Șapte cărți bune, citite în 2018

Anul ăsta am citit câteva cărți memorabile, la clubul de carte și pe alături, așa că merită promovate încă o dată ca să mai afle și alții de ele.

Nu intru în detalii, că am făcut asta în recenziile scrise la timpul lor. Acum doar vi le enunț, că oricum, dacă am învățat ceva anul ăsta în legătură cu cărțile e faptul că ele nu numai că se vând greu, dar se și promovează greu, oamenii preferând uneori să cumpere cărți din snobism, însă dacă-i iei la bani mărunți afli că „uită” să le și citească 😉

  1. Jumătate de soare galben” e ca un experiment captivant, în care urmărești soarta unor oameni care se încăpățânează să rămână până la umilire, înfometare și poate chiar moarte într-o țară aflată în război, care nu le oferă nimic, nicio garanție, ci se limitează la a fi doar țara în care s-au născut. E interesant să te întrebi de pe margine oare ce aș fi făcut în locul lor? Mi-aș fi dat seama ce va urma, aș fi fugit, aș fi rămas? Și de ce nu, e o lectură utilă în vremurile astea în care suntem îndemnați și tentați să-i urâm  și să ne temem de refugiați.

Cea mai piratată carte din Nigeria, la clubul nostru de carte

2. „Interior zero” este romanul oamenilor „cu haine frumoase și suflete varză” care trăiesc într-o metropolă rece și indiferentă, fac o muncă pe care o detestă, cu niște șefi și colegi care îi consumă psihic, pe niște bani care abia le ajung de la o lună la alta pentru chirie, Mega, vreun club sau un festival, primesc în continuare ajutor de la mama – „câtă mâncare, atâta iubire” – și visează să se înhame la un credit pe viață pentru un apartament mizer, dar al lor. În timpul ăsta viața trece pe lângă ei, pentru că ei sunt prea timorați ca să-și decidă soarta, iar lumea pare a fi a descurcăreților, nu a celor cu milă și prințipuri.

Interior zero – romanul disperării la 30 de ani

3. „Personal history” este istoria personală a lui Kay Graham, o femeie puternică, de vreme ce a reușit să depășească două dintre cele mai grele încercări date unui om: a fost crescută de o mamă celebră, la înălțimea căreia niciunul dintre copiii ei nu s-a putut ridica, și a stat mai bine de 20 de ani în umbra unui soț genial, dar abuziv pe alocuri, care i-a strivit și bruma de încredere în ea pe care o căpătase pentru scurtă vreme înainte de măritiș. Revenindu-și spectaculos după aceste două pietre de moară, la 46 de ani s-a văzut în postura de a prelua un trust de presă pe care-l crescuseră tatăl și soțul ei până atunci – Washington Post Company – deși nimeni nu ar fi crezut-o în stare. Și a făcut-o atât de bine timp de aproape 20 de ani încât cu ziarul ăla, plus niște ziariști buni, dar și cu mult noroc a reușit chiar să influențeze prima demisie a unui președinte american – Richard Nixon.

Slăbiciunile unei femei puternice

4. „Sapiens” e mai degrabă un soi de manual de istorie pentru to(n)ți, scris simplist, într-ul ritm alert și cu un pic de umor. Scriitorul minune Yuval Noah Harari face o trecere în revistă a soartei lui Homo sapiens din ultimii 70.000 de ani și a tuturor fărădelegilor lui. Prinde bine oricui n-a fost prea atent la orele de istorie la școală. Cartea are mult prea multe informații interesante ca să pot alege una ca să vă fac curioși. Citiți-o.

Conducem lumea dar suntem nefericiți

5. „Revolutionary road” este despre menajul din suburbiile americane ale anilor 60, unde toată lumea nu știa altceva decât trenul de navetiști, Partidul republican și grătarele pe peluza din spatele casei. Încercarea celor două personaje principale de a ieși din mediocritatea sentimentală a visului american eșuează pentru că întotdeauna e imposibil să fugi de tine însuți. Pe de altă parte viața în sine, dacă e să fim realiști, cam în asta constă: o cursă continuă de a face bani ca să poți impresiona niște oameni pe care-i disprețuiești. Iar pentru femei, în mod special scutece și vome, exact atunci când își permit să viseze mai îndrăzneț.

Drumul revoluționarilor

6. „Războiul nu are chip de femeie” este de fapt un interviu colectiv maraton, nu o ficțiune, făcut de o scriitoare bielorusă cu mai multe femei din fostul URSS care au luptat în al doilea război mondial. După 30-40 de ani de la război, Svetlana Alexievich se pare că a fost prima care le-a întrebat și pe femei cum au luptat ele pe front, pentru că până la ea toată atenția și recunoștința pentru marea Victorie împotriva hitlerismului apăsa doar umerii gârboviți ai veteranilor bărbați. Ei sunt în continuare scoși în față la defilări și acum, în timp ce ele au rămas la cratiță sau într-un anonimat acceptat, fiind multă vreme jenate chiar să-și pună decorațiile în piept. Au avut curajul să lupte pe front, dar nu au curajul să-și reclame victoria și s-o poarte cu mândrie în piept. Iar de vină nu sunt numai ele, ci întreaga societate misogină.

Războiul are și chip de femeie

7. La poziția 7 sunt de fapt două cărți 😉 pe care le-am citit pentru că în ultimul an am fost tot mai descumpănită de haosul informațional și comunicațional în care trăim, și de reacțiile deseori isterice pe care le observ în jurul meu. Am aflat din ele că oamenii sunt mai puțin înclinați să caute informații după ce află că se înșală, deoarece le place să se simtă bine, nu incompetenți. În plus, când li se confirmă părerile, chiar false, creierul lor secretă dopamină și se simt ca atunci când fac sex sau mănâncă ciocolată. Democrația se întemeiază pe ideea că alegătorul știe cel mai bine, capitalismul, pe credința că clientul are întotdeauna dreptate, iar educația modernă încearcă să-i învețe pe elevi să gândească singuri (nu în România). Și totuși, gândirea individuală e un mit. Oamenii rareori gândesc singuri, preferând să se bazeze pe grupul din care fac parte. Cam asta e ideea de bază pe care o argumentează Sloman și Fernbach, doi psihologi care au scris cartea: „Iluzia cunoașterii – Mitul gândirii individuale și puterea înțelepciunii colective” – The knowledge illusion (2017). Tot doi cercetători au scris și „Negând până la moarte – de ce ignorăm faptele care ar putea să ne salveze” – Denying to the grave (2016) , o carte din care înțelegi mecanismele formării deciziilor și ale răzgândirii la oameni.

Suntem mai proști decât ne credem, dar ne și cam place

O mențiune specială pentru „Jurnalul Aurorei Serafim” – cartea Sidoniei Drăgușanu pe care am reeditat-o anul ăsta, un proiect în care eu sunt implicată și pe care nu-l puteam lăsa neamintit la capitolul cărți de citit în 2018, pentru că e o poveste care-ți încălzește sufletul, numai bună de citit în vacanța asta rece 🙂

Un roman de dragoste într-o epocă de ură

Etichete: , , , , , , , , , ,

5 comentarii la “Șapte cărți bune, citite în 2018” Subscribe

  1. voevod 29/12/2018 at 10:14 #

    O alta lista interesanta e https://www.gatesnotes.com/About-Bill-Gates/Best-Books-2018
    Cartile mentionate la pozitia 7 par sa abordeze un subiect pe care l-am intalnit in mai multe carti. Daca te intereseaza genul acesta de informatii in Thinking, Fast and Slow sunt descrise mecanismele pe care le descri tu iar in Factfulness sunt cateva sfaturi bune pentru cum se face fata tavalugului de informatii negative.

    • Dollo 29/12/2018 at 11:44 #

      Mulțumesc, Factfulness sună interesant, o s-o caut.

  2. Miruna 29/12/2018 at 12:37 #

    Buna!
    Iti scriu putin pe langa subiect, dar caut informatiile despre intalnirea cu clubul de lectura din ianuarie. Nu am mai fost pana acum si nu-mi dau seama exact unde sa tin urechile ciulite- unde se anunta locul si ora intalnirilor 🙂
    Multumesc!

    • Dollo 29/12/2018 at 18:43 #

      Dragă Miruna, de regulă scriu un soi de recenzie despre carte înainte cu câteva zile, și acolo anunț și locul. Dar când decidem locul, el va fi scris și pe coloana din dreapta a blogului, sub poza cărții.

      • Miruna 30/12/2018 at 12:14 #

        Multumesc frumos!

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Generaţia „Silicon Valley” de România, după 50 de ani (II)

Bucuria revederii dupa 50 de ani

Noi nu am muncit pentru un regim politic, ci pentru bunăstarea unui popor. Am rămas aici ca o datorie față de cei care ne-au învățat. Însă acum în România specialiștii sunt tratați în bătaie de joc. Eu încă nu sunt pensionar, deci nu simt că atentez la siguranța țării, cum sunt considerați acum pensionarii, cu veniturile lor

Fatalismul mioritic se tratează cu drujba

diana

Vă mai amintiți că în Drumul Taberei începuse construcția unei noi linii de metrou? Asta e povestea oamenilor care i-au împins liniile și peroanele mai pe mijlocul bulevardului, ca să nu le afecteze pomii.

De ce ea? (3)

tarau-victoriei

Viața de după: reabilitarea, mai grea decât pușcăria, a muncit la negru pentru că nu o angaja nimeni, victoria de la CEDO și rejudecarea procesului în țară, pierderea și regăsirea dosarului, apariția unor „victime” noi atrase de ideea de potențial câștig, facultatea de drept, doctoratul și victoria finală.

De ce țin oamenii cu PSD

flyere

Deoarece în multe județe e cel mai mare angajator. Pe banii noștri, baronii PSD patronează instituții de stat supradimensionate cu angajați fictivi care muncesc în realitate pentru partid. Înțelegeți de ce se oftică Dragnea că el e singurul fraier judecat pentru o astfel de faptă pe care o practică cu succes toți colegii lui în continuare?

Ce bucurie aș vrea eu să-mi facă Volksbank

bucurie

Banca pe care au dat-o mii de clienți în judecată oferă trei „lozuri” de câte 1000 de euro pentru satisfacerea unor bucurii omenești. Bucuria mea de client ar fi să-mi achit mai repede creditul la ei și să nu-i mai calc pragul niciodată.

Din Buenos Aires con mucho calor

eu

Zgomotos, fierbinte, cu iz de grătar și cu aromă de tango – Buenos Aires, orașul cu 13 milioane de oameni