Alice T. despre adopție, adolescență și avort în secolul informației

„Alice T.”, cel mai recent film al lui Radu Muntean, reușește să te facă să pleci din sală suficient de nervos încât să nu-ți dorești vreodată copii. Sau dacă-i ai deja să știi exact prin ce trece mama lu' Alice și să vă plângeți de milă împreună

Alice T.” a obținut deja un premiu, pentru rol principal feminin, la festivalul de la Locarno. Alice Tarpan, o adolescentă de 16 ani cu păr roșu, impertinentă, manipulatoare și agresivă, reușește să te facă să pleci de la filmul ăsta suficient de nervos încât să nu-ți dorești vreodată copii. Asta în cazul în care nu-i ai deja și înțelegi exact prin ce trece biata maică-sa, Bogdana, femeia care n-a putut să aibă copiii ei, dar nici să-și țină bărbatul acasă, așa că mulți ani după ce a adoptat un copil, ca să fie și ea în rând cu lumea, s-a trezit divorțată și rămasă pe cap cu o adolescentă imposibilă și cu frustrările feminine aferente.

Am văzut filmul împreună cu mama și am fost curioasă să aflu părerea ei, după ce pe durata filmului mi-a aruncat când și când priviri șocat-dezolate în semiîntunericul sălii. La final, când am întrebat-o cum i s-a părut, mi-a răspuns enigmatic: „românesc!”. Apoi a râs. „E un film din care ar trebui să învețe mamele astea moderne ce le așteaptă”, a completat ea, lăsându-mă să înțeleg că se simte oarecum ușurată că pe vremea ei n-a fost chiar așa. Ca una care încă își amintește angoasele, nervii și fricile de adolescentă aș zice că dintotdeauna a fost așa, doar că fiecare epocă are felul ei de a-ți induce exasperarea că lumea a luat-o razna, totul se duce de râpă și nimic nu mai e ce-a fost.

Filmul e o ecografie (ca la ginecolog) a societății românești moderne, în care copilul dă nervos din mâini și din picioare, înotând într-o masă amorfă formată dintr-o familie disfuncțională, care oferă prea multă iubire, susținere și libertate ca să compenseze statutul de copil adoptat; o școală castrată de legislația haotică și de emanciparea elevului; și o societate abulică și indiferentă, mânată de nimic în special, mai degrabă purtată de vânturile istoriei spre nicăieri.

Prezent la proiecție, Radu Muntean a spus la finalul filmului că și-a ales subiectul din mai multe cazuri de adopție din familie, pe care crede că le-a judecat greșit la vremea lor. El a accentuat tușa filmului pe adopție, deși o mamă din sală i-a atras atenția că „așa fac toți adolescenții”, nu numai cei adoptați și care, chipurile, ar avea probleme de adaptare și relaționare cu familia și mediul din cauza tarelor abandonului. Toți adolescenții sunt niște aspiratoare de atenție și unii dintre ei, cum e și Alice, ar fi în stare să facă orice ca s-o capete. Să mintă că-și dorește copilul pe care mă-sa tocmai a aflat că-l poartă în pântec, apoi să decidă că nu-l mai vrea și să ia pastile de avortat de pe Internet, după prescripția forumistelor, apoi să mintă iar și să pretindă că de fapt încă e însărcinată, doar ca să se bucure de dragostea și răsfățul pe care oricum le avea de la familie, să manipuleze, să înșele, să cocheteze, să-și înjure profesorii, să-și bruscheze colegele, să bea, să fumeze, să mintă, să plângă în final ca să-l impresioneze până și pe spectatorul căruia nu reușește, totuși să-i stârnească simpatia nici măcar în ultima secundă a filmului. Alice T. pare să eșueze în obținerea iubirii tocmai pentru că face toate greșelile posibile încercând s-o forțeze.

Cu excepția finalului, cu care pare că și alții din sală au fost oarecum nelămuriți (de parcă Muntean a vrut să fim siguri că n-o s-o iubim pe Alice până în ultima clipă), filmul mi se pare o bună bază de discuții. Despre o mulțime de subiecte cam date de colo-colo în societatea românească, de la sarcinile nedorite la adolescente, educația sexuală și avortul, educația în general, adopția și complicațiile ei, familia însăși, cu toate rănile ei, formate din cicatricile pe care fiecare le aducem cu noi în orice relație și care puse împreună pot să se estompeze sau dimpotrivă, să supureze.

Mi-au plăcut mult cele două personaje feminine principale – Andra Guți fiica și Mihaela Sîrbu mama- care și-au jucat foarte bine rolurile. De altfel, cum spuneam la început, asta mică deja a luat premiul pentru cea mai bună actriță la Locarno, cu acest debut spectaculos pentru o adolescentă abia ieșită din liceu. Cred că și mama ar fi meritat o statuie ceva pentru cât de bine a stârnit în fiecare dintre noi furia aia ștrangulată de educație, pe care o ai în fața unui drac împielițat pe care l-ai crescut și-ți vine să-l omori cu mâinile tale, deși nu l-ai făcut tu și știi foarte bine că nu rezolvi nimic cu violența.

Dincolo de toate, pe mine recunosc că m-a cam speriat filmul ăsta, m-a speriat Alice T. și aparenta incapacitate a societății, școlii și familiei de a-i face față acestui nou tip de individ (pe care, desigur, viața va avea ocazia să-l pună cu botul pe labe așa cum face cu noi toți), m-a speriat puterea pe care Internetul și pseudo-informarea le au asupra oamenilor și cât de vulnerabili suntem cu toții în fața acestei amenințări pe care nici nu o conștientizăm. Nu în ultimul rând, filmul mi-a amintit de „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, și m-am gândit ce parabolă amară e asta, că după 30 de ani societatea a „evoluat” de la avortul artizanal făcut de domnul Bebe în baia unui hotel comunist, la avortul cu pastile luate după ureche de adolescente inconștiente de orice idee de contracepție sau de sănătate a reproducerii.

Filmul va intra din 9 noiembrie în cinematografe.

Etichete: , , , , , , , ,

6 comentarii la “Alice T. despre adopție, adolescență și avort în secolul informației” Subscribe

  1. gheo 01/11/2018 at 15:43 #

    O sa ma duc sa vad filmul impreuna cu fetele mele!

  2. rftghost 02/11/2018 at 13:08 #

    Ce sa facem, „familia traditionala” si contraceptia – educatia pana la urma, nu prea se pupa…

  3. Andor 05/11/2018 at 09:39 #

    Eram curios si inainte sa vad filmul, desi eu am baieti.
    Eu ca adolescent m-am „razvrait” impotriva parintilor intr-un fel pe care ei nu-l intelegeau si deci ma astept ca si copii mei sa se „razvrateasca” impotriva mea intr-un fel pe care eu nu-l voi intelege.
    Nu de alta dar vremurile se schimba deci si modelul de emancipare va fi diferit, asa ca pana la urma, eu ca parinte va trebui sa ma adaptez…. 🙂

    • Dollo 05/11/2018 at 18:36 #

      Teoretic așa e, practic cred că răzvrătirile astea au la bază motive similare, indiferent de epocă. Eu mi-am recunoscut câteva angoase adolescentine în filmul ăsta, deși sunt destul de departe de generația Alicei T. de azi. Dar în esență când e vorba de chestii induse hormonal probabil că ființa umană nu se schimbă așa ușor cu generația.

  4. Kathy Bates 06/11/2018 at 12:06 #

    Disclaimer: în limbajul diplomatic întotdeauna adevăratul motiv e ascuns. E ca atunci când doi diplomați (adică spioni) vorbesc între ei – aparent e o conversație neutră, dar cei doi înțeleg că în spatele fiecărei fraze stă ”altceva” față de ceea ce se aude.

    Când a rulat ”4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, aproape toate comentariile se învârteau în jurul avortului, comuniștilor, contracepției etc.

    Din miile de comentaci, unul singur a întrebat: ”tatăl copilului unde e?”

    Yup. Fetele nu au cerut bani cuiva, nu au șantajat pe cineva, nu au pomenit nimic despre împrejurările în care au conceput. Nu apare în film vreun prieten, amant, gagiu… și asta e cheia problemei când vorbim de sex.

    Dracul împielițat manipulează, înșeală, cochetează, își înjură profesorii, bea, fumează, minte, plânge și impresionează.

    În viața reală, dracii împielițați de ambele sexe fac asta împreună cu cineva – au o relație stabilă. Cheia problemelor și incidentelor cu tineri în 1988 ca și în 2018.

    • Dollo 06/11/2018 at 15:23 #

      În Alice T. apare și presupusul tată într-o singură scenă, când îi dă bani ca să „rezolve” chestiunea.

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Visiting Transilvania: “Traditional roma people on the left!”

Port traditional la un copil care cersea in Sighisoara

Turul bisericilor fortificate săseşti din Transilvania a fost, pentru cei şase ziarişti, o ocazie să cunoască România reală, cu drumuri proaste, cu monumente dărăpănate, cu prea mulţi “roma people” în locuri în care li se spunea că au trăit “the saxons”, dar şi cu oameni ospitalieri şi calzi, cu mâncare multă şi gustoasă, şi cu peisaje fabuloase.

A venit toamna, acoperă-mi gresia cu niște antiderapant

placi

Robert Negoiță, iubitorul primar al sectorului 3, a lipit bucățele de material antiderapant pe plăcile de gresie de pe Bulevardul Unirii – pe care a dat 10 milioane de euro – ca să nu-și rupă trecătorii picioarele când merg să-și plătească impozitele.

Restul de 60% e tăcere

deget

Portret colectiv al celor 60% absenți de la vot: Vine inspecția sanitară și o întreabă pe asistentă dacă anumite aparate de pe care trebuie să ia probe sunt dezinfectate. Asistenta zice că nu, că nu a avut timp. Inspectorul pune mâna pe soluție, dezinfectează aparatul, ia proba și pleacă mulțumit

Slăbiciunile unei femei puternice

katharine-graham

„Personal history”, de Kay Graham, cândva cea mai puternică femeie din America, la cârma Washington Post: despre jurnalism, politică, feminitate și neîncredere. O carte despre cum era America great în secolul trecut.

Și nevaccinați, și cu sănătatea garantată de stat

vaccinare2

Dialog între doi medici la Comisia de Sănătate din Senat:
– Niciun guvern nu poate impune ca în corpul supușilor săi să fie inoculate cu forța anumite medicamente.
– Dar de ce obligăm bolnavii de sifilis să se trateze?
– Da, îi tratăm cu forța pentru că sifilisul se transmite pe cale sexuală, dar SIDA și minoritățile sunt libere…

Suni la 112 și te sună înapoi niște ciocli

morturary

O întrebare pentru domnul Raed Arafat: ce comision primesc operatoarele de la 112 ca să le furnizeze firmelor de pompe funebre numerele de telefon ale rudelor celor decedați?