Ce am făcut în 2018

O supervacanță cu peripeții în America de Sud, o achiziție de teren la țară, ca să mă fac moșiereasă, și un testament, așa cum se cuvine la oamenii cu stare ca mine ;)

Anul ăsta mi-am făcut testamentul (ce mai deschidere de bilanț, ha?!). Ocazionat de plecarea în America Latină, dar ce-i drept a fost expresia unor preocupări mai vechi, care se tot ițeau prin gânduri. Deh, vârsta!

În deplasare

Acum că am găsit introducerea perfectă în bilanțul anului 2018, să vă spun și care a fost cel mai frumos moment al anului care se încheie. Asta e în contextul unei discuții recente cu cineva despre momentele memorabile, alea în care ai avut o stare de grație care te va urmări peste ani. Și eu am o astfel de amintire „de aur” din Portugalia, care mă încălzește de mai bine de zece ani. Pe o terasă de la plaja din Monte Gordo (o stațiune portugheză, la granița cea mai sudică cu Spania), ținută de două surori bătrâne, brazilience, cu muzică în surdină (bossa nova, é claro), fructe de mare la grătar, vin verde portughez, soare, cald, briza oceanului. Acel moment, care în cei patru ani succesivi în care am făcut vacanțele în Portugalia s-a repetat an de an, echivalează pentru mine cu ideea de paradis. Paradisul mi s-a mai arătat de-a lungul anilor, încoace, de exemplu și în Croația, la Plitvice, sau prin Grecia, Turcia sau Cuba. Dar cel portughez a fost primul conștientizat – cred că e o chestie care ține tot de vârstă, când devii mai conștient de ce ți se întâmplă, mai prezent – și poate că de aia l-am păstrat în mine de atunci.

Anul ăsta m-am gândit special la care a fost acel moment de grație pentru mine, mai ales că de câteva zile tot pierd timpul pe aci pe blog recitindu-mi scrierile de peste an ca să-mi fac bilanțul (mă felicit an de an că am blogul și scriu în el ce mi se întâmplă, pentru că altfel mi se pare că aș pierde o mulțime de trăiri care nu reușesc să se mai transforme în amintiri, tocmai din cauză că zilele ne sunt mult prea aglomerate cu „experiențe”!). Așadar,  momentul de grație al acestui an a fost o seară anume de la Buenos Aires, în care am dansat tango pe muzica live cântată de Sexteto Visceral, la Milonga Parakultural.

De fapt cam toată săptămâna aia minunată petrecută la BA a contribuit la construirea acestui moment culminant, m-a frăgezit ca pe o bucată de vacio, cum s-ar zice 😉 Și iată că-mi pot aminti acum senzația aia de fericire, de încântare, de plutire în dans și muzică pe care le-am simțit atunci, când am dansat până al 3 dimineața în ciuda faptului că tălpile îmi erau pline de bătături, iar de durere mă încălțasem cu niște ghete pentru că nu mai suportam nimic altceva de încălțat.

Altfel, vacanța de șase săptămâni (cea mai lungă din viața mea până acum) în America Latină a fost o încântare de la un capăt la altul și un roller coaster emoțional, pentru că de-a lungul celor patru țări colindate am fost de vreo câteva ori la un pas de moarte pe bune (și ce dulce e viața de după un astfel de moment), am văzut pentru prima dată în viață un ghețar, pinguini în mediul lor natural, la capătul sudic al lumii, deșertul Atacama de pe Altiplan-ul boliviano-cilian, cea mai înaltă capitală din lume, reședința ascunsă în munți a ultimului rege inca, am mestecat frunze de coca și, nu în ultimul rând, am rămas în pantaloni scurți și tricou la mijlocul vacanței, pentru că niște chilieni poate mai săraci ca noi au găsit potrivit să ne fure toate bagajele într-un moment de neatenție. Toate astea împreună au constituit vârful emoțional al anului meu 2018.

Din Buenos Aires con mucho calor

Povești de la capătul lumii

Ice age cu comision bancar argentinian

Cum am fost jefuiți în Valparaiso

Bolivia: cocaleros, cholitas, sărăcie și frumusețe cât cuprinde

Peru: buricul incașilor, capcana turiștilor

Cele mai frumoase locuri din America (mea) de sud

Pe frontul de acasă

Din punct de vedere socio-politico-activist nu s-au schimbat multe pentru mine, față de ce vă spuneam anul trecut exact pe vremea asta. Mă gândeam că la acel bilanț, de anul trecut, cineva mi-a comentat un pic contrariat de decizia mea de a face un pas în spate, că își dorește să ne revedem aici la finele lui 2018 și să constatăm că el nu a avut dreptate. Suntem un an mai târziu într-un punct similar, după părerea mea, nici mai rău, nici mai bun, poate doar mai radicalizat din punctul de vedere al taberelor combatante. Între timp am mai avut și un referendum care n-a făcut decât să toarne niște gaz pe foc, dar, slavă absenteismului, nu a produs alte efecte.

Pentru că mi-am păstrat reținerile civice, iar joburile pe care le-am avut mi-au ocupat destul de mult timp, ritmul postărilor mele pe blog a fost destul de slab anul ăsta. Am început anul miștocărind cel mai „smart” lucru din orașul nostru, gardul care desparte liniile de tramvai de restul traficului auto. L-am încheiat proslăvindu-l, exasperată de nesimțirea șoferului român de linie de tramvai. Cel mai citit articol în 2018 a fost ăsta. Urmat de ăsta și de cele referitoare la căutarea unei case pe lângă București.

După ce am reușit să mă întorc acasă cu bine din America Latină am decis că în România nu e chiar atât de rău, așa încât cu prețul amânării unor planuri de călătorie viitoare am investit într-un teren la țară, unde în 2019 mi-ar plăcea să mă și mut, dacă nu definitiv – facerea unei case mici și simple pare ceva mai greu decât îmi imaginam – măcar sezonier, într-o rulotă în mijlocul grădinii. Prin urmare am început un soi de jurnal de moșiereasă în devenire, serial care suscită interes din câte se pare:

Cum îți construiești o casă la țară când n-ai bani

Case bătrânești, multe și nedorite

Jurnal de moșiereasă: primul clenci cu vecinii

Altfel:

Ceva bun de la mama în vremea dietei

Așadar, trăgând linie, și 2018 a fost generos cu mine. Sper că și cu voi. Mi-ar plăcea să aflu dacă ați avut și cum au fost momentele voastre de grație din anul ăsta. E un exercițiu interesant de făcut, măcar intim, dacă nu vreți să-l spuneți public aici 🙂

Vă mulțumesc că, în ciuda lipsurilor mele tot mai dese de pe aici, încă mă mai citiți! Să fiți sănătoși și să vă puteți îndeplini măcar o parte din planurile pe care vi le faceți în minte la început de an! La mulți ani, să vină 2019!

Etichete: , , , , , , , , , , , , , ,

3 comentarii la “Ce am făcut în 2018” Subscribe

  1. Ștefan Brăgărea 31/12/2018 at 11:13 #

    Frumos scris!
    La mulți ani, multă sănătate, oarece prosperitate și împlinirea năzuințelor, pentru dvs. și pentru cei care vă sunt dragi!

  2. Dan 31/12/2018 at 18:20 #

    Multumesc de memento, faza cu America de Sud chiar imi scapase si acum recuperez :).
    De asemenea, mai „baga” ceva legat de mosiereala ;), chiar sunt curios cum mai decurge aclimatizarea in „provans”… 🙂

    La multi ani si voua!

  3. Petra Pavel 31/12/2018 at 23:44 #

    La Mulți Ani 2019!

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Nu s-a furat, așa s-a votat. Și numărat

voturi2

Cum am fost observator la numărătoarea voturilor într-o secție de votare din București și mi-am revenit din iluziile cetățenești pe care le aveam.

(III) Clientul român e mitocan și nespălat

sexwork is work

Ultima parte a interviului cu „Profesoara” – una dintre cele mai vechi prostituate din București – face un portret robot al clientului român, de la gunoier și căcănar, până la politician și preot.

Cum se aproba un film pe vremea lui Ceaușescu

gabriela petre

Povestește Mihai Constantinescu, regizor care și-a început cariera cu niște pușcărie pentru delict de opinie, a stat pe bară zece ani după asta, fiindu-i interzis să lucreze în branșă, apoi a făcut un balet ideologic ca să nu-i fie rușine azi cu filmele semnate în vremea aia

Cum s-a făcut de am aflat povestea Amitei Bhose

AmitaBhose_Vaideeni1980

Fascinanta istorie a unei indience care s-a îndrăgostit de România citindu-l pe Eminescu, a lăsat familie și avere în urmă și a venit să trăiască în comunismul fără apă caldă și curent în căminele din Regie.

Bolivia: cocaleros, cholitas, sărăcie și frumusețe cât cuprinde

20180320_141433

Frunze de coca amare și politică dulce, socialistă. Bolivia și oamenii ei.

Stăm prost cu nervii

sacrificat

O jumătate de oră într-un autobuz Mercedes, în cel mai bogat oraș al țării.