației, dar habar n-are ce e de făcut nici pentru salvarea uniunii, nici a presei.

O zi la probațiune

alb-negru

Ce face un VIP condamnat cu suspendare, când ajunge în biroul consilierului de probațiune, unde trebuie să-și demonstreze îndreptarea: răspunde la telefon cu „dragă, sunt în oraș, la un interviu, vorbim mai târziu” 😉

Mama mi-a zis să nu mă duc, dar eu nu și nu…

parapanta3

Cu parapanta e ca și cu un bărbat, prima dată nu e bine, dar ceva te face să mai vrei măcar o dată 😉

Dumnezeu preferă proștii

catedrala

A te mai opune acum Catedralei Neamului echivalează cu a cere demolarea Casei Poporului. Istoria ne arată că în 25 de ani nu am învățat valoarea prevenției în tratarea bolilor, nici a dezbaterii publice în luarea deciziilor.

Cum e PSD-ul în Germania

metin-hakverdi2

Ce promite în campanie un parlamentar german de origine turcă, votat de peste 40% dintre alegători: impozitarea multinaționalelor, creșterea impozitelor pentru bogați, subvenții pentru femei și săraci