Ceva bun de la mama în vremea dietei

– Pentru fiecare kilogram slăbit de dumneavoastră, noi donăm doi lei unei cauze. Vă rog să alegeți una din cele trei organizații de pe panou și să puneți acolo bilețelul cu numărul de kg pierdute pe care îl aveți de la doamna doctor.

Asistenta o ghidează pe mama spre panoul pe care are de ales între o organizație pentru copii, una pentru mame singure și una pentru bătrâni. O văd cum se îndreaptă spre aia pentru copii, unde deja era grămada mai mare de bilețele, și simt cum mă înțeapă inima. Îi zic:

– Nu vrei să te mai gândești? E drept că sunt numai doi lei, dar gestul contează.

– Și la care să pun? mă întreabă derutată.

– Păi tu ai fost mamă singură, iar acum ești bătrână. Eu aș alege una dintre astea două cauze. La copii dă toată lumea, nu vezi?

– Hai, dau de data asta la bătrâni, că e grea bătrânețea!, decide mama.

A fost primul kilogram slăbit de mama în dieta începută astă vară. Doctorița de familie îi spunea de ani de zile, sătulă să o tot audă că se vaită de una, de alta, că trebuie să mai slăbească. Iar mama îi răspundea invariabil: „dar așa am fost toată viața, doamna doctor, grasă. Nu e de la grăsime!”. Era convinsă că durerile de spate, de genunchi, de șolduri, junghiul care o ținea în partea stângă și răspundea ca un cuțit până în spate, oboseala, picioarele umflate, toate au o cauză misterioasă, venită din univers și abătută nedrept asupra ei. Ea care fusese de când se știa o rotofeie cu burtică era de părere că mai bine grasă și frumoasă, decât slabă și bolnavă. Și avea dreptate. În viața ei nu ținuse vreun regim de slăbit, nu „ținea la siluetă”, era o contradicție flagrantă între harul ei bucătăresc și ideea de a te abține de la ceva. De ce să te abții? În fond tot ce gătea ea era sănătos, pentru că era făcut în casă, cu pricepere și drag.

E adevărat că în tinerețe avusese niște perioade de „normalitate” ponderală. Când a suferit după tâmpeniile făcute de tata, apoi mulți ani mai târziu când a murit mamaie. Perioadele ei de normalitate fuseseră alea de suferință sau de doliu, când mâncarea nu mai avea savoare din cauza nefericirii, de aici și slăbitul era asociat cu tristețea, boala, suferința. În rest, chiar dacă nu mânca excesiv, avea obiceiul pe care-l au toate mamele, de a șterge farfuria, chiar dacă fusese mai plină decât foamea, de a mânca uneori și două feluri la masă, că așa se face, și mai ales de a nu arunca niciodată nimic, că e păcat.

Când a ieșit la pensie au apărut medicamentele pentru tensiune, apoi medicul îi spunea să nu mai mănânce sărat, iar ei, din nou, i se părea că nu mănâncă prea sărat, ci numai atât cât trebuie. Când au început să i se umfle picioarele, butuc, și să se simtă tot mai rău, am ajuns și la o doctoriță internistă care i-a spus că dacă nu slăbește serios și rapid, nu mai are mult de trăit. Cred că a vrut doar s-o sperie, dar a reușit.

Așa am ajuns la KiloStop. O clinică privată de nutriție la care cunoșteam o doctoriță și aveam încredere în ea. Era important detaliul ăsta pentru un om atât de neîncrezător ca mama. Și a fost crucial faptul că noi am avut încredere în ea, iar ea a avut răbdarea necesară cu mama, ca să ajungem, șase luni mai târziu, la aproape opt kg în minus. Celălalt element important au fost banii. Serviciile KiloStop sunt destul de piperate pentru un pensionar, chiar dacă clinica oferă de multe ori reduceri și tot felul de cadouri clienților. Însă un program de cel puțin șase luni de mers la început săptămânal, apoi bilunar sau lunar la medicul tău costă de la câteva sute de lei pe lună în sus, până la aproape o pensie de-a mamei. Dincolo de plata unui serviciu de calitate, are și o componentă psihologică: dacă știi că ai dat atâția bani ca să mergi acolo, ții dieta, respecți indicațiile medicului și nu-ți bați joc nici de tine, nici de banii tăi. Mai sunt apoi banii dați pe mâncarea diferită, cheltuiala cu garderoba, când încep hainele să fie largi pe tine. Ce mai, nu e ieftin slăbitul ăsta, sub nicio formă.

Au fost probabil cele mai grele luni din viața mamei, în care a trebuit să învețe să gătească și să mănânce complet diferit față de cum era obișnuită, să facă mișcare zilnic și să țină un jurnal cu tot ce bagă în gură, cântărit și notat la gramaj. În prima lună de dietă am mers împreună, săptămânal, la „doamna doctor Alina” pe care o vedea ca pe un popă. Îi mărturisea dacă a păcătuit cu ceva nepermis și se bucura ca creștinul ieșit din post când primea dezlegare la ceva bun. A mai și tentat-o pe doamna doctor la un moment dat cu de-ale gurii, probabil mama fiind singura pacientă care a dus la clinica de slăbit câte o gustărică făcută de ea. De dietă, firește 🙂

Simplist vorbind, slăbitul ăsta e o matematică a caloriilor. Consumi mai multe decât mănânci = slăbești. Prima dată i-au măsurat metabolismul, ca să vedem câte calorii consumă ea în stare de repaos. Au culcat-o pe un pat, i-au pus un balon pe cap și i-au măsurat oxigenul expirat în balon timp de aproape o oră. A reieșit că organismul ei nu consumă mare lucru în stare de repaos – cam 1100 de calorii – ceea ce i-a făcut dificilă sarcina Alinei de a-i stabili o dietă echilibrată. Pentru că orice dietă care scade sub 1000 de calorii nu mai e o dietă, ci un regim de înfometare, iar în cazul unui bătrân de 76 de ani nu poate fi decât criminal. Prin urmare a trebuit să îi prescrie o dietă cât mai apropiată de minimul caloric, dar ca să slăbească trebuia ajutată prin alte mijloace.

Așa a apărut un alt dușman al mamei: mișcarea. Fiind grasă, a fost mereu străină de ideea de gimnastică sau alte forme de mișcare. Iar acum, cu durerile insuportabile de mâini, picioare și diverse organe interne, îi era și mai greu s-o facă. Aparent eram într-un blocaj. Nu putea să mănânce mai puțin de 1100 de calorii, ca să nu se îmbolnăvească, nu putea să slăbească dacă corpul ei nu consuma mai mult decât caloriile pe care trebuia să le mănânce. Nu avea cum să le consume decât făcând mișcare, dar mișcarea însemna durere și chin.

Au urmat câteva luni în care vizitele la KiloStop și cântăririle magice – au ei un cântar care îți arată cât din kilogramele date jos înseamnă grăsime pură – au reprezentat tot atâtea borne de bucurie și disperare pentru noua viață a mamei. În prima lună a reușit să slăbească aproape câte un kg pe săptămână. Apoi s-a întâmplat că într-o perioadă de două săptămâni nu a slăbit deloc. A fost dezamăgită și a urmat o perioadă de depresie și comportament agresiv – în special față de mine, cel mai apropiat om pe care-și putea vărsa frustrarea. Era irascibilă, tristă, dar oarecum îndârjită în continuarea programului. Ceea ce, pe termen lung a dat până la urmă roade.

Totuși o bună bucată de timp, deși slăbise câteva kg, asta nu avea niciun efect asupra durerilor articulare. Am ajuns și la reumatolog, care nu ne-a ajutat prea mult, ci doar i-a prescris un pumn de antiinflamatoare. Alina a insistat să mai răbdăm un pic, să mai slăbească și o să vedem că vor începe să arate bine și analizele – pârdalnicul de acid uric se încăpățâna să nu scadă, deși mama săraca nu mâncase carne de vreo trei luni de zile. După ce ani de zile vănasem lactate grase, carne și tot felul de alimente „cu gust”, acum bâjbâiam prin supermaketuri în căutarea rafturilor cu dietetice, soia și tofu.

Mergând pe stradă îmi arăta toate grasele (în special pe femei le vedea): „ia uite ce grasă e aia, și e fată tânără! Nu și-o da seama oare că e nesănătos, de ce nu slăbește? De când cu dieta asta văd numai grase pe stradă! Și dacă aș avea așa o putere să le spun ce greu o să le fie la bătrânețe…”. Simțea enorm și vedea monstruos, dar pe măsură ce slăbea începea să simtă efectele promise și necrezute: făcea zilnic câțiva km pe jos, urca 6 etaje, începuse să-i scadă tensiunea și deci să reducă medicamentele la jumătate. Cunoscuții care o vedeau pentru prima dată de la debutul curei aveau reacții șocate: „vai, dar ce ai slăbit așa, ori ești bolnavă?!”.

Ce-i drept începe să arate stafidită, față de durdulia regină a Angliei cu care eram toți obișnuiți. Dar are o energie surprinzătoare și o poftă de viață în ciuda absenței gustului din mâncare. Azi împlinește 77 de ani și –  credem noi – 77 de kg. A început să slăbească de la 86 de kg, în luna iulie. La ultima vizită la KiloStop speram să arate 77 de kg cântarul ăla magic, dar a arătat tot 78 și asta a dezamăgit-o iar, teribil. Dar Alina a lămurit-o din nou că slăbitul ăsta nu e o treabă liniară, mai ales la o vârstă atât de înaintată. Trebuie să continue dieta și să facă mișcare ca să atingă ținta pe care și-a setat-o singură: 70 de kg.

Perioada care urmează va fi una și mai grea, pentru că e iarnă, organismul simte nevoia de proteină animală, și nici tradiția nu ne ajută. „Adică cum, să nu fac eu un cârnat în casă, o sarma, un cozonac de Crăciun?!”. Am cumpărat o carte cu rețete de Crăciun dietetic, tot de la KiloStop, pe care o va ignora cu grație, pentru că ea deja și-a antamat o jumătate de capră pe care o va cumpăra de la furnizorii ei tradiționali din Călărași. Va face cârnați, sarmale și cozonac, „dar n-o să mănânc decât cât zice Alina!”. Probabil vor urma alte momente de dezamăgire în fața cântarului, în lunile următoare, dar pentru că rezultatele obținute în astea șase luni au fost suficient de bune, sunt sigură că dieta nu va muri de tot în iarna asta.

80% dintre oamenii care slăbesc se îngrașă la loc, spun statisticile. Odată cu dieta apare și rezistența la insulină. Organismul se obișnuiește cu mai puține calorii și consumă și el mai puțin, așa că  după un timp, deși tu mănânci același număr de calorii și faci mișcare la fel, nu mai reușești să slăbești. E o cursă a „dezarmărilor” care trebuie gestionată cu calm și echilibrată de medic. Dar mai ales e o schimbare de mentalitate pe care ar trebui s-o încercăm toți. Nu numai în alimentație, ci și în alte aspecte ale vieții noastre, în care, mai nou, se pune accentul pe a nu-ți refuza nimic. Că o viață ai! Apoi ajungi la o vârstă la care ești silit să-ți refuzi prea multe, tocmai ca să mai ai o viață.

Nu sunt încă sigură că mama a făcut acel declic. Deși este conștientă de beneficiile pierderii de greutate, încă nu se gândește la noul ei stil de viață ca la unul permanent. Ci privește lucrurile ca pe ceva temporar. „Adică cum, eu să nu mai mănânc niciodată o ciorbă de găină? Și cât o să mai trăiesc?!”, mi-a răbufnit deunăzi. Apoi, ca s-o dreagă, îmi spune că de fapt e vorba de bani, până când să ne tot ducem să plătim bani la doctor ca s-o țină din scurt cu dieta? A învățat cum trebuie să mănânce, gata. Am întrebat-o dacă-i pare rău că a făcut efortul ăsta până acum și „nu”-ul nu i-a fost chiar categoric. Îmi imaginez cât i-a fost de greu și cât încă mai suferă pentru vechiul ei stil de viață, din care i-a rămas doar plăcerea de a mai găti, când și când pentru alții ceea ce ea nu are voie să mănânce. De aia încerc s-o recompensez cum îmi promitea și ea mie când eram la școală, că o să-mi ia o bicicletă dacă o să iau premiu. Eu n-am luat premiu, nici ea nu mi-a luat bicicletă. Dar pentru că ea s-a chinuit ceva anul ăsta și  pentru că sigur va putea să meargă pe jos mai mult decât la Roma, plecăm azi la Barcelona, ca să vedem ce mare brânză  a făcut Gaudi ăla pe acolo. O să-și ia la ea jurnalul de dietă, ca să-și noteze tot ce mănâncă și să-i arate la întoarcere Alinei ce a mâncat acolo. Apoi o să se urce iar pe cântarul magic 🙂

Tags: calorii, cură de slăbire, dieta, KiloStop, mama, metabolism