47 de grame

Andrei o aștepta pe fată în apartamentul lui din Oltenița. Era o seară călduță de martie, se apropia Ziua femeii și avea nevoie de bani. I-a scris fetei, pe telefon, să nu se oprească la benzinăria de la intrarea în oraș, că „e poli”. Când a ajuns au fumat împreună un joint și apoi ea a plecat. În ultima vreme fuma prea mult, știa asta, dar lucrurile merseseră prost. Avea 28 de ani și rămăsese fără job. Se lăsase păcălit de tipul ăla care-i promisese cabină de vopsit și condiții de lucru mai bune, dar după prima lună s-a dovedit că muncise degeaba. N-a primit nici condițiile promise, nici salariul. Pentru el plecase de la firma unde nu avea condiții fantastice, dar era cinstit și sigur. Îi plăcea să vopsească, îi plăceau culorile vii și vesele, și ce ieșea din combinațiile neașteptate dintre ele. Dar voia mai mult. Oltenița nu e totuși buricul lumii, așa că locurile de muncă nu-ți ies în cale la fiecare colț de stradă. A mai fumat un joint și s-a culcat.

Spre dimineață a sărit buimac din pat, într-un bubuit metalic ce părea să vină dinspre intrare. Până să ajungă la ușă și s-o vadă deformată de a doua izbitură puternică, a auzit și vocea jandarmului:

– Deschide, poliția!

Ușa era însă prea deformată ca să mai poată fi deschisă. În câteva secunde era dată de perete și vocile supărate de afară au căpătat chipuri și uniforme. Andrei s-a culcat la pământ, instinctiv, de frică, deși nu avusese de-a face vreodată cu „organul”. Doi polițiști au tăbărât pe el și i-au pus cătușe.

– Unde e marfa?! l-au întrebat.

Era în bucătărie. 47 de grame de canabis. Acum îi părea rău că nu fumase și mai mult, dar oricum nu conta. România pedepsește posesia și consumul de droguri indiferent de cantitate. Polițiștii l-au întrebat unde e fata și prietenul lui cu care cumpărase canabisul. Știau tot, mesajele pe care i le trimisese fetei sau ce vorbise cu maică-sa la telefon cu o seară înainte.

Un polițist i-a pus telefonul în mână, ca s-o sune pe mama. Părinții lui Andrei sunt proprietarii apartamentului în care băiatul locuia singur și deci trebuia să fie de față.

Mama: de ce, mamă, nu ai deschis ușa?!

„Era dimineața pe la 6, ne pregăteam să plecăm la serviciu, când m-a sunat Andrei… Mami, nu te speria, trebuie să vii puțin până la bloc… Apoi polițistul a luat telefonul și mi-a spus cine este, nu am reținut pe moment… Am ajuns la bloc, nici atunci nu am avut imaginea exactă a ce era. Erau jandarmi pe scară, stăm la etajul 3, ușa era spartă, am intrat. Șeful jandarmilor l-a recunoscut pe soțul meu – merg împreună cu copiii la meci – și atunci și-a dat seama la cine veniseră… L-au oprit să mai urce pentru că i se făcuse rău pe scară. Eu am urcat. Nu am observat că Andrei avea cătușe la mâini. Atâta mi-a trecut prin cap să-l întreb: de ce, mamă, nu ai deschis ușa?! Că era spartă și asta a fost în mintea mea, în ideea că… să nu deranjeze vecinii, că noi niciodată nu am deranjat… Abia pe urmă am înțeles că nici nu a avut când să deschidă, că ei au spart ușa înainte. Nu știu multe amănunte, totul e confuz din ziua aia. Știu că i-am spus: Andrei, mamă, tot ce știi, spune! Și l-au luat”.

Avocata: e copilul dumneavoastră, a făcut-o, trebuie s-o tragă!

Andrei a fost arestat pe 7 martie 2018 pentru trafic și consum de droguri de risc. Avea în casă 47 de grame de canabis și în fața anchetatorilor a recunoscut, așa cum l-a îndemnat și mama, că mai și vindea din „marfă” către prieteni.

Eu am mers pe recunoaștere, prietenul meu, nu. Și eu și el vindeam la prietenii apropiați, pentru că luam canabisul la 20 de lei gramul și am recunoscut din prima că dădeam la prieteni ca să pot lua cantitate mare. 50 de grame el, 50 de grame eu, ca să putem avea prețul ăsta mic. Oricum, nici nu erau mare lucru, abia dacă vindeam 10 grame din ele, în rest erau mai mult pentru consumul propriu și nu m-am gândit că o să fie chiar atât de gravă situația”.

Legea 143/2000 e clară, chiar dacă lucrurile în capul lui Andrei sunt un pic mai difuze. Posesia și consumul se pedepsesc cu amendă sau închisoare de la 3 luni la 2 ani, traficul ajunge și la 5 ani. Andrei a fost dus în dimineața aia la DIICOT, apoi la spital pentru analize, și la tribunal, unde un judecător i-a confirmat mandatul de arestare de 24 de ore emis de procurori. Cele 24 de ore s-au făcut 30 de zile, apoi din 30 în 30 i s-a prelungit șederea în arest timp de 4 luni, cât a durat procesul.

Amintirile lui Andrei din zilele în care era anchetat sunt în continuare blurate. Își amintește perfect că în primele nopți în arest, dormind în patul de sus din celulă, visa des scena arestului de acasă și dădea din picioare. Dimineața se trezea cu picioarele vinete de la loviturile pe care le dădea în perete. Nu-și amintește, însă, dacă la DIICOT i-a spus cineva ce drepturi are, dar știe sigur că nu a avut un avocat. Nici ales, nici din oficiu. El nu se gândise că va fi așa de grav și oricum nu cunoștea vreun avocat, dar nici anchetatorii nu s-au grăbit să-i respecte drepturile și să-i aducă un avocat din oficiu. Abia la Parchet, când a ajuns și a fost pus din nou să dea declarații, se mai dezmeticise și s-a gândit să ceară un avocat. Iar procuroarea i-a spus că e chiar lângă el: un tânăr care până atunci nu spusese nimic, stând impasibil la aceeași masă cu anchetatorii. Nici vorbă să se sfătuiască cu avocatul înainte de declarații, așa cum spune Codul de procedură penală.

Ulterior, la prima înfățișare la tribunal, a avut o avocată din oficiu. Nu i-a folosit prea mult că tot arestat a rămas. Dar doamna a știut să-i convingă pe părinții lui Andrei s-o angajeze.

„La primul proces, la Călărași, nu am avut voie să intrăm, dar am zis să mergem să ne vadă când iese din sală, să știe că suntem alături de el, să-l susținem. Când s-a terminat a ieșit avocata și a zis că o să se meargă la Curtea de Apel București, că trebuie să-i angajați avocat cât mai repede și dacă vreți mergem în continuare împreună. Am zis că da, oricum nu cunoșteam niciun avocat, nu avusesem niciodată nevoie… și a zis să-i dăm 2000 de lei ca să încheiem un contract. Nu știam la ora aceea ce înseamnă procesul ca atare. Foarte mult timp am refuzat să mă informez despre subiectul acesta. Nu știu de ce. Am făcut rost de bani, am mers la tribunal, m-a rugat să semnez un contract în alb, a zis că o să-l completeze ea în continuare, i-am dat banii… ne grăbeam că încă mai era zi de vizită și am fugit să-l vedem pe Andrei în arest, să-i ducem câte ceva de strictă necesitate”, își amintește mama.

Apoi a venit termenul de la Curtea de Apel la București, unde acum avocata din oficiu era angajată. Numai că în loc să intre ea în sală, a intrat o altă avocată, tot din oficiu. „Și am aflat asta abia de pe portalul instanțelor, că deși noi o plătisem pe ea, el tot din oficiu a fost reprezentat. Am sunat-o și am întrebat-o ce s-a întâmplat. A zis că ei mai fac chestia asta, că o colegă avea nevoie de bani și a intrat în locul ei în sală…, nu am înțeles în veci ce s-a întâmplat, dar ea ne tot întreba dacă vrem să mergem în continuare, că  trebuie să mai discutăm etc. I-am zis că ne mai gândim.

Nu am aflat nici acum ce s-a întâmplat, am folosit tot felul de tertipuri ca să primesc de la ea o copie după contractul ăla semnat de mine, și m-a tot amânat până când m-a luat la zor la urmă: că e copilul dumneavoastră, a făcut-o, trebuie s-o tragă! OK, nu mă interesa tariful ei, dar să te duci acolo să-mi iei banii și să nu-ți faci treaba, și să mă prostești în față, asta m-a deranjat. Mi s-a părut că a făcut o chestie urâtă și față de noi și față de justiție. Ne-a exploatat disperarea.

Am încercat să găsim alt avocat acolo, în București. Ne-am dus la un cabinet din ăsta de avocatură unde ne-au cerut nu mii de lei, ci mii de euro, că trebuia să ne vindem casa și tot n-am fi reușit să-i plătim. Era ceva exagerat de mult, ne-am dat seama că în veci nu vom putea face lucrul ăsta și nu vom putea să-l ajutăm. Am început să întrebăm prin cunoscuți, am găsit pe cineva până la urmă, cu mult mai puțin.”

Viața de-o parte și de alta a gratiilor

Amintirile celor doi, mamă și fiu, reconstituie perioada celor 4 luni de arest și proces, de o parte și de alta a gratiilor. Andrei a fost plimbat prin trei locuri de deținere din martie până la începutul lui iulie 2018. A stat în camerele de la subsol ale arestului din Călărași, fără geamuri, doar cu niște plăci de plexiglas găurite prin care nu intra nici aerul, nici lumina, apoi în penitenciarele Slobozia și Rahova, unde a văzut soarele ceva mai des și a învățat să mănânce cam orice. S-a obișnuit cu apa caldă câte două ore pe săptămână și cu mâncarea făcută în cameră, cu fierbătorul, din pachetul de acasă. A dormit în aceeași cameră cu condamnați pentru furt, pentru condus fără permis sau pentru multiple agresiuni de cuțit, dar și cu prietenii cu care fumase până atunci canabis.

Afară, familia s-a strâns în jurul acestei nenorociri. Cele două surori mai mari ale lui Andrei și-au ajutat părinții să facă față șocului, dar mai ales cheltuielilor. Elena, mama celor trei, a aflat cu stupoare că la pușcărie  nu se dă nici măcar hârtie igienică. I-a dus lui Andrei tot ce avea nevoie, de la articole de igienă personală până la lenjeriile de pat brodate ale bunicii, pentru că erau albe și penitenciarul nu accepta decât lenjerii albe sau albastre.

„Ne-am obișnuit cu mersul la Călărași, apoi la Slobozia, cu regulile de vizită. El și cei doi prieteni au stat în aceeași celulă. Ne-am împrietenit și noi cu părinții celorlalți, am făcut pachetele pe rând și ne vorbeam cine, ce să trimită, pentru că mâncau împreună. Practic în fiecare sâmbătă eram la penitenciar în vizită la Slobozia, iar cât a fost la Călărași și la Rahova trebuia să ne învoim în timpul săptămânii. Am făcut ore suplimentare la serviciu ca să putem face față. Am avut noroc, m-au ajutat fetele, cu care el intrase într-un anume conflict înainte de asta… Ele considerau că-l răsfăț  pe el, el credea că le răsfăț pe ele. Acum, dacă ceva mi-a fost ușor, a fost că s-a reunit familia în jurul acestei situații. Și fiica mijlocie, care nu trăiește în Româna, mi-a trimis bani, fetele au susținut cheltuielile suplimentare. Eu eram cu drumurile și cu pachetul. Andrei era foarte mofturos înainte, nu voia pui, nu voia pește. Acolo a învățat să mănânce orice. Pentru Andrei a fost greu pentru că… a fost greu, deși noi suntem uniți și ne-am dus după el mereu. Dar sunt persoane care nu au așa bani, sau poate familia e supărată pe ei și nu s-a dus să-i viziteze. Cred că le e foarte greu celor nevizitați în închisoare.”

Părinți și judecători

Elena și-a reproșat multe în lunile astea, s-a gândit dacă are sau nu vreo vină pentru greșeala mezinului ei. În micuța comunitate din Oltenița te-ai fi așteptat ca opinia publică să fie mai neiertătoare cu păcatele altora. Nu i-a judecat nimeni, însă, pentru greșeli părintești. Lucruri din astea se întâmplă mai des decât ne place să credem, iar sigura soluție e să-ți sprijini copilul și să treceți împreună peste.

Dacă-mi aduc niște acuze a fost că după ce s-a născut el am încercat să trăim mai bine, mergeam la serviciu, îmi luasem autorizație particulară și timpul pentru copii nu a mai fost același ca pentru cele două fete. După 89 și noi mai îmbătrânisem, iar cu el am fost foarte puțin… de exemplu cu cortul în concedii, ceea ce poate i-a afectat educația. Lumea zice că noi l-am răsfățat mai mult, eu zic că la fel am împărtășit dragostea, dar fetele erau mai mari, aveau alte nevoi. Când s-a petrecut îndepărtarea lui de familie… nu pot să spun, și nici când a început să consume. Eu nu am bănuit. Nu am știut până să fie arestat. Poate dacă știam… să fi mers la un specialist, altceva nu știu. El îmi cerea bani și într-adevăr cu banii nu avea limită. Dar era foarte alunecos, întotdeauna avea un motiv bine întemeiat. Și în familie am avut mereu chestia asta: am promis, mă țin de promisiune, ca și ei la rândul lor să se țină de promisiune. Întotdeauna m-am gândit când îmi cerea bani că dacă nu îi dau, apelează la cămătari și intră în alte probleme…”

Ce a revoltat-o mai mult pe Elena a fost însă mimarea regulilor în cadrul procesului penal. Venind pentru prima dată în contact cu justiția penală, Elena credea în teoria care spune că arestul trebuie să fie doar o măsură excepțională, nu o regulă. Or lui Andrei i-a fost prelungită arestarea, succesiv și mecanic, în ciuda tuturor dovezilor pe care familia și avocatul le-au adus în dosar – că tânărului i-ar fi mai bine dacă ar fi judecat în libertate – și în contradicție flagrantă cu ideea de „îndreptare”, de „lecție” care i se predă arestatului. La toate termenele la care s-a judecat prelungirea mandatului de arestare, familia a făcut eforturi ca să convingă judecătorii că Andrei și-a învățat lecția: au adus scrisori din partea foștilor profesori de liceu și o ofertă de muncă de la firma la care lucrase înainte. Faptul că pe perioada arestului nu a intrat în sevraj a demonstrat că tânărul nu avea o adicție.

Totuși, de fiecare dată arestul era prelungit. „Se pare că în ochii justiției noastre nimic nu e suficient de educativ ca arestul preventiv. Propunerea de prelungirea cu încă 30 de zile a arestului preventiv a venit inclusiv în perioada sărbătorilor. Ce poate fi mai educativ decât sărbătoarea Paștelui în arest preventiv?”, povestește Elena. Nimic despre iertarea păcatelor.

Piața de muncă din Oltenița nu e prea dezvoltată. După liceu, Andrei a făcut câțiva ani de agronomie, însă a avut un accident de mașină împreună cu mama lui și a trebuit să renunțe la facultate. Apoi a încercat diverse job-uri de subzistență. A muncit și prin Anglia o vreme, apoi a descoperit culorile și vopsitoria. Îi place, dar nu crede că va putea să facă asta la nesfârșit. Nici banii nu sunt suficienți, ar trebui să-și poată permite și o familie la un moment dat. „Dacă nu ar fi fost firma la care a descoperit vopsitoria și în care l-a apreciat toată lumea, nimeni nu l-ar fi așteptat cu un loc de muncă la poarta arestului, câteva luni de zile ca să fie eliberat, nu i-ar fi ținut nimeni un loc de muncă disponibil doar pentru el. Vă dați seama că acum, cu cazier, piața muncii va fi și mai închisă pentru el. Cred că judecătorii ar trebui să se gândească și la asta, când decid prelungirea arestării, cu cât stă mai mult în arest cu atât îi va fi mai greu să se reintegreze.”

Frica

În iulie 2018 Andrei a fost condamnat la un an și patru luni cu suspendare și la muncă în folosul comunității. Sentința a rămas definitivă. Acum mama și fiul încearcă să schimbe ceva în relația lor în care s-a instalat bănuiala și frica. Au nevoie de consiliere ca să-și poată recăpăta încrederea.

E adevărat că noi doi am fost mai apropiați întotdeauna, dar se pare că nu suficient cât să-mi spună ce probleme are de s-a apucat de asta. N-am știut să-l apropii suficient. Iar acum avem alte probleme, de încredere. De exemplu ieri mi-a cerut mașina ca să se ducă la piscină cu un băiat. Avem și ideea asta că, ce să facă în oraș? Se întâlnește cu aceiași oameni, cu aceleași obiceiuri, tentații, plus că e oraș mic, e cunoscut, îmi închipui că se face mișto de el acum… Și i-am dat mașina să se ducă. I-am verificat ăluia permisul, că Andrei nu are carnet și mi-a fost teamă, în fine, au zis că merg la o piscină. Dar mai târziu a început ploaia. L-am sunat. Zice păi nu am fost la piscină, suntem la un grătar, mai întârziem. Am început să mă gândesc numai la rău. Încercând să-l controlez acum o să ajung să-l îndepărtez. Ne-ar trebui un consilier și pentru el și pentru mine, ca să mă învețe cum să fac.”

Povestea lui Andrei e reală. Am scris-o în vara lui 2018 când i-am cunoscut pe el și pe Elena, dar s-a întâmplat că nu am apucat să o public până acum. Fiind la prima abatere și recunoscându-și vina, a primit o condamnare cu suspendare. În sistemul penitenciar românesc, în octombrie 2018, data ultimei actualizări de pe site-ul ANP, erau aproximativ o mie de oameni condamnați conform Legii 143/2000, pentru posesie, consum sau trafic de droguri. Comparativ, pentru dare/luare de mită erau 61, pentru abuz în serviciu erau vreo 38, pentru trafic de influență – 45. Infracțiunile de corupție, așadar, pentru care se face atâta tapaj de mai bine de doi ani în forurile noastre legislative, ocupă mai puține locuri în pușcării decât cele de care se fac vinovați oamenii obișnuiți. Ăia care nu-și permit sau își permit cu greu un avocat plătit și despre drepturile cărora nu plânge nimeni pe la posturile TV sau prin Parlament. Pentru că au greșit, nu-i așa, și merită ce li se întâmplă. Iar viețile lor și ale familiilor lor sunt iremediabil afectate. Uneori mai puțin de consumul efectiv de droguri și mai mult de contactul cu lumea carcerală sau cu sistemul de justiție.

Am întrebat-o pe Elena dacă mai e de acord acum, după șase luni, să-i fac publică povestea prin care a trecut familia lor. Mi-a spus că Andrei e bine, lucrează în continuare la firma care l-a așteptat să iasă din arest, și-a luat carnetul de șofer între timp și viața merge mai departe. A fost o experiență pe care n-ar fi dorit-o, dar care i-a ajutat să strângă rândurile și să conștientizeze că sunt puternici ca familie.

„Dacă povestea noastră ar putea să ajute pe cineva, tânăr sau părinte, ar fi foarte bine și am considera că am făcut ceva bun!”, mi-a spus Elena.

Etichete: arest, canabis, droguri, familie, incredere, Oltenița, parinti, slider, trafic de droguri