Gânduri de damă în trafic

Am început ziua cu un live pe Facebook, făcut de un „urmaș al eroilor revoluției”, care îi beștelea ca la ușa cortului pe câțiva polițiști tineri de la circulație, care îndrăzniseră să-i amendeze pe urmașii martirilor, pentru că veniseră să depună coroane la crucea de la Universitate, cu autocarul. Opriseră autocarul în fața crucilor, între cele două sensuri de mers. Nu știu care a fost începutul poveștii, pentru că live-ul a început din momentul în care polițistul scria PV-ul de amendă, iar domnii de la Timișoara mi ți-l luaseră la rost  pe colegul care rămăsese în fața mașinii. Se striga, se filma ostentativ, se arunca cu „cine ești tu mă, ca să mă amendezi pe mine, care am venit cu urmașii martirilor de la Timișoara!?”. Limbajul martirilor era nervos, arogant, „Voi ne-ați omorât la revoluție, nenorociților!”. Atitudinea agenților bătea spre timorare, mai tăceau, mai încercau să explice că acolo e oprirea interzisă și că nu îi împiedică nimeni pe oameni să depună coroane, dar să nu blocheze circulația cu mașinile. Plus „nu v-am omorât, doamnă, că eu în 1989 eram aproape nenăscut”. Martirii au început să cânte și să scandeze, comentariile pe Fb la filmare adunau multă frustrare, turnându-o în capul „milițienilor”.

Nu cred că vreuna dintre părți a fost rău intenționată, dar probabil că un pic de organizare înainte ar fi evitat tot deranjul. Oricum, din ce am văzut m-am cam simțit prost pentru „martiri”. Pentru că au considerat că dacă sunt cine sunt și vin de unde vin au dreptul să încalce niște reguli de circulație și mai ales de bun simț. Mă gândesc că nu le-ar fi scăzut din prestigiu dacă și-ar fi parcat autocarul, civilizat, într-o parcare din zonă și să vină câțiva pași pe jos să depună coroanele. Oricum, toată tevatura s-a transformat tot într-o palmă dată polițiștilor, care au îndrăznit să amendeze urmașii martirilor veniți să depună coroane la crucea eroilor. Un caz școală trist de cum poți să ieși prost, ca instituție, deși ai dreptatea în mână.

Apoi am purces și eu de acasă, pe la ora 13.00, ca s-o iau pe mama și s-o duc la nutriționist. Mama virusată, -2 grade afară,  ea nu știe să folosească metroul, alte opțiuni de transport nefiind valabile în starea ei, așa că am ales să contribui și eu cu mașina personală la calamitatea de trafic bucureștean de sărbători. M-am întors cinci ore mai târziu, după ce am petrecut numai în trafic 4 ore pe ceas. Am făcut cu mașina nu mai mult de 15 km de la mine la mama, apoi până în Piața Victoriei și înapoi. Și asta fără ca cineva din Timișoara sau de aiurea să contribuie la blocarea traficului. Pur și simpli așa se circulă de ceva vreme prin București, iar sărbătorile au acutizat dezastrul.

Tocmai de aia nici nu merg des cu mașina personală în oraș. Sunt săptămâni întregi în care nu urnesc mașina din fața blocului. Prefer transportul în comun, așa hulit, subfinanțat și prost gândit cum e el în orașul ăsta al nostru. La serviciu sau la întâlnirile pe care le am de regulă merg pe jos, preț de câteva stații, așa cum la metrou sau acasă urc sau cobor diversele etaje pe scări. În general încerc să compensez cu mișcarea asta viața sedentară pe care munca de birou mă condamnă să o am. Cred sincer că dacă mai mulți dintre noi am face la fel am avea un trafic mai lejer, mai puține boli asociate sedentarismului și deci un psihic mai relaxat.

Dau toate explicațiile astea ca să scuz, într-un fel, prezența mașinii mele în traficul infernal al orașului de azi. Și raportându-mă la cazul meu particular încerc să nu blamez pe nimeni din aparent milioanele de mașini care au inundat orașul în perioada asta, că na, poate fiecare are motive foarte serioase pentru care alege mașina personală în locul celorlalte alternative.

Însă nu le găsesc nicio scuză acelor șoferi care exact în conjunctura asta aleg să fie niște nesimțiți în trafic, așa cum probabil sunt și în viața personală. Iar mare parte din traficul ăsta de rahat pe care-l avem li se datorează lor, nu lipsei investițiilor, prostiei sau corupției autorităților. Nu. Astăzi am putut să constat că exact acel lucru făcut de autorități, pe care și eu l-am miștocărit, se dovedește cea mai potrivită soluție pentru mârlănia șoferului român: gardul care separă liniile de tramvai de circulația auto. Pe Șoseaua Ștefan cel Mare face minuni. Chiar dacă traficul e la fel de greu, măcar se merge, nu se stă. Pentru că nu poate nimeni să depășească pe linia de tramvai și să se bage apoi în față la semafor.

Trăiască gardul! Aș vrea ca primăria să pună mai multe garduri. Pentru că șoferul român nu merită altceva. Ba chiar, dacă aș avea o putere aș monta nu numai garduri, ci și niște stâlpi din ăia mobili care să le iasă în cale când nu se așteaptă, din liniile de tramvai, așa ca niște capcane diabolice din pământ, să  le rupă radiatoarele, să le explodeze airbag-urile, să le sfârtece cauciucurile. Stând de mai mult de zece de ori (nu exagerez!) azi la un singur semafor pe Șoseaua Iancului, depășită de zeci de mașini pe linia de tramvai, am avut suficient timp să-mi imaginez cele mai grele metode de pedepsire a acelor șoferi. Nuuu, nu amenzi, nu luat carnetul! Astea sunt nimicuri. Le-aș fi aruncat grenade în fața mașinilor, i-aș fi așteptat cu lansatoare de rachete sau cu pârlitoare de porci în capătul liniei, acolo unde, firește, trebuiau să se intercaleze în coloana de fraieri care așteptau la semafor, să le taie fața ca să treacă de semafor și să facă la dreapta spre MegaMall.

Mi-a băgat și mie unul aripa în față, când mă apropiam de stația de tramvai, voia să intre în coloană exact în fața mea. Am deschis geamul și i-am zis să poftească să continue pe linia de tramvai, dacă tot se crede tramvai. Nu înțelegea ce îi zic, i-am arătat obrazul. A părut uimit. A vrut să deschidă geamul, dar nu l-a lăsat nevasta, care îi era în dreapta, și i-a oprit, împăciuitoare, mâna, „las-o, dragă, nu vezi că e nebună?!” i-a zis probabil. S-au dus mai încolo unde, ce să vezi, a intrat în coloană. Îi înțeleg la fel de puțin pe cei care-i lasă pe ăștia de pe linia de tramvai să intre în fața lor, așa cum nu înțelegea nici domnul cu număr de Ilfov de ce nu-l las și pe el să se bage în fața mea. Recunosc, îmi ieșisem din fire, după ce coloana mea se mișca de jumătate de oră ca ochii mortului, exact din cauza celor ca el care se băgau în față.

Deci nu, nu cred că traficul greu pe care-l avem este un dat, o expresie a ghinionului de a avea administratori proști și corupți, ci este exact iadul pe care ni-l facem singuri, depășind pe linia de tramvai, forțând galbenul și blocând intersecțiile, lăsând mașina „un pic” pe avarii pe prima bandă sau orice alte mici ciupeli pe care le mai facem, ba chiar tolerând printre noi șoferi „descurcăreți”, permițându-le să intre în față, că dacă tot a ajuns aici, ce să mai facă?! Pentru toți ăia care fac din astea, un sincer și călduros sictir! alături de mult succes duamnei de la primărie, să bage garduri, multe garduri, peste tot pe unde se poate, să ridice mașini, de peste tot de pe unde le găsește, și în general să ia orice măsură coercitivă îi trece prin cap împotriva șoferilor nesimțiți. Pentru că indiferent ce i-ar trece ei prin cap nu va fi nici la jumătate din cât merită șoferul român.

Cam asta e ce-mi doresc eu de Crăciun. Carne a luat mama 😉 Care, apropos, a slăbit de la ultima vizită la nutriționist, dinainte de Barcelona, 4 kg. A ajuns azi la spectaculoasa greutate de 73,8 kg. I-a dat doamna doctor voie să mănânce, cu măsură, sarmale și alte porcării. Poa să vie sărbătorile!

Etichete: blocaj in trafic, Bucuresti, depasirea coloanei, garduri, linie tramvai, nesimtire, soferi, trafic, trafic București