O să fie bine!

În urmă cu vreun deceniu și ceva sărbătoream ziua unui fost coleg și prieten la o cârciumă în București. Eram o mână de vechi amici care voiau să se simtă bine într-o seară, cu ocazia aniversării unuia dintre noi. Rezervasem masa de ceva vreme și ne-am bucurat la început când am văzut că eram aproape singuri în cârciumioara respectivă, împărțind salonul, la un paravan distanță, cu o masă mai numeroasă de membri PRM, în frunte cu Vadim Tudor.

Curând am aflat și ocazia celorlalți meseni: sărbătoreau conferința de presă pe care partidul o ținuse în ziua respectivă, și la fiecare jumătate de oră când se dădeau știrile la TV se făcea liniște în cârciumă ca să se audă tribunul la televizor. După asta tot el se auzea, dar live de la masă, comentând dacă știrea a fost bună sau nu s-a ridicat la înălțimea prestației sale.

La început ni s-a părut picant detaliul, mai ales că noi eram ziariști, majoritatea, iar Vadim – dintotdeauna un personaj colorat pe lângă care era imposibil să nu scoți o știre. Doar că în seara aia noi nu voiam să fim ziariști, ci doar meseni petrecăreți, așa că am început să devenim nemulțumiți după ce chelnerul ne-a întrerupt pentru a doua oară muzica din cârciumă, ca să dea sonorul la maxim la televizor. Când am protestat față de chelner ne-a spus că el nu poate să facă nimic, că patronul e PRM-ist și că nu are inima aia să-i spună șefului lui de partid că ar fi frumos să-și mulțumească și clienții plătitori.

Dacă am văzut că așa nu se poate, pe la a treia sau a patra întrerupere de ritm mi-am luat inima în dinți și am mers la masa peremiștilor ca să le cer voie să petrecem și noi, că deh, avem un sărbătorit. I-am dat bună seara frumos domnului Vadim, care mi-a răspuns amabil la salut, dar mi s-a enervat când a auzit ce doleanță avem – adică noi vream să ne distrăm când țara ardea! – și m-a beștelit de n-am văzut cum să mă întorc mai repede la masa noastră. După asta aveam să petrecem nu numai pe fundal de știri, dar și de comentarii acide ale tribunului,  la adresa noastră, nemulțumit de atare tupeu al cetățeanului plătitor.

Îmi amintesc că eram pe vremea aia la Cotidianul și am scris după asta o știre care a trecut drept amuzantă în Cațavencu (fratele de trust al ziarului deținut pe vremea aia de Nicolae Rațiu și Cațavenci), iar de atunci, ori de câte ori ne-am amintit de întâmplare ni s-a părut și nouă amuzantă, chiar dacă pe loc am fost nemulțumiți, ne-a intrat friptura cu ghioturi și vinul cu amăreală.

Mi-am amintit de treaba asta acum când tot ce văd pe Internet în preajma zilei naționale e numa un mișto și o nemulțumire. Oamenii sunt nemulțumiți de tot ce-i înconjoară, deși se pare că trăim în cea mai bună dintre perioadele prin care a trecut țărișoara asta în ultima sută de ani. Desigur că binele ăsta e relativ, mai ales comparat cu al altora, dar și asta e o treabă care ne amărăște.

Poate că oi fi îmbătrânit eu prea mult între timp, dar îmi pare că suntem o națiune de vadimi nemulțumiți și miștocari, puși pe stricat petrecerea cu știri de actualitate în care vrem să arătăm că țărișoara suferă, în timp ce unora le arde de petrecere. OK, așa e, sunt o grămadă de lucruri rele în țara asta, iar modul în care se derulează festivismele de Centenar nu denotă vreun stil. Pe de altă parte, fiecare din noi, pe persoană fizică suntem niște minunați, victime ale unui destin meschin care ne nedreptățește. E de ajuns să arunci un ochi pe profilul de Facebook al oricui ca să vezi ce deștept și frumos este în diverse ipostaze.

Cu atât mai mult când e ziua noastră, tot pe persoană fizică, nu ne tragem singuri la gioale, nu ne spunem în oglindă cât de nașpa suntem, cât de prost îmbrăcați, cariați, chei, cu burtă, cu halenă sau stupizi suntem și cred că nu ne-ar place nici dacă alții ne-ar spune asta în față. Dimpotrivă, ne îmbrăcăm frumos, cât de cât, ne scoatem prietenii sau familia în oraș sau ne bucurăm de masa festivă pregătită de mame/neveste și de urările de la amici. Ne plângem mucaliți că am mai îmbătrânit un an, dar ne fac plăcere complimentele celorlați, ne facem bilanțuri despre ce-am făcut și planuri pentru ce am mai vrea să facem. Ne bucurăm de cadouri și de ocazie, închidem ochii și amânăm nemulțumirile pentru zilele de după.

Cam așa mă gândesc că ar fi nimerit să facem și de ziua națiunii. Chiar dacă nu ne place de politicieni, chiar dacă videoclipul de prezentare a țării e sforăitor și patriotard, chiar dacă discursurile conducătorilor sunt false, chiar dacă șefii sunt stupizi, chiar dacă belelele curg și pare că ne ducem de râpă. Toate astea se întâmplă în fiecare zi, dar azi, de ziua națională, am putea măcar să tăcem, dacă nu ne putem face că nu le vedem.

Țara asta împlinește 100 de ani. Aproape 50 din ei am trăit-o și eu și probabil că unele lucruri care merg sau nu în ea mi se datorează, a 21 milioana parte, și mie. Atât am fost eu în stare să fac, atât a putut ea să-mi ofere. Se putea și mai bine, dar la fel se putea și mai rău. Cum o să fie mai departe, depinde și de mine, dar și de ea. O să fie bine! Și chiar dacă n-o să fie, un La mulți ani! tot merită.

*Poza e făcută în satul Ciocanu din Dâmbovița 😉

Etichete: aniversare, Corneliu Vadim Tudor, naționalism, Romania, sărbătoare, Ziua nationala a Romaniei