Un veac de matriarhat în Bărăgan: de la Anica lu’ Predatu’ la Dollo zice bine

Bunicuța Anica

În România se năștea Anica, într-o familie de țărani din Muntenia, și se mânca fasole. Iahnie de fasole. Un fel de tocană de boabe cu multă ceapă, ardei gras, cimbru și foi de dafin. Fără ciolan, că porcul se tăia numai o dată în an. Anica avea să devină ăl mai priceput chef din sat pentru nunți, botezuri și pomeni. Popa Ilie păcătuia de fiecare dată cerând și a doua porție, apoi se ducea la preoteasă și i se spovedea: „s-o întrebi și tu pe Anica cum face fasolea aia, că tare bună e!”.

Preoteasa avea și ea mândria ei, dar o chema pe Anica în privat și-i cerea sfaturi. Pretextul ideal: Anica era și cusătoreasă de plăpumi de zestre, așa că mergea des la preoteasă acasă, ca să-i coasă ceea ce azi se cheamă „pilote”, pentru numeroasele fete ale popii. Cinci la număr. Nu se știe dacă preoteasa o fi deprins vreodată meșteșugul iahniei de la Anica, dar gustul ăla și rețeta de cea mai bună iahnie din sat s-a păstrat în familia noastră până azi. A ajutat mult și faptul că neamul nostru a fost dus în spate, în ultima sută de ani, numai de femei singure: văduve din primul război mondial, văduve din al doilea război sau divorțate. O sută de ani de ocazii ideale pentru iahnia de fasole.

Ultima imagine cu bunicuța Anica

Anica e străbunica, cea mai îndepărtată rudă a mea pe care am prins-o în viață. A rămas văduvă de tânără, după ce Radu al ei s-a întors bolnav de la război. Primul război mondial. Zăcea rănit într-un spital, când a năvălit armata inamică, iar el a fost silit să se predea. De aia gura satului nu l-a cruțat și i-a zis „Predatu” până la moarte. Nevasta și copiii lui au fost toți „ai lu’ Predatu”. Nu știu câtă răutate și câtă eficiență era în porecla asta, satul clar avea multe Anici, Marițici, Ionici așa că trebuiau cumva identificate după porecla „stăpânului”.

Anica lu’ Predatu’, analfabetă, era deci bucătăreasă, plăpumăreasă și moașă comunală. Multilateral dezvoltată, cum se zicea odată, sau overqualified cum se zice pe la corporații. Veneau oamenii din șapte sate dimprejur, cu căruțele, s-o ia în miez de noapte de acasă pe Anica și s-o ducă să le nască femeile. Ea însăși a născut șase copii, patru băieți și două fete. Băieții i-au murit. Trei la vârste mici, al patrulea, Dumitru, a trăit să facă și el războiul. Al doilea război mondial. Dumitru a venit de pe front bolnav de plămâni, s-a îmbătat într-o seară la crâșmă, l-a crestat pe unul pe burtă cu briceagul, ăla a scăpat inițial doar cu operație, apoi a murit. Anica a vândut un pogon de pământ ca să-i pună avocat și să-și scape băiatul. L-a scăpat cu doi ani de pușcărie. După eliberare a venit acasă și a murit.

Bunicii Anica i-au mai rămas fetele, Aritina și Marițica, ambele văduve de război. Mai rezistente ca băieții, fetele i-au supraviețuit Anicăi, dar numai pielea lor știe cum.

Mamaie Aritina și tataie zis Munteanu

În România se năștea Aritina, fiica Anicăi lu’ Predatu’ din satul Smeeni. Și se mânca în continuare fasolea aia bună, cu ceapă multă, cimbru și foi de dafin. Aritina nu era nici frumoasă, nici urâtă, nici proastă, nici deșteaptă. Avea însă un dezvoltat simț al umorului. N-a avut noroc de zestre, așa că s-a măritat greu și târziu. La 24 de ani s-a procopsit cu Neculai a lu’ Munteanu’, un tâmplar cam puturos, după cum îl gratula chiar mamaie. Nu-i plăcea munca câmpului, că deh, avea o meserie. Știa cu lemnul.

Tataie pleacă la război

Aritina i-a făcut trei copii, printre bătăile conjugale care o sileau să fugă nopțile de acasă, prin dosul curții, să se adăpostească la mă-sa, la Anica, până îi trecea angoasa bărbatului. În 1940 tataie a lăsat casa neterminată și a plecat la război. Și-a pierdut oasele repede prin câmpiile Donului, în bătălia Stalingradului, în care românii și nemții atacau vitejește Rusia. În timpul ăsta Aritina îi năștea ultimul copil, pe Lenuța, dolofană și plângăcioasă, pe care frații ei mai mari o speriau de câte ori treceau avioanele pe cer: „fugi, Lenuțo, că vine tăticu cu avionu’ și pe tine te izgonește de acasă, că nu te cunoaște!. Și mama (căci ea era Lenuța) fugea plângând, de sălta cămeșa pe dânsa, vorba aia.

Copiii, denumiți în continuare în scriptele statului „orfani de război”, au fost crescuți de cele două văduve, mamă și fiică. Aritina era lăuză cu Lenuța și nu putea să-i facă pomenile bărbatului mort pe front. Așa că Anica a preluat gospodăria fetei ei mai mari și a dus-o pe picioare, până a căzut în beci și și-a rupt șoldul. A zăcut ce a zăcut, s-a oblojit cu lut galben îndoit cu apă, s-a legat strâns și a mers mai departe. Șontâc, șontâc, avea 40-50 de ani și de atunci a rămas adusă de spate la 90 de grade, în baston. Până la 91 de ani când a închis ochii.

Eu mi-o amintesc senină, zâmbitoare, ca în poza aia ultimă din fața casei, îmbrăcată cu rochia aia bună cu care a fost îngropată, cu buzele acoperindu-i placa pe care reușea s-o fixeze pe maxilare băgând mici bucăți de halva lipicioasă între ea și cerul gurii. Nu existau adezivi dentari pe vremea aia. Și-mi mai aduc aminte că mi-a dat o dată să mănânc din tocătura făcută pentru rațe, că eram mică și îndărătnică și nu voiam să accept că știrul ăla verde amestecat cu mălai nu e pentru oameni, ci pentru păsări.

Mama și mamaie, la bâlci

În România se năștea Lenuța, fiica Ritinii lu’ Predatu’ (da, mamaie tot a lu’ Predatu’ a rămas pentru sat, deși era deja văduva lui Munteanu) și nu prea se mai mânca fasole. Pentru că războiul a fost urmat de foametea de după. Rămasă văduvă cu trei copii, Aritina lua adesea drumul Olteniei, cu alți oameni din sat, și făceau troc pentru mâncare. Mama își amintește că a dus până și plugul aproape nou, nu se luase vopseaua de pe el, și l-a schimbat pe porumb. În Bărăgan fusese secetă, oamenii își schimbau uneltele pe hrană, deși așa nu mai aveau cu ce să muncească pământul mai departe.

Din poza de pe legitimația de văduvă de război, mamaie privește lumea cu resemnarea femeii rămasă singură cu trei copii și nicio soluție.

Copil fiind, mama se plângea că mămăliga făcută din mălai măcinat prost o zgâria pe gât, dar asta era tot ce aveau pe masă. Apoi au venit comuniștii la putere și statul român le-a tăiat pensia de urmaș orfanilor de război. Pentru că tataie murise luptând contra rușilor, iar rușii erau noii noștri prieteni. Nu conta că toți românii morți în bătălia Stalingradului nu se duseseră acolo de capul lor, ci tot în armata română.

Mama in Sex and the city

Comunismul a avut totuși pentru mama mai multe avantaje decât neajunsuri. În primul rând că i-a permis să învețe, gratis, mai mult decât cele patru clase pe care i le hărăzise mamaie. Apoi școala i-a oferit un loc de muncă, un soț și mai presus de toate șansa de a pleca din satul ăla sărăcăcios de câmpie, ca mulți fugiți de coada vacii în epoca aia. A îngroșat în cele din urmă rândurile clasei muncitoare de la oraș, unde trăiește, ca o doamnă, și azi.

Din pozele de tinerețe îmi zâmbește șăgalnic o femeie frumoasă, rubensiană, ajunsă prima dată la mare abia la liceu, apoi cu prietena ei cea mai bună, Cristina, în costume populare, apoi din poza de la nunta cu tata și în cele din urmă, divorțată dar veselă, într-un soi de trio a la „Sex and the city”, cu două prietene de serviciu.

În România se năștea Dollores, fiica Lenuței din Smeeni, devenită Elena la București. Iahnia de fasole a revenit în tendințe, chiar dacă nici măcar mama nu prea mai fierbe azi clasic boabele, ci le ia de-a gata din conservă.

Un alt război, al sexelor de data asta, a făcut și din mama a patra femeie singură din familie. Divorțul părinților mei s-a întâmplat când aveam câțiva ani și a făcut din mine tot un fel de orfan de război, pentru că tata a preferat să se dea dispărut pe câmpul de luptă cu alte femei. M-au crescut toate cele patru femei văduve din familie: mama, mamaie Aritina, bunicuța Anica și mămăița Marițica (mătușa mamei, văduvă și ea din al doilea război). Am fost o familie românească tradițională. Pe cât de tradițională au făcut-o două războaie mondiale și o istorie zbuciumată.

Patru generații de femei puternice 😉

Eu am fost pionieră, apoi UTC-istă și am avut de înfruntat toate neajunsurile unei generații prea numeroase pentru oferta limitată a societății. Eram decrețeii, născuți în urma decretului prin care Ceaușescu interzicea avorturile și contracepția. Am fost mulți în clase, câte 20-40 pe loc la admitere la liceu sau facultate, primiți cu negații  pe piața muncii, suprasaturată de prelucrători prin așchiere, mecanici, ingineri, economiști.

În 1994 am intrat în presa liberă și independentă a proaspetei noastre democrații, unde (privind retrospectiv) am pedalat mai mult în gol până prin 2010 și, ca tot ziaristul, am contribuit și eu la creșterea numărului de divorțuri. Azi mai pun umărul la construirea democrației, ba aci pe blog, ba prin sectorul neguvernamental. N-am ajuns încă la pensie, dar lucrez serios la retragerea mea fără torțe la țară, acolo unde s-a născut (veșnicia, desigur) familia mea și de unde mama a fugit mâncând pământul.

România Mare împlinește anul ăsta o sută de ani. Ocazie pentru multe festivisme, mișto-uri și văicăreli. Că, vezi doamne, niciodată n-am fost mai dezbinați. Eu zic că dacă ne cercetăm un pic măcar propriile familii în ultima sută de ani o să aflăm că acest „niciodată n-am fost așa de…” devine relativ.

Am dezgropat trecutul ăsta la îndemnul Orange de a încărca niscai poze de familie pe harta „Albumul unei națiuni”. Nu sunt client Orange, dar asta nu contează, pentru că harta aia nu e numai pentru clienți. E un album românesc de familie. De câteva zile mă tot uit la pozele încărcate de oameni pe ea și mi se pare că se conturează un tablou perfect. Undeva în Moldova e o mamaie ca a mea, care șade răsturnată pe o glugă de coceni; în zona Deltei un cuplu zâmbește țeapăn din poza de la cununie; în Banat mai mulți verișori privesc în cadru de la o masă de familie; o echipă de rugby se ia la trântă pentru minge; părinți și copii se înghesuie în același selfie prin Ardeal; doamne în rochii festive cu flori în păr; bunici îmbrobodite între nepoți, în mijlocul bătăturii; băieți în trening cu freza gelată; mame fericite cu bebeluși bucălați și tați emoționați. Ăștia suntem. Buni, răi, săraci, bogați, deștepți sau nu, așa arătăm azi. Din milioanele de fotografii pe care le face omenirea în fiecare moment s-a născut ideea asta de a construi un puzzle din bucățele de Românie obișnuită. Nu e cu politicieni sau momente oficiale, e cu oameni ca oricare, în diversele momente ale vieților noastre. Dacă peste altă sută de ani cineva s-ar uita la harta asta, organizată pe decenii, ne-ar găsi acolo pe toți sedimentați, straturi, straturi.

Sursa datelor istorice

Tags: advertorial, al doilea razboi mondial, albumul unei națiuni, centenar, divort, familie, fotografii de familie, mama, mamaie, Orange, orfani de război, Primul război mondial, promo, strămoși, tata, vaduva