Democrația și mersul pe jos

Nostalgiile de iarnă ale unei dame între două vârste

În comunism se practica munca patriotică. I se spunea așa pentru că nici măcar comuniștii nu puteau să-i spună muncă voluntară unei munci forțate. Oamenii muncii de la orașe (că ăia de la sate își cam făceau singuri prin ogradă) erau scoși cu școala, cu întreprinderea sau chiar cu scara de bloc, în grup, la diverse munci colective, întru binele comunității. Iarna era vorba de dat zăpada.

Dar ca să dea zăpada, oamenii muncii, elevii și studenții, trebuia să ajungă la locul ce se cerea deszăpezit. Și cum credeți că ajungeau ei dimineața la școală sau la uzină? Ați ghicit: mergeau pe jos.

M-am plimbat azi dimineață nostalgic pe jos, pe bulevardele înzăpezite, până la locul de muncă (vreo 2-3 km), amintindu-mi de copilărie. Școala generală am făcut-o în cartier, ajungeam acolo printre blocuri, pe jos. Pe vremea mea nu se inventaseră școlile bune. Toate erau la fel. Când am intrat la liceu, trebuia să iau un autobuz 5-6 stații sau pe jos vreo 3 km. Autobuzul era deseori supraaglomerat, se circula pe scară, iar ca adolescentă în uniformă, dacă nu voiai să te lași pipăită de diverși prin autobuz, preferai adesea să mergi pe jos.

Iarna, însă, mersul pe jos era aproape o regulă, cel puțin în zilele cu ninsori abundente. Iar iernile pe vremea aia erau adevărate. Când te trezeai dimineața și vedeai nămeții la geam erai sigur că ITB-ul (Intreprinderea de Transport București) nu circulă. Nici măcar nu își punea cineva întrebarea dacă vine sau nu vine vreun autobuz, pe șosele nu erau decât urmele celor care s-au trezit înainte și au deschis drumul.

Cred că primele mele amintiri de la grădiniță sunt cu drumul ăsta prin nămeți, pe mijlocul șoselei, cu mama de mână, ducându-mă la grădiniță cu noaptea în cap, înainte de a ajunge la serviciu. Mama avea și mai mult de mers până la fabrică. Cu ITB-ul schimba în mod normal două mijloace de transport (vreo 6 stații cu autobuzul și alte 7 sau 8 cu tramvaiul), iar iarna făcea cel puțin o oră pe jos prin nămeți. Când ajungea li se puneau lopețile în mână ca să dea zăpada din curte sau de pe bulevardele adiacente. Același lucru făceam și noi, elevii, odată ajunși la școală.

Mă întreb câți angajați o fi avut pe vremea aia primăria și dacă avea serviciu de deszăpezire sau nu. Pesemne că avea, dar nu punea nimeni întrebări din astea incomode ca să obțină informații de interes public. Majoritatea luam lucrurile așa cum erau: iarna ninge (nu e ca vara, aveam să aflăm mai târziu!), transportul e greoi sau deloc, e datoria fiecăruia să se descurce cum poate și să contribuie la degajarea drumurilor.

Azi, însă, trăim într-o democrație. Nu mai dăm zăpada din fața blocului, pentru că e treaba primăriei (nu e!). Cel mult schimbăm foile alea A4 pe care scrie de regulă „cade tencuiala” cu unele pe care scrie, de sezon, „cad țurțuri”. Cât să fim siguri că dacă alunecă vreun nefericit pe derdelușul de pe trotuar nu declanșează și vreo avalanșă de pe acoperiș. Dacă plouă, ne luăm umbrelele din parcare și plecăm la drum. Dacă ninge, la fel. Lasă că traficul e oricum nefericit dimineața, indiferent de vreme, însă pe vreme rea se intensifică fenomenul de nesimțire la volan, așa că asta contribuie la bulibășeala pe care au resimțit-o azi cei care s-au încăpățânat să-și plimbe fundul în mașina personală sau de firmă în loc să admire peisajul alb și antifonat de pe străzi.

În toate marile intersecții din centru, pe unde am trecut eu, câte un polițist rebegit de frig și fleșcăit de ninsoare era acolo ca să se asigure că șoferul român de vreme rea respectă semaforul și nu trece pe culoarea galben ca să blocheze intersecția. Asfaltul era negru, dar nu prea se vedea de mașini. Autobuzele STB erau blocate în trafic, aproape goale. Unii mai mergeau și pe jos, dar erau destul de puțini. Preferau să dârdâie nervoși în stațiile de autobuz, în așteptarea vreunuia care ardea gazul blocat în trafic.

Nu spun că era mai bine în comunism, nici că oricine ar putea să meargă pe jos dimineața de acasă la serviciu, dacă pentru asta trebuie să traverseze orașul de la un capăt la altul. Pentru asta mai există și metroul, altă realizare colectivă a oamenilor muncii din perioada de tristă amintire. De asemenea nu cred că toți trebuie să punem umărul la deszăpezire, ca pe vremuri, că de aia am avansat, avem utilaje, servicii specializate, ca oamenii să-și pună priceperea în alte lucruri, mai importante, în timp ce chestiile asta mundane pot fi asigurate contra cost de serviciile publice.

Dar nici nu cred că democrația înseamnă indolență și nihilism. Cred că în multe situații comoditatea asta păguboasă se întoarce împotriva noastră. Numai dacă ne gândim câți nervi ne facem stând în trafic. Ne consumăm viețile încercând să ne adaptăm la stilul de viață modern, ne plângem de ritmul alert în care trece viața pe lângă noi, cheltuim banii aiurea pe metode artificiale de ardere a caloriilor și pe ședințe de terapie, dar refuzăm să ne dăm jos din mașină, fie și pentru distanțe scurte, refuzăm să urcăm pe scări, refuzăm să dăm zăpada. Pentru că ne grăbim, avem altă treabă sau suntem obosiți. Cu riscul de a părea nostalgică, până la urmă de la o vârstă e chiar o obligație și nostalgia asta, îmi permit să spun următoarele:

  • mai puneți, băi, mâna pe câte o lopată, mai dați o zăpadă… topește grăsimile din corp, ajută la fluidizarea sângelui.
  • luați-vă picioarele la spinare când vedeți că ninge afară și „se circulă în condiții de iarnă”… pune sângele în mișcare, vă menține în formă, vă dă un tonus bun ca să începeți ziua de muncă.
  • scoateți-vă din când în când fizicul din rutina zilnică… nu vă mai enervați în trafic, uitându-vă la știri sau blamând politicienii că nu fac nimic. Faceți voi ceva pentru voi. Sau măcar pentru copilul din voi!

Etichete: , , , , , , , , , ,

6 comentarii la “Democrația și mersul pe jos” Subscribe

  1. Andu 16/01/2019 at 09:02 #

    Saptamana trecuta am fost in concediu (copii erau in vacanta) si am curatat curtea blocului de zapada… inclusiv baiatul cel mare a pus mana pe lopata ca sa-si curete in parcare loc pentru batut mingea…. a mutat toata zapada curatata de el in mormane mari intre masinile parcate.

    Si-am lasat o lopata in scara vecina si-am scris pe coada „ATENTIE – MUSCA!”
    Sambata asta am adaugat o foaie A4 „Nu musca, am testat-o!”.

    Degeaba!
    Tot eu cu vecinul de la parter am curatat jumatate din curtea blocului.

    • Dollo 16/01/2019 at 10:15 #

      :)) Da, cam fiecare bloc are câte unul-doi vecini din ăștia lopătari și atât. La noi se ocupă omul de serviciu de deszăpezit aleea principală, iar în parcare se merge pe sistemul „cine a pus-o ăla s-o ia”.

  2. dodoi 16/01/2019 at 14:46 #

    Peste ocean, la blocuri super administrarorul curata zapada din fata blocului sau da cu sare cand e gheata. La blocurile mai mari are un tractoras, la cele mai mici lopata. La un complex de townhouse-uri (case lipite intre ele) din taxa de intretinere se plateste o firma care vine si curata zapada, taie iarba etc. In centru firmele care administreaza cladirile mari angajeaza firme de 1-2 persoane pentru dezapezire iarna. Am vazut un reportaj depre o astfel de firma de 1 persoana ce castiga $1 mil pe sezon si noaptea cand se anunta ca o sa ninga nu dormea asteptand sa inceapa ninsoarea si sa plece la dezapezire.

    • Dollo 17/01/2019 at 00:53 #

      erau și la noi anul trecut niște cetățeni întreprinzători care umblau înarmați cu lopeți printre blocuri și strigau: https://www.facebook.com/Dollo.zice.Bine/videos/1326330987387044/

  3. Elena Halmaghi 18/01/2019 at 01:27 #

    La noi in Burnaby primesti amenda daca nu dai zapada la o parte de pe trotuarul din fata casei. E datoria proprietarului sa dea cu sare sa topeasca gheata din fata casei. Trebuie sa faci carare postasului, chiar daca tu iesi tot cu masina si nu prea treci pe poteca.

  4. intunericitu 25/01/2019 at 16:56 #

    Munca noastra patriotica trebuie canalizata acum in alta directie: sa astupam capacele canalizarii din care tasnesc vaporii gheizerului de sub Bucuresti. Sa lasam nihilismul deoparte, tovarasi, caci Patria ne cheama!

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Nostalgii maso-comuniste de 1 Mai

steaguri

O frântură dintr-o zi grea, muncitorească, a unui chelner hâtru de la Restaurantul Riviera din Parcul 23 August.

O masă cinstită la cea mai umană închisoare din lume

curte

Halden este cea mai nouă închisoare din Norvegia, a costat 250 de milioane de dolari și le oferă deținuților condiții de viață ca în libertate

Românul s-a născut poet, de aia e mai lent

casca

Când o lucrare unică intră pe mâinile unor muncitori români termenele contractuale devin opționale. Totul în România durează mai mult, zice spaniolul șef de șantier. Dar la final iese o operă brâncușiană, zice inginerul român

De ce nu-i prieşte Mioriţei iarba din UE

turma-alergand

Oieritul românesc supravieţuieşte cu greu, între subvenţia europeană care vine târziu, dezinteresul tineretului pentru meseria de cioban, şi supremaţia supermarketurilor care ne bagă pe gât brânză de import.

Restul de 60% e tăcere

deget

Portret colectiv al celor 60% absenți de la vot: Vine inspecția sanitară și o întreabă pe asistentă dacă anumite aparate de pe care trebuie să ia probe sunt dezinfectate. Asistenta zice că nu, că nu a avut timp. Inspectorul pune mâna pe soluție, dezinfectează aparatul, ia proba și pleacă mulțumit

Doctorul cu 2000 de pacienţi şi 350 de oi

doctorul

Medicul Emil Crişan a făcut medicina de drag, dar a moştenit şi dragostea de animale de la strămoşii săi, aşa că azi îşi împarte priceperea între oameni şi animale.