5 zile cu mama la Barcelona

Mi-a zis că are în cap melodia cântată de Freddie Mercury și Monserat Caballe, așa că după ce am înghețat într-o seară bând sangria (că spaniolii n-au descoperit vinul fiert) așteptând să pornească Fontana magica, în fața căreia au cântat cei doi în 1988, i-am căutat „Barcelona” pe youtube și i-am pus-o pe telefon. S-a uitat încântată și cu expresia aia incredulă a babei Aritina a exclamat: „aș fi crezut eu, când am auzit prima dată cântecul ăsta, că o să ajung să văd Barcelona vreodată?!”

A fost, ce-i drept, o premieră pentru amândouă, că nici eu nu ajunsesem până acum la Barcelona. La câte milioane de turiști (32 de milioane numai anul ăsta) au văzut Barcelona, probabil că rămăsesem ultimii oameni din lume care nu văzuseră Sagrada familia. Așa că n-o să vă povestesc peripeții de călătorie, că de data asta n-au prea fost, ci o să spun poveștile a trei bărbați care și-au pus amprenta asupra felului în care arată orașul ăla azi. Mie mi s-au părut interesante.

Omul blamat că a modernizat Barcelona

Barcelona e capitala Cataloniei, provincia aia nordică a Spaniei care are aspirații separatiste. I-au cântat și alții ode, nu numai Mercury. De exemplu în războiul civil din anii 30, printre luptătorii străini săriți întru apărarea republicii spaniole a fost și George Orwell care i-a scris apoi și o carte (Omagiu Barcelonei Cataloniei) și s-a făcut la schimb cu o piață care-i poartă numele. Înainte de a fi omagiată și asaltată de turiști, Barcelona de acum 150 de ani era un târg înghesuit în interiorul unor ziduri, avea străzi înguste și clădiri urcate unele peste altele, o aglomerare „urbană” în care cine avea bani construia în capul celorlalți și în general se murea din cauza igienei precare și a sărăciei. Drept e că acum când scriu aceste rânduri sufăr de câteva zile de o „gripă spaniolă” cu care pesemne am venit de acolo, din însoritul oraș cu bulevarde largi și clădiri octogonale aerisite, așa cum l-a proiectat în 1859 Ildefons Cerdà, tatăl urbanismului spaniol.

 

Povestea lui Cerdà, un soi de Haussmann al Parisului, dar mai socialist, ar trebui spusă oricui merge în Barcelona și vede din avion arhitectura extraterestră a zonei Eixample – adică extinderea de dincolo de zidurile cetății. Când primăria Barcelonei a făcut un concurs urbanistic ca să aleagă soluția optimă pentru extinderea orașului, inginerul Cerdà a imaginat un oraș utopic, în care fiecare cetățean, indiferent de statutul social, ar fi avut dreptul la aceeași cantitate de lumină naturală, aer și verdeață. Iar asta ar fi fost posibil dacă clădirile ar fi fost dispuse sub forma unor octogoane cu curți interioare generoase, cu spații verzi. Sistemul de străzi, tip grilă, largi, care să permită introducerea ulterioară de rețele edilitare, chiar dacă la vremea proiectului nu se inventaseră nici măcar tramvaiele cu cai, arată azi viziunea extraordinară a lui Cerdà. Totuși, proiectului nu a câștigat concursul local. Dar a avut pile mai sus, la guvernul din Madrid, care le-a impus catalanilor să adopte soluția lui.

Nu știu cât o fi fost viziune în cazul Madridului și cât dorința de a-i călca pe gât pe catalani, cert e că azi Barcelona arată în mare cum și-a imaginat Cerdà, chiar dacă în implementarea proiectului lui tot și-au spus cuvântul banii și interesele private. De exemplu curțile interioare ale octogoanelor au fost ocupate cu alte clădiri, iar pe alocuri s-a depășit și regimul de înălțime, unele dintre excepții fiind chiar celebrele case ale lui Gaudi. Faptul că orașul s-a construit după planurile lui nu i-a adus niciun beneficiu lui Cerdà, dimpotrivă, a fost ținta unei campanii de denigrare, marii arhitecți ai orașului l-au ridiculizat și acuzat că e socialist și lipsit de imaginație artistică, iar într-un final el cică și-ar fi pierdut toată averea familiei și a murit sărac și amărât prin 1876.

     

 

Azi Barcelona face față fluxului uriaș de vizitatori, are o rețea de transport funcțională, ajungi de oriunde, oriunde cu orice – metrou, autobuz, tramvai, funicular, bine legate între ele –  e prietenoasă cu bicicliștii, cu persoanele în scaun rulant, cu bătrânii sau tinerii (le acordă reduceri la toate intrările în muzee de exemplu) și în general are un aspect curat, elegant. E drept că asta a fost impresia mea de extrasezon. Am înțeles de la alții care au fost vara că lucrurile nu stau chiar așa, iar barcelonezii înșiși sunt cam sătui de atâta turism, deși e clar că de aici le vine și bunăstarea. Dar, ca orice oraș celebru este victima propriului succes. Orașul atrage oameni care vor să facă bani, iar asta nu e întotdeauna plăcut.

De unde a furat meserie Gaudi

Palau de la Musica Catalana, o bijuterie modernistă ascunsă pe străduțele din Barrio Gotico (centrul vechi al Barcelonei), e una din puținele clădiri oarecum celebre, nefăcută de Gaudi, punctează ghidul cu o satisfacție greu ascunsă, care trădează relativa exasperare a barcelonezilor că turistul e avid numai de ce poartă semnătura lui Gaudi. E, palatul ăsta n-a fost făcut de Gaudi, ci de tac-su cum s-ar zice.

Lluís Domènech i Montaner se pare că ar fi adus modernismul și art nouveau-ul în Barcelona, după ce văzuse prin Europa, iar printre discipolii lui s-a numărat și Gaudi, care l-a și întrecut în faimă. A fost profesor 45 de ani la școala de arhitectură barceloneză, a scris lucrări de specialitate, dar s-a băgat și în politică, fiind chiar ales de câteva ori parlamentar. Montaner milita pentru autonomia catalană, avea convingeri politice conservatoare, în ciuda talentului său artistic din care au ieșit câteva capodopere arhitecturale. De aia probabil operele lui au rămas într-un con de umbră, deși nu sunt cu nimic mai prejos decât casele făcute de Gaudi de exemplu. Acum vor să-i organizeze și lui un an omagial în 2023, când se împlinesc 100 de ani de la moarte. Ceva mă face să cred că și la asta tot Gaudi îl va întrece, că în 2026 la centenarul morții lui plănuiesc ăștia să-i termine catedrala.

     

Împreună cu o altă capodoperă a lui Montaner, Spitalul de Sant Pau, Palau de la musica a fost introdus în patrimoniul UNESCO abia în 1989. Costă 20 de euro biletul ca să-l vizitezi, și primești o reducere de 20% dacă ai venit de la aeroport cu AeroBus și arăți la casa de bilete un voucer primit cadou în autobuz. Un bilet la un concert în Palau de la Muzica costă de la 10 euro la 500, depinde de vocea de pe scenă sau de locul în care stai.

Un nebun sau un geniu – Antoni Gaudi

Dacă nu ai prea multe zile la dispoziție și vrei, ca tot turistul, să bifezi cât mai multe din obiectivele Gaudi, trebuie să vizitezi, firește: Sagrada familia, parcul Guell, Casa Milà și Casa Batlló. Noi am început sejurul cu primele două și l-am sfârșit cu ultimele. Biletele la Sagrada și la Guell le-am luat online, de acasă, ca să nu repet pățania de la Roma unde am ținut-o pe mama la coadă la Vatican câteva ore. 29 de euro al meu, 22 de auro al ei. Mama și-a luat foarte în serios rolul de „senioare” și voia să le arate oamenilor de la intrarea în catedrală și talonul de pensie, deși pe ăia nu-i interesa nici măcar buletinul. Am intrat la 11 fix în catedrală, la cât scria pe bilet, apoi la 11.15 am urcat în turnurile pasiunii de unde am văzut mai nimic, bucățele de oraș și șantierul interior al catedralei.

Gaudi era se pare tot un geniu ca și Cerdà, dar pe parte artistică, toate construcțiile lui fiind azi recognoscibile prin aspectul jucăuș de turtă dulce, liniile niciodată drepte, ornamentele care imită animale, plante și tot felul de forme întâlnite în natură. Când a reușit să termine școala de arhitecți (se pare că n-a fost un student silitor), cel care i-a înmânat diploma ar fi zis că „îi dăm diplomă unui nebun sau unui geniu, timpul ne va arăta”. Și timpul a arătat că a cam fost și una și alta.

În timpul vieții el a construit câteva case emblematice prin Barcelona și împrejurimi, era să facă și el un cartier atipic, dar i-a ieșit numai un parc cu două case (Parcul Guell), iar în ultima parte a vieții a făcut o fixație pentru Sagrada familia, de care se apucase pe la 1883, și a renunțat să mai facă și altceva. Dormea într-o baracă pe șantierul catedralei, iar într-o dimineață, în 1926, a fost lovit de un tramvai. Pentru că avea aspectul unui boschetar, neîngrijit, nimeni n-a știut cine era. L-au dus la un spital, dar nu s-a uitat nimeni la el, abia după câteva zile au descoperit oamenii cu care lucra pe șantier că lipsește. L-au găsit și a fost numa bine pentru niște funeralii grandioase, așa cum i se cuveneau omului care, vorba mamei, ar fi meritat mai mult, după câți bani scoate orașul acum de pe urma lui.

      

Totuși, dacă e să respectăm adevărul istoric, ceea ce ni se vinde nouă azi drept „catedrala lui Gaudi” este o fraudă. Într-o imagine din 1930, deci la patru ani după moartea lui, vedem că el nu apucase să facă mai mult de două turnuri și o coajă dintr-o fațadă. Azi construcția e făcută 70% (finalul e programat în 2026 la centenarul morții lui Gaudi) și cel puțin în interior este, trebuie să recunosc, spectaculoasă. Ea a încetat să fie sau poate nu a fost niciodată o construcție religioasă, ci a devenit o uzină de bani care produce și se autosusține din cei 4 milioane de turiști anual.

    

Interiorul catedralei este fără discuție o capodoperă, pentru care li s-ar cuveni recunoscute merite tuturor arhitecților care au lucrat la ea după Gaudi. Se zice că Gaudi și-a inventat propriul stil aici, deși naturalismul lui nu venea chiar din neant, după cum am văzut la operele lui Montaner. Iar în proiectul catedralei cel puțin pare să fi avut și alte surse de inspirație. De exemplu se spune că una ar fi catedrala Santa Maria del Mar, ascunsă și ea pe undeva prin centrul vechi, aproape de port, și care are pădurea aia de stâlpi interiori care fac și din Sagrada o construcție religioasă atipică.

 

Gaudi a vrut să se diferențieze complet de gotic, unde nava bisericii e sprijinită de proptele din exterior, și a imaginat proptelele în interior, sub forma unor stâlpi care se transformă în copaci, le cresc ramuri pe măsură ce urcă spre tavanul bisericii. Iar între crengi, spărturi în zid care lasă lumina să pătrundă în interior, prin vitralii atent colorate așa încât să transforme totul într-o feerie de lumină și culoare aproape nepământeană.

 

Legenda spune că Gaudi nu prea făcea planuri la planșetă sau dacă le făcea nu le respecta. Făcea machete 3D și le cam înflorea pe parcurs. De asta sau poate pentru că parte din ele ar fi ars în timpul războiului civil, când cele mai avariate au fost bisericile, se zice că Sagrada familia nu avea autorizație de construcție, iar primăria Barcelonei i-a ars anul ăsta o amendă de vreo 36 de milioane de euro, pe care biserica a și plătit-o. Banii vor merge în modernizarea transportului local, pe care îl folosesc, vezi bine, și turiștii care vin la catedrală. Oricum îi rămân și bisericii destui bani să construiască mai departe, totul fiind finanțat strict din biletele vândute și din donații private.

Ceea ce nu face banii în toată povestea asta e urcatul în turnurile catedralei. Două au fost făcute de Gaudi, celelalte două sunt mai noi. Nu poți să urci în toate ci trebuie să alegi între cele ale lui Gaudi și celelalte. Un lift te duce până la mijlocul unuia dintre turnuri, te scoate pe o pasarelă între ele, de pe care nu vezi mare lucru decât șantierul de pe acoperiș, și apoi trebuie să cobori peste 500 de metri pe o scăriță îngustă în spirală, fapt ce a cam amețit-o pe mama.

 

În parcul Guell nu a fost atât de spectaculos cum părea din poze. Intrarea în parc e gratuită, dar plătești 7,50 euro pe bilet pentru așa numita zonă monumentală, adică acolo unde Gaudi a construit o platformă cu celebrele băncuțe ondulate și placate cu spărturi de faianță colorată – tehnica se numește trencadis și e folosită în special pe suprafețele ondulate, unde nu se poate lipi o bucată întreagă de faianță.  Platforma respectivă oferă o priveliște asupra Barcelonei, cu cele două case ca din turtă dulce amplasate în prim plan, la ieșirea din parc.

 

 

E, aici experiența a fost enervantă, pentru că două treimi din platforma aia erau în reparații, și toată mulțimea turistică silită să se înghesuie pe treimea liberă, vânând un loc pe băncuțele ondulate, ca să-și facă selfiuri. În mulțimea asta de asiatici, americani și româncuțe care voiau și ele o poză pe băncuțele lui Gaudi, s-au găsit și doi intelectuali veritabili care ocupaseră o bancă întreagă și stăteau acolo cufundați chipurile în lectura de pe readere. Culmea cititului, plătești 7,50 euro ca să intri într-un monument de patrimoniu UNESCO, și scoți readerul ca să citești, înghesuit de sute de turiști veniți din toată lumea. N-ai mai găsit altă oază de lectură până acolo, deși e ditamai parcul liber în jur. Mă rog, le-a venit de hac o chinezoaică căreia îi stricau selfiul, și s-au dat la o parte într-un târziu.

La fel de aglomerat era și la poza cu șopârla-dragon, celebrată deja pe toți magneții turistici, unde un cârd de pițipoance se certau care să-i atingă mai tandru coada. La intrarea într-una dintre case era o coadă mai lungă ca șopârla, până afară, așa că n-am mai văzut-o și pe dinăuntru. Mamei i-a plăcut mai mult la Sagrada familia, deși dacă ar fi avut ocazia să-i zică vreo două lui Gaudi ar fi fost sigur că în catedrala aia a lui trage curentul ca naiba, probabil de la prea multele ferestre. Dar izolarea asta proastă pare să fie o chestie a spaniolilor, și în apartamentul închiriat pe Airbnb în care am stat ferestrele erau din alea glisante și lăsau să pătrundă în casă și aerul rece de noapte, și gălăgia orașului. Îmi imaginez cum ar fi dacă ar sta cineva și în casele făcute de Gaudi: arabescuri, dragoni și figurine fantastice pe acoperiș sau la balcoane, iar în casă te trage curentul și mori de frig 😉

         

În ultima zi, înainte de a ajunge la aeroport, am mai dat aproape 100 de euro în total ca să vizităm și cele două case celebre. Oamenii știu să facă bani din turism, asta e cert. Acoperișurile ondulate și ornate cu tot felul de figuri fantastice sunt punctele forte ale celor două. Coșurile de fum, aerisirile, balcoanele și ferestrele ondulate, cu vitralii, transformă niște banale blocuri amplasate în octogoanele lui Cerdà în construcții fantastice pentru care oamenii stau la coadă ca să le vadă. În interior sunt câteva camere amenajate cu mobilier de acum o sută de ani și te mai îmbie o dată gazdele să te lași pozat de ei, oficial, într-un balcon anume sau într-un cadru emblematic din clădire, contra 10 euro. Tu de fapt pozezi în fața unui ecran și ei pun apoi în computer în spatele tău decorul. E o scamatorie mai scumpă decât ce făcea un băiat din Ucraina, care stătea pe o alee în Parcul Guell cu un porumbel vopsit în galben-verde-portocaliu, și cerea 5 euro dacă voiai să-ți faci poză cu porumbelul lui. Culmea e că unii chiar dădeau. Și la porumbelul vopsit, și la pozele aranjate pe computer din casele lui Gaudi. Că doar o dată ești la Barcelona!

 

     

Alte câteva atracții pe care le-am bifat în Barcelona, dar care nu merită neapărat banii, au fost: Acvariul (20 de euro, nimic special), Cetatea Montjuic, la care ajungi cu un teleferic, dar nu e mare lucru de văzut-făcut în ea, colina Tibidabo, în cealaltă parte a orașului, unde e un parc de distracții în care n-am intrat – 29 de euro biletul fără reduceri – dar ne-am suit pe vârful bisericii în ușa căreia s-a construit parcul și am văzut cu adevărat Barcelona de sus – 3,50 euro. Am mai vizitat Muzeul de ciocolată (doar 6 euro, dar foarte subțire, mult mai complex e cel din Bruxelles) și Muzeul Picasso (18 euro, e interesant, dar nu vezi Guernica, pentru că e la Madrid). Cum vă spuneam la început, am înghețat de frig într-o seară până la ora 20.00 când au dat drumul la celebra Fontana magica, din fața Muzeului de artă Catalană. Se adună lumea ca la pomul lăudat și se uită la jocul de apă, lumini și sunet de pe toată panta aia care coboară de la muzeu până jos aproape de Piața Spania. Nu arată rău, dar probabil vara ar fi mai gustate, că acum serile erau reci și la ei.

       

De mâncat a fost un pic aventuros pentru că mama și-ar fi dorit să păstreze câteva reguli de dietă practicate acasă. N-a fost posibil în totalitate, dar am încercat. În prima zi ne-am repezit la paella, care a fost o dezamăgire, probabil și locul ales a fost prost, deși părea plin de localnici. Era un restaurant ținut de chinezi și avea prețuri mici, dar gustul nu ne-a dat pe spate. O grămadă de orez sărat prin care trebuia să cauți fructele de mare.

Am mâncat mai special în ziua în care am ajuns în celebra Piață la Boqueria (cândva oborul barcelonezilor, acum e tot o atracție turistică sterilă) niște fructe de mare și pește făcute la botul calului și am băut niște Cava (șampania spaniolilor). Am mai încercat în zilele următoare niște pește, niște caracatiță, înghețata, dar în general am pus accentul pe cultură în deplasarea asta, că așa e când ții cură 😉

La final mama și-a exprimat dorința să vadă, la anul, și Parisul, un oraș pe care eu l-am văzut o singură dată acum mai bine de 20 de ani. Dacă mai trăim până la anul, o să vedem și Parisul, ce să facem.

Etichete: #cuMamaLaBarcelona, arhitectură, Barcelona, casa Batllo, Catalonia, catedrala, Gaudi, Ildefons Cerda, mama, parcul Guell, Sagrada familia, Spania, urbanism