Jurnalul familiei -escu și alte filme care mi-au plăcut anul ăsta

Cel mai bun film de Centenar, plus alte trei recomandări de filme de văzut în vacanța asta de iarnă, dacă n-ați plecat pe nicăieri

Fotbalul e un sport de echipă și prin definiție românii nu reușesc să-l practice. O afirmație a lui Theodor Paleologu, care a stârnit râsul în sala plină de la Muzeul Țăranului Român, în care ne chemase regizorul Șerban Georgescu, ca să-i vedem cel mai recent film, „Jurnalul familiei -escu”.

După ce văzusem „Varză, cartofi și alți demoni” m-am dus cu așteptări mari la film și n-am plecat cu ele înșelate, chiar dacă registrul e un pic diferit de astă dată. Deși eșuăm magistral la jocurile de echipă, cumva, cumva am reușit să ne ținem aproape între granițele astea, de vreo sută de ani, munteni, moldoveni, bănățeni, ardeleni, unguri, tătari, sași, secui, germani, evrei, și alte naționalități conlocuitoare, iar ăsta e subiectul filmului lui Georgescu: peripețiile lui -escu de la cele două uniri încoace, că tot a fost ăsta anul Centenarului.

Filmul e un documentar antropologic, în care planul personal al familiei lui Georgescu se varsă în planul general al națiunii, alcătuită ca o oaste de strânsură din filmări de arhivă, fotografii de pe la cunoscuți și prieteni, și o animație potrivită, toate punctate de considerațiile unor oameni cu care probabil regizorul rezonează: Mihaela Miroiu, Ioana Pârvulescu, Vintilă Mihăilescu, Theodor Paleologu, Sorin Ioniță și Stelian Tănase.

Georgescu păstrează tonul ăla autoironic pe care l-am apreciat în „Varză, cartofi și alți demoni”, dar pe alocuri își mai pierde detașarea, poate tocmai pentru că e vorba despre istorii personale sau de familie, unde toți avem câte un călcâi sensibil. Și invitații lui din film își dovedesc micile slăbiciuni, mai ales când vine vorba despre traiul în comunism și avatarurile lui, și poate tocmai de aceea rezultatul final este destul de antrenant pentru spectatori, mai ales pentru noi ăștia crescuți pe la cozi la orice, educați cu propaganda și școliți la practicile agricole și tehnologice. Eu una am recunoscut tinerețea mea în câteva din imaginile din film și asta cred că e un mod subtil prin care Georgescu răspunde la întrebarea lui Paleologu: dacă-ți poți suprapune destinul individual pe cel colectiv. Poți sau mai bine zis vrei-nu vrei, eu cred că e suprapus inevitabil, chiar și pentru cei plecați din țară, și care continuă să se simtă români chiar dacă spun din gură că urăsc locul din care au plecat.

În film se pune accentul mai ales pe istoria predecembristă, probabil pe considerentul că pe asta de acum o trăim și ar trebui s-o cam știm, sau poate pentru că unele întâmplări din ea încă nu și-au câștigat detașarea necesară pentru a fi spuse într-un documentar despre alde -escu. Trec prin cadru, razant, și câteva imagini de la protestele din 10 august anul ăsta și alte mici înțepături politice din istoria recentă, într-un du-te-vino un pic cam amețitor între prezent și trecut, iar asta rupe oarecum curgerea firească a filmului. O structură mai clară, cronologică, ar fi fost de apreciat, deși, cine știe, poate că exact asta a vrut să ne arate și Georgescu, o istorie haotică a unui popor norocos, care când zice că a sărit pârleazul, se vede nevoit s-o ia de la capăt.

Regizorul valorifică multe filmări din arhiva TVR, mai ales cele de propagandă comunistă au stârnit râsul, și la fel de multe fotografii donate de diverși prieteni de-ai regizorului. Ca și Șerban Georgescu, unii nu mai știu exact cine din familia lor e în pozele alea, iar ăsta e unul dintre mesajele pe care regizorul vrea să le transmită: să fim curioși, să întrebăm, să vorbim cu părinții noștri sau cu bunicii cât mai avem timp, cât ei mai trăiesc și pot sau vor să povestească. Pentru că vine o vreme când vom vrea noi să știm dar va fi prea târziu pentru că nu mai avem pe cine să întrebăm.

„Jurnalul familiei -escu” este cel mai captivant film despre Centenar pe care l-am văzut anul ăsta, și cred că cineva ar face o treabă bună dacă l-ar distribui prin școli, pentru că ar fi o metodă ideală pentru puștimea de azi să prindă ceva istorie într-o manieră atractivă. Să afle de exemplu că a fost o vreme când se spunea succese și nu se gândea nimeni automat la succesuri – e o scenă în care reporterul intervievează o pionieră, în urma unui concurs școlar, și fata are un discurs destul de bombastic, pregătit probabil dinainte, care se încheie cu cuvântul succese. Mi-a venit automat în minte varianta atât de populară în anii din urmă, rostită de fiica lui Băsescu, încât parcă am simțit un freamăt în sală ca reacție la acest cuvânt 🙂

Altfel, nu știu să vă spun unde și când să-l vedeți, pentru că nici regizorul nu știa, la vizionare, cum o să facă cu distribuția. Dar probabil că vom mai auzi la anul de el, așa că  dacă vă iese în cale, zic că n-o să vă parcă rău dacă-l vedeți.

Jurnalul familiei -escu / Trailer from Kolectiv Romania on Vimeo.

Și pentru că perioada asta de final de an e una a bilanțurilor, am zis să pun și eu la un loc ce filme am văzut în anul care a trecut, și mi-au plăcut suficient de mult cât să scriu despre ele. Nu e un clasament, e doar o enumerare:

The Post, al lui Spielberg, cu Meryl Streep în rolul lui Kay Graham, proprietara ziarului, Tom Hanks în rolul lui Ben Bradlee, redactorul șef. Mi-a plăcut pentru că e despre perioada de glorie a jurnalismului, și ca orice fost combatant mă înfior și eu la vederea diverselor ode închinate luptelor duse cu pixul și reportofonul. Apoi tratează un episod mai puțin cunoscut din istoria americană și a Washington Post, Pentagon papers, înainte de Watergate. Nu în ultimul rând e un aperitiv care-ți deschide apetitul pentru povestea și mai interesantă a Katharinei Graham, publisherul Washington Post. Dacă o să vă placă rolul făcut de Meryl Streep să știți că el i se datorează acestei femei extraordinare.

The Post, încă un porn-jurnalism movie

Alice T. este un film care trebuie văzut în special de părinții cu adolescenți, dar nu numai. Pe mine m-a cam speriat filmul ăsta, m-a speriat și aparenta incapacitate a societății, școlii și familiei de a-i face față acestui nou tip de individ (pe care, desigur, viața va avea ocazia să-l pună cu botul pe labe așa cum face cu noi toți), m-a speriat puterea pe care Internetul și pseudo-informarea le au asupra oamenilor și cât de vulnerabili suntem cu toții în fața acestei amenințări pe care nici nu o conștientizăm. Nu în ultimul rând, filmul mi-a amintit de „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, și m-am gândit ce parabolă amară e asta, că după 30 de ani societatea a „evoluat” de la avortul artizanal făcut de domnul Bebe în baia unui hotel comunist, la avortul cu pastile luate după ureche de adolescente inconștiente de orice idee de contracepție sau de sănătate a reproducerii.

Alice T. despre adopție, adolescență și avort în secolul informației

Varză, cartofi și alți demoni este celălalt film al lui Șerban Georgescu, pe care l-am văzut într-o împrejurare specială, în Grădina istorică, acel proiect inedit de redescoperire a legumelor pe care le cultivau românii înainte de venirea legumelor importate din Americi. Filmul lui Georgescu este și el inedit, pentru că duce experimentul antropologic până acolo încât alege să fie el însuși personaj, cultivând cot la cot cu oamenii din Lungulețu, într-un an agricol, varză și cartofi, ca să priceapă pe pielea lui dimensiunea eșecului. Filmul arată o Românie surprinzătoare, prinsă într-o zi a cârtiței an de an, care nu reușește nici să iasă din ea făcând ceva diferit, nici să plece din sat ca să muncească pe câmpurile altora. Ei persistă în greșeală dar se așteaptă aproape inocent de nerealist ca rezultatul să fie altul. E un soi de alt fel de proiect de țară, mai nișat decât Jurnalul familiei – escu.

Varză, cartofi, anghinare, sparanghel și alte fițe

Se pare că nu am multe filme de recomandat, deși de-a lungul anului am mai văzut câteva, nu au rămas suficient de mult în cap cât să-mi amintesc și să le recomand. Au mai fost și câteva seriale cu care am făcut binging: House of cards care în ultimul sezon mi s-a părut că a luat-o pe arătură și a fost o pierdere de vreme. Mi-a plăcut, în schimb primul sezon din The crown și mai ales Curb your enthusiasm pe care l-am descoperit târziu, dar dat fiind că e nemuritor ca și Seinfeld, niciodată nu e prea târziu chiar să-l revezi.

Etichete: , , , , , , , , , , , , ,

No comments yet.

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Jadranska magistrala

drum4

Este motivul care ar trebui să vă ducă în Croația, drumul cel mai frumos spre o destinație care nu face decât să confirme preludiul ăsta auto, suspendat între munte și mare.

Moarte chiaburilor din sănătate!

Rares Nechifor, embolizare uterina

Care n-a plecat din țară până acum – ca să se trateze sau să profeseze într-un sistem civilizat – e invitat s-o facă de la 1 martie 2013. România nu-și permite să mai încurajeze existența unei alternative private în sănătate.

Sanssouci, casa de la țară a unui rege cool

pajiste

La 1740 oricine putea să intre pe domeniul lui Frederick cel mare al Prusiei, cu condiția să fi fost îmbrăcat corespunzător. Azi intrarea costă 19 euro și îți dezvăluie un colț de rai și o poveste frumoasă.

Je suis doamna de la litera B

realitate

Doamna care răspunde de litera B mănâncă dintr-o caserolă, lucrează la un birou care nu se vede de dosare, zilnic cu o armată de oameni nerăbdători la ușă, care nu lasă nici măcar timpul să iasă bășina celui dinaintea lor din birou, că dau năvală să-i ia locul. Nu vreau să știu ce s-ar întâmpla dacă pe doamna ar apuca-o pântecăraia.

Din Buenos Aires con mucho calor

eu

Zgomotos, fierbinte, cu iz de grătar și cu aromă de tango – Buenos Aires, orașul cu 13 milioane de oameni

Ce ar fi de văzut/făcut în Portugalia

Porto, râul Douro și un pod făcut de Eiffel

Vizitat Lisabona, Porto, Estoril, Sintra, Coimbra, Fatima, Obidos&co; lăfăit pe plajele din Algarve, mâncat fructe de mare sau ce vă poftește apetitul, băut vin verde, ascultat Fado live, simtit bine pe bani putini