Un roman de dragoste într-o epocă de ură

„Jurnalul Aurorei Serafim” este al treilea roman al Sidoniei Drăgușanu, publicat în 1957, la mult timp după debut („Într-o gară mică”, 1934) și chiar după cel de-al doilea roman („Una din noi e de prisos”, 1947). Al patrulea roman („Dragoste rea”, 1960) avea să fie și ultimul, după care s-a dedicat în întregime teatrului și cărților pentru copii. Publicarea romanului pe care-l vom dezbate sâmbătă la clubul de carte face parte dintr-o inițiativă mai amplă, a familiei, de reeditare a operei Sidoniei Drăgușanu, în încercarea de a o readuce în atenția publicului pe una dintre cele mai apreciate autoare din anii 40-60.

Aurora e o tânără abia intrată în viață, dar destul de încercată psihic de întâmplările de până atunci: își pierde tatăl prematur, e abandonată și de mamă care preferă siguranța unei a doua căsnicii în loc să-și păstreze copilul, crește totuși într-o atmosferă spartană și plicticoasă în curtea bunicilor și are un prim iubit abuziv în persoana unui pictor excentric. Aurora trăiește, până la 25 de ani, într-o lume care a apreciat-o și folosit-o doar cât a fost docilă. Jurnalul o surprinde într-un moment de singurătate debusolată (bunicii morți, părăsită de iubit) luând viața de la capăt, ca educatoare într-o grădiniță comunistă.

Deși pot fi considerate în esență niște povești de dragoste, toate romanele Sidoniei sunt puternic ancorate în realitățile momentului în care au fost publicate. „Într-o gară mică” se petrece într-o societate încă patriarhală, interbelică, apoi „Una din noi e de prisos” te trece din interbelic, prin al doilea război mondial, iar „Jurnalul Aurorei Serafim” se derulează în tulburii ani 50, ai instaurării comunismului și ai moralei proletare. Reușește totuși să nu fie un roman proletcultist, așa cum avea să fie ultimul roman „Dragoste rea”, ci unul de trăire psihologică și de expunere interesantă a problemelor sociale. Cartea vorbește despre copii abandonați, violența în familie, sărăcie și promiscuitate, mortalitate la naștere, conformism și ipocrizie. Toate în minunata lume nouă comunistă din România.

Citindu-i practic cam toată opera, m-am întrebat de ce s-a oprit Sidonia după al patrulea roman și s-a rezumat să scrie,  până la moarte, numai cărți pentru copii și piese de teatru? Răspunsul începe să se întrevadă în „Jurnalul Aurorei Serafim”, dar e destul de evident în ultimul roman, o poveste proletcultistă până la ultima virgulă. Sidonia a înțeles, probabil, că până și poveștile de dragoste vor începe să devină imposibil de publicat fără să treacă prin prelucrarea materialismului dialectic, și a preferat să renunțe.

Mersul scriitorului pe sârma materialist-dialectică

Sidonia încadrată de Geo Bogza și Miron Radu Paraschivescu

Pentru înțelegerea contextului istoric în care a fost scris acest roman trebuie să ne amintim ce se întâmpla în România anilor 50. Partidul Muncitoresc Român (PMR) instaura comunismul, cu ajutorul vecinilor ruși. Orice formă de proprietate era aproape abolită, naționalizarea și colectivizarea erau drame trăite în viața de zi cu zi, însă căpătau tușe eroice în presă și literatură. Al doilea război mondial se încheiase, dar el continua intern cu lupta contra burgheziei, moșierimii și a obiceiurilor decadente ale acestora. Clasa muncitoare venise la putere și se îmbăta cu asta, fără să vadă că liderii ei se substituiau încet și sigur fostei burghezii. Cultura, politica, economia și întreaga societate erau puternic dominate de noua doctrină. Nu mai existau partide de opoziție, pentru că toți politicienii fuseseră băgați la pușcărie sau trimiși la Canal. Chiar și unii lideri comuniști sfârșeau în pușcării sau condamnați la moarte, în contextul luptei pentru putere din interiorul PMR, dominată în anii 50-60 de Gheorghe Gheorghiu Dej.

Pe acest fundal, pentru un scriitor sau ziarist, cum era Sidonia, viața profesională era un mers continuu pe sârmă. Oamenii intrau la închisoare pentru delicte de opinie sau erau trași pe linie moartă dacă aveau alte viziuni decât luminoasa cale proletară. Însuși regizorul Mihai Constantinescu (care avea să ecranizeze Jurnalul Aurorei Serafim în 1987) a fost condamnat și închis în anii 50, pentru că-și exercitase libertatea de exprimare. Aveai de ales între a scrie pentru sertar, a nu mai scrie deloc sau a face compromisuri pentru a fi publicat. Firește, destui au mers până la capăt și au ridicat osanale partidului, liderilor și epocii. Cei mai mulți, însă, trebuiau doar să-și asigure pâinea.

Sidonia nu a fost pasionată de politică. Spre deosebire de soțul ei, Miron Radu Paraschivescu, un comunist convins în perioada interbelică și un dezamăgit notoriu după instaurare, Sidonia a preferat să militeze pentru sentimente, făcând un slalom elegant printre rigorile politice ale epocii. Precum bunicul Aurorei Serafim, care nu făcuse politică, iar tot ce pretindea de la un guvern, indiferent de coloratură, era să nu-l dea afară de la Poştă, să nu-i scadă leafa, şi mai târziu – să-i plătească regulat pensia. Când se simţea păgubit în aceste drepturi ale lui – atunci şi numai atunci – zicea că „Statul e cel mai mare hoţ” şi „politica cea mai mare Traviată”. 

Ce ar fi vrut Sidonia să scrie?

Dar spre deosebire de primele două romane, în „Jurnalul Aurorei Serafim” se pare că și Sidoniei i s-a cerut să contribuie un pic la cântarea epocii. Am avut discuții cu familia Sidoniei, în timpul pregătirii pentru tipar a romanului, dacă să lăsăm textul așa cum a fost el publicat prima dată în 1957 sau să intervenim pe el și să cenzurăm noi de data asta acele pasaje care par artificiale în context și despre care credem că i-au fost cerute Sidoniei de propagandă. De subliniat e faptul că nu știm cu siguranță ce i s-a cerut Sidoniei și ce nu, la vremea respectivă, tot ce am putut să facem a fost să ne imaginăm că femeia care a putut să scrie „Una din noi e de prisos” nu ar fi amestecat pregătirea marxistă-militant progresistă într-o scrisoare de dragoste a unui personaj de-al ei. Nu știm ce ar fi făcut Sidonia dacă ar mai fi trăit și i s-ar fi reeditat opera, ar fi vrut să o scrie la fel sau să i se editeze pasajele de care poate se simțea străină?

Dar noi am preferat să publicăm romanul păstrând deopotrivă exprimările vremii sau numele orașelor (Brașovul, de exemplu, fusese botezat în cinstea bravului Stalin), precum și pasajele cerute de rigorile comuniste, marcate ca atare, deși ele sar în ochi oricărui cititor prin artificialitate. Cum spuneam, fragmente oarecum stranii, în context, despre „pregătirea marxistă – militant progresistă” și „principiile etice socialiste” se regăsesc chiar în scrisoarea de final pe care Aurora, o femeie îndrăgostită, i-o adresează doctorului Horia Mihail, bărbatul pe care-l iubește. Te-ai aștepta să găsești astfel de trimiteri în orice altă parte a romanului, dar nu aici. Și totuși, Sidonia alege să transforme scrisoarea de dragoste într-o autobiografie, instrument specific epocii, prin care Aurora încearcă să-și explice originea și „păcatele” adunate până la cei 25 de ani ai ei, în fața tânărului doctor ce simboliza tot ce avea mai bun sistemul comunist.

Un soi de spovedanie atee, autobiografia, în anii de instaurare a comunismului și de epurare politică, funcționa precum celebra întrebare din anii noștri 90: ce ați făcut în ultimii 5 ani? Autobiografia și autocritica erau două instrumente perfide ale vremii care puteau salva sau distruge destine. Tot ce contravenea politicii partidului sau moralei proletare era înfierat, criticat în presă sau în ședințe de partid. Este ceea ce Aurora punctează fin în jurnalul ei:

Autocritica o socoteam mai ruşinoasă, mai impudică, mai înjositoare decât exibiția nudului în piaţă publică. Critica în şedinţă (de ce nu între patru ochi – nu puteam înţelege!) o socoteam o adevărată cruzime morală, o grosolană necuviinţă. În sfârşit, dacă alţii o comiteau – treaba lor, dar eu eram convinsă că nu voi cuteza niciodată.

Relația de prietenie a Aurorei cu Lavinia este încă o ocazie de punctare a moralei și eticii socialiste. Exponentă a unei familii decadente din fosta orânduire, Lavinia își consumă viața parazitând diverși bărbați și nerealizând nimic în viață. Destinul ei vijelios se împiedică din păcate în proporțiile destinului românesc – în tara asta şi hazardul e meschin, constată ea. Dar în roman caracterul pervertit al Lavinei este folosit ca ramă pentru punerea în valoare a calităților Aurorei – un abecedar de mici merite şi de mici calităţi – și îi oferă Sidoniei un debușeu perfect pentru a spune lucrurilor pe nume fără teama de a fi sancționată, pentru că în fond erau spuse de personajul negativ.

Sidonia reușește cu drăgălășenie să strecoare trimiteri la morala proletară, dar în același timp să le și ironizeze, prin gura personajelor. Ca la şedinţă, bravo, ca la şedinţă – mi-a şoptit Runcan. Trece-i acum urgent la autocritică. E momentul psihologic – ironizează Runcan stilul de „prelucrare de partid” aplicat de Aurora gemenilor.  De altfel adnotările despre copii și despre interacțiunile cu inginerul Runcan par să fie punctul forte al romanului-jurnal și ocupă mare parte din el. Sunt scrise cu pasiune și sunt elocvente pentru preocupările Sidoniei din perioada aceea și de mai târziu.

Cum ar fi vrut femeile să se termine cartea

Sidonia pune în penița Aurorei toată psihologia copilului pe care o studiase și avea s-o folosească intens în anii următori, în cărțile ei de povești pentru copii. Romanul oferă din punctul ăsta de vedere sfaturi interesante despre cum să tratezi diverse situații cu copiii, pe care Aurora le notează în „jurnal” prin tot felul de întâmplări amuzante, pozne ale copiilor de la grădiniță sau ale celor doi gemeni ai inginerului Liviu Runcan. Inginerul însuși pare a fi al treilea copil din familie, ceea ce naște suficiente situații de râsu-plânsu între ei:

„Ascultă, tată, toate mamele mor?” Am răspuns destul de încurcat: Unele mor… altele nu… „Mama noastră a fost unele sau altele?” Nici unele, nici altele.

Romanul a fost bine primit de public în epocă, la fel ca toate scrierile Sidoniei, și a stârnit ca de obicei dezbateri preponderent feminine despre finalul neașteptat. De ce l-a ales Aurora pe doctorul Mihail și nu pe inginerul Runcan, care în ciuda inimii lui înjumătățite era evident atras de cea care reușise să-l îmblânzească și pe el, și pe gemenii lui? Cititoarele o întâlneau pe Sidonia pe stradă și o întrebau adesea despre personajele ei. Celebritatea Sidoniei era dublată de rubrica ei de sfaturi feminine, pe care o ținea în „Femeia și căminul” sub pseudonimul Catrinel, așa că e ușor de imaginat cât de populare erau romanele ei, mai ales printre femei.

Scena din filmul „Să-ți vorbesc despre mine”

Transpus în film, 30 de ani mai târziu, doctorul Mihail (jucat de Emil Hossu) a avut aceeași soartă în fața marelui public. În seara premierei, Ioana Crăciunescu, actrița care a jucat rolul Aurorei, este chestionată de spectatori asupra deciziei neașteptate de a-l alege pe doctorul Mihail în locul inginerului Runcan (Gheorghe Dinică).

Într-un interviu pe care mi l-a acordat cu ocazia reeditării și relansării romanului, Ioana Crăciunescu a explicat ce ar fi făcut ea, ca femeie, dacă ar fi fost Aurora în viața reală:

Oricând aș fi vrut să rămân cu Dinică. Nu are legătură cu interpretarea, ci cu personajul. Pentru că era ceva neterminat. Iar fraza lui aia din final – eu sunt prea amputat ca să mă mai însor și îți urez noroc – e o frază care… în viață i-ai da două palme și ai începe din nou cu el. Pentru că și ea, Aurora, e amputată ca personaj. Deci pe undeva căsătoria cu celălalt e o formă de încă o amputare, o formă de cedare în fața necazurilor vieții. Nu pot să-mi asum încă o responsabilitate. Și atunci hai să alegem ceva ce e mai puțin greoi. Dar structural dacă alegeau invers le ieșea mult mai bine. Și copiilor și tuturor. Repet, ne aflăm în fața unei ecranizări care analizează slăbiciunile societății în care trăim. În care o femeie divorțată este curvă. În care un bărbat cu doi copii nu e de luat. În care un doctor fără nicio hangara e mai preferabil decât unul cu doi copii. Suntem într-o formulă foarte falsă despre realitățile vieții. Romanul asta arată, falsitățile societății. Pune fluturi în insectar.”

Dacă filmul reduce alegerea Aurorei la charisma actorilor, cartea te lasă, totuși, cu mirarea asta: de ce nu a putut Aurora să vadă în insistența cu care inginerul o căuta, nevoia lui de a fi vindecat de drama pierderii soției pe un pat de maternitate? De ce l-a preferat pe doctor? A fost mai degrabă o alegere rațională a unei femei care până atunci se simțise inferioară tuturor, iar în doctor își găsise egalul? A fost o sancționare subtilă a tarelor societății, făcută de Sidonia Drăgușanu, așa cum spune Ioana Crăciunescu?

Cred că vremurile pe care le traversăm constituie momentul ideal pentru republicarea Jurnalului Aurorei Serafim. Indiferent dacă ne place sau nu cu cine rămâne Aurora în final, Jurnalul e un roman în care dragostea vindecă și câștigă într-o epocă dominată de ură de clasă. „Poate mâine sau poimâine tot ceea ce este combustie astăzi în mine va avea temperatura unei ape stătute. Dar acest caiet este termometrul meu care nu minte şi nici nu mă lasă să uit.” – scrie Aurora în jurnalul ei. La fel, scrierile Sidoniei Drăgușanu ne arată azi temperaturile la care s-a trăit și scris într-o anumită epocă. Și e bine să nu le uităm, ca să nu se mai repete.

Găsiți povestea Sidoniei Drăgușanu integral pe www.sidonia.ro

Etichete: cenzura, club de carte, comunism, dragoste, Jurnalul Aurorei Serafim, morala proletară, proletcultism, recenzie, Sidonia Drăgușanu