Vieți mărunte, drame mari

„O viață măruntă”, de Hanya Yanagihara, un roman care pune la încercare codul penal și în care personajele își cer scuze de 139 de ori.

Jean-Baptiste (JB) Marion, fiul unor imigranți haitieni în America, pictor aspirant, Malcolm Irvine, băiatul unei familii bogate afro-americane din Upper East Side, arhitect, Willem Ragnarsson, fiul unor fermieri suedezi naturalizați în Wyoming, actor în devenire, și Jude St.Francis, avocat și matematician, cu un trecut misterios și negru, ca sufletul lui în sala de judecată. Astea sunt personajele celui de-al doilea roman scris de Hanya Yanagihara, o tipă de 40+ născută în Hawaii, crescută hai-hui prin America, stabilită în New York, ca și personajele ei.

A little life”, într-o traducere română discutabilă „O viață măruntă”, este romanul pe care-l discutăm la clubul de carte din 2 februarie și vom avea nevoie de ceva tărie ca s-o facem.

Romanul e foarte lăudat pe piața anglo-saxonă de carte, dar și pe la noi, Yanagihara e prezentată deja ca o voce nouă și puternică a ficțiunii americane, iar din ce am înțeles vocea asta a folosit două tonalități diferite în cele două cărți ale ei de până acum. Pe prima n-am citit-o, dar tonul din a doua te cam doboară. Și nu de încântare.

Povestea e așa: cei patru enumerați la început se cunosc din „colegiu”, unde au nimerit întâmplător în aceeași cameră și de atunci sunt nedespărțiți, în pofida originilor destul de diferite. Am o problemă cu traducerea termenului „colegiu” din carte, pentru că la noi colegiu înseamnă liceu, la americani înseamnă facultate, iar din narațiune s-ar deduce că de fapt ei s-au cunoscut cam de pe la 15 ani, deci erau din liceu. De altfel ulterior fiecare urmează altă facultate (tradusă românește tot colegiu) urmând ca după anii universitari să se reunească toți patru la New York. În prima parte a romanului, viețile lor mărunte – de unde și titlul cărții, mi-am zis – se pierd în imensitatea newyorkeză, în masa de oameni animată de ambiții și ateism, după cum remarcă unul dintre personaje.

JB atârnă prin diverse medii încercând să se lase descoperit ca pictor, Willem servește pe la mese în așteptarea marelui rol, Malcolm se plictisește la o firmă mare de arhitectură doar ca să-l mulțumească pe tac-su, deși visează să facă niște case întoarse după soare, iar Jude lucrează inițial la biroul procurorului general al NY și e prost plătit, deși are o minte sclipitoare. Pe scurt cam toți mor de foame, cu excepția celor care mănâncă acasă la părinți, și visează frumos.

Personajele primesc pe rând aceeași voce, în prima parte a cărții, apucând să-și dezvăluie câte ceva din sufletele lor și din părerile despre ceilalți. Scrierea nu e deosebit de creativă, nu știu cum o fi în engleză, dar varianta română nu excelează, însă oricum, te prinde. Pe nesimțite, romanul se concentrează pe un singur personaj, Jude, iar toată lumea începe să graviteze în jurul lui. Jude e misterios dar disponibil pentru prietenii lui, briliant dar timid, efeminat dar puternic. Jude este ordonat, gospodar, bun bucătar, filosof, matematician, logician, cântă la pian și din gură… ce mai, cât de cât perfect. Dar are un trecut necunoscut, spre deosebire de toți ceilalți și-a trecut sub tăcere viața de până la 15 ani. Începem să aflăm că Jude are niște probleme de sănătate, o infirmitate a picioarelor și a coloanei cauzată de un accident de mașină, merge greu, e protejat de ceilalți trei ca și când ar fi fratele mai mic.

Apoi aflăm că Jude se automutilează, tăindu-se cu lama pe mâini, nu știe nimeni de ce, vedem doar că Willem, colegul lui de apartament nu știe dacă să intervină în viața lui sau să se facă că nu vede. Alege ultima variantă și-l duce la doctorul Andy, alt prieten care îl tratează gratis și cât de cât profesional pe Jude. Apare apoi Harold, un profesor de drept care-l înfiază pe Jude pentru că e cucerit de mintea lui sclipitoare și atras de firea lui enigmatică. Viața ia o turnură aparent fericită, Jude capătă niște părinți la vârstă adultă (30 de ani), de care e încântat, dar temător că nu-i merită, după ce fusese aruncat la gunoi de părinții naturali, găsit de niște călugări, bătut și abuzat sexual la mănăstire.

Drama nu se oprește aici. Cartea are 700 de pagini și autoarea pare că vrea să prindă în ele cât mai multe din infracțiunile din codul penal. La 11 ani Jude fuge de la mănăstire cu fratele Luke, un călugăr care-l păcălește că îl va crește el ca un tată bun, dar în loc de asta îl pune să se prostitueze prin camere de motel și-l abuzează el însuși. După ce scapă de Luke, Jude ajunge într-un cămin unde, ce să vezi, și acolo e abuzat de asistenții sociali. Fuge de acolo și începe să facă autostopul ca să ajungă undeva, nu e foarte clar unde. Are 13-14 ani și își plătește toate cursele către nicăieri prestând sex pentru că până atunci toată lumea îi spusese că doar de așa ceva e bun, că fusese născut pentru asta. Fratele Luke îi spunea, chiar, când îi aducea clienți, că „you have to show a little life, they’re paying to be with you, you know, you have to show them you’re enjoying it”. Adică s-o facă mai cu viață, că oamenii ăia plătesc bani ca să-l abuzeze, vor să vadă și niscai entuziasm.

Unii cred că de aici poate vine și titlul cărții, pentru că are o conotație dublă, de o ironie tristă. Pe de altă parte și traducerea românească are partea ei de adevăr, în fond toate viețile astea mărunte ale băieților, chiar dacă toți au devenit în timp vârfuri profesionale în meseriile lor, tot niște vieți mărunte aveau să sfârșească, ca ale tuturor.

În fine, toate dramele astea alea lui Jude lasă urme de neșters și pe corpul lui, dar mai ales în psihicul lui chinuit. În pofida limpezimii și strălucirii minții, a întorsăturilor favorabile din viața lui (adopția, cariera), și a prieteniei celor trei bărbați de lângă el, Jude se dovedește incapabil să-și depășească trecutul până la ultima pagină din carte. Iar lupta asta cu demonii din copilăria abuzată este, trebuie să admit, obositoare. Cartea e o înșiruire de orori la care băiatul ăsta este supus până la 15 ani, și de drame interioare și exterioare la care se supune singur după aceea, până la 53 de ani când… mă rog, vedeți dacă citiți cartea. Jude nu încetează nicio clipă să se autopedepsească, să se desconsidere. Viața lui, ca un rest de săpun folosit, din care în fiecare zi se mai dezintegrează puțin, este „ceva ce i s-a întâmplat, fără ca el să fi avut vreun rol în evoluţia ei.”

Mi-e greu să o cataloghez, am văzut că pe goodreads unii o consideră extraordinară, cea mai bună citită vreodată, iar alții i-au dat o stea și au scris că e o prostie. Admit că are o mare doză de intelectual porn în ea, poate tocmai de aia te ține încordat și te face s-o arunci din mână înainte de final când nu mai suporți atâta dramă. Nu l-aș numi însă un roman extraordinar. Are multe locuri comune, inadvertențe, situații neverosimile și clișee de tot felul. Personajele sunt fie îngeri, fie demoni, singurul dual, dar de o dualitate artificială, pare a fi Jude, care pe cât de chinuit, depresiv și nesigur pe el e, pe atât de feroce, tăios și sigur e în sala de judecată. Cam greu de crezut.

Într-un interviu dat la The Guardian, Yanagihara zice că a vrut în mod special ca romanul să fie exagerat din multe puncte de vedere: prea multă iubire, empatie, milă oroare, vulgaritate pe alocuri, să împingă cititorul în corzi și să-i testeze limitele. OK, asta i-a cam reușit. Mai spune că a ales ca toate astea să i se întâmple unui bărbat – și că are câțiva prieteni abuzați în copilărie – pentru că ea consideră că bărbații sunt mai nepregătiți pentru asta, în timp ce femeile cresc într-o atmosferă care le pregătește de mici să fie victime ale abuzurilor sexuale, pregătite să fie considerate niște ființe sexuale înainte de a fi cu adevărat. Și că bărbaților, deși li se întâmplă destul de des să fie și ei abuzați,  societatea le cam interzice să-și exteriorizeze aceste vulnerabilități.

Dincolo de minusurile astea de construcție, asumate după cum pretinde autoarea, și de ororile cu care te șochează, cartea are totuși niște plusuri, regăsite mai ales în partea luminoasă, poate prea luminoasă a vieții bune de la maturitate. Atinge câteva puncte nevralgice ale omului modern, iar asta ajută probabil cititorul să accepte mai ușor tot ce vine la pachet. Deși după 30 de ani avem de-a face cu un JB celebru, cu expoziții personale, un Willem la fel de celebru cu multe filme și premii la activ, un Malcolm cu propria firmă de arhitectură de succes și de un Jude asociat la una dintre cele mai puternice firme de avocatură din oraș (observăm că niciunul nu a rămas chelner sau atârnător pe un salariu mizer de la o lună la alta), personajele continuă să aibă anxietăți de tot felul. Din teama de eșec, din încăpățânarea de a nu te conforma așteptărilor sociale, din frica de a rămâne singur.

Partea luminoasă și în același timp atinsă de umbra trecutului lui Jude este relația de iubire dintre el și Willem, care face ca romanul să fie considerat o capodoperă gay. Nu sunt expertă în asta, dar ceva mă face să cred că și aici autoarea a uzat de tușe prea groase. Ca să conchid, părerea mea e că doamna a făcut o mâncare la care știa rețeta, dar a pus prea mult din toate și a ieșit și prea dulce, și prea sărată, și prea picantă. Ah, și cel mai mult dintre toate este ingredientul „îmi pare rău”, expresie folosită de 139 de ori în carte. Câtă dramă, atâta părere de rău!

Tot căutând informații despre carte și autoare am înțeles că deși nu se vorbește încă de o ecranizare, a existat anul trecut o punere în scenă la Amsterdam, și că va mai fi și anul ăsta tot acolo, așa că dacă citiți cartea și aveți drum și prin Olanda, puteți să încercați să vedeți piesa.

Noi ne vedem sâmbătă, 2 februarie ca să bârfim așa, feminin, angoasele masculine din carte. Că predomină personajele masculine, asta nu v-am mai spus. Încercăm să ne vedem la Pâine și vin, fără rezervare, pentru că acolo nu se acceptă rezervări, dar de regulă se găsește câte o masă. De la ora 18.00.

 

Și câteva citate care mi-au plăcut din carte, că am și eu slăbiciunile mele:

Dar epoca de acum era o perioadă a afirmării de sine, în care să te resemnezi cu ceva ce nu era chiar prima ta opţiune în viaţă părea dezonorant, o dovadă de slăbiciune. La un moment dat, acceptarea a ceea ce părea să fie destinul propriu se transformase dintr-o atitudine demnă într-un semn de laşitate. Erau vremuri în care presiunea de a deveni fericit părea aproape sufocantă, de parcă fericirea era un obiectiv ce putea şi trebuia să fie atins de fiecare, iar orice mic compromis făcut în urmărirea lui era, într-un fel sau altul, reprobabil.

Toţi spunem că ne dorim copii fericiţi, fericiţi şi sănătoşi, dar în realitate nu vrem asta. Vrem de fapt ca ei să fie ca noi sau mai buni decât noi. Din punctul ăsta de vedere, noi, oamenii suntem complet lipsiţi de imaginaţie. Nu suntem echipaţi pentru posibilitatea ca progeniturilor noastre să le fie mai rău decât nouă. Dar cred că a pretinde altfel ar însemna să cerem prea mult. Ar fi un obstacol în calea evoluţiei speciei – dacă fiecare dintre noi ar fi intens conştient de ceea ce ar putea merge prost, nimeni n-ar mai face copii.

Pe măsură ce înaintai în vârstă, îţi dădeai seama că acele calităţi pe care le apreciai la cei cu care te întâlneai sau cu care făceai sex nu erau în mod necesar şi cele alături de care voiai să trăieşti sau să-ţi duci zilele mai departe. Dacă erai inteligent şi aveai noroc, învăţai şi acceptai acest lucru. Îţi dădeai seama ce anume e mai important pentru tine şi căutai acele lucruri, devenind realist. Fiecare dintre ei alesese altfel: Roman preferase frumuseţea, blândeţea, maleabilitatea; Malcolm – i se părea lui Willem – alesese seriozitatea, competenţa (Sophie era intimidant de eficientă) şi compatibilitatea estetică. Iar el? El alesese prietenia. Conversaţia. Bunătatea. Inteligenţa. La treizeci de ani se uita la relaţiile altora şi îşi punea întrebarea care animase (şi continua să anime) nenumărate conversaţii la petreceri: „Ce se petrece în interiorul lor?” Acum însă, la aproape patruzeci şi opt de ani, percepea relaţiile în care se angajau oamenii ca pe nişte reflecţii ale celor mai fierbinţi şi totuşi celor mai greu exprimabile dorinţe ale lor, vedea speranţele şi incertitudinile lor prinzând formă fizică în altă persoană. Acum se uita la cupluri – în restaurante, pe stradă, la petreceri – şi se întreba: „De ce sunteţi împreună? Ce anume aţi identificat drept esenţial pentru voi? Ce lipseşte în propria voastră persoană şi vreţi să vă fie furnizat de altcineva?” Acum, o relaţie de succes era pentru el cea în care fiecare partener recunoscuse ce are celălalt mai bun de oferit şi hotărâse să preţuiască acel lucru.

Etichete: , , , , , , ,

No comments yet.

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Ce bucurie aș vrea eu să-mi facă Volksbank

bucurie

Banca pe care au dat-o mii de clienți în judecată oferă trei „lozuri” de câte 1000 de euro pentru satisfacerea unor bucurii omenești. Bucuria mea de client ar fi să-mi achit mai repede creditul la ei și să nu-i mai calc pragul niciodată.

Nostalgii maso-comuniste de 1 Mai

steaguri

O frântură dintr-o zi grea, muncitorească, a unui chelner hâtru de la Restaurantul Riviera din Parcul 23 August.

Și ce ne-a dat nouă UE? Mai mult ne-a luat!

dabuleni

Cum se vede Uniunea Europeană de la margine, de pe malul românesc și mai prost al Dunării – de la Cazane până la Dăbuleni.

Pe barba mea, poliția face ce vrea

barba

În era datelor biometrice, în care computerul face recunoașteri faciale chiar și sub burka, poliția română îi refuză unui bucureștean înnoirea permisului de conducere pentru că nu vrea să-și radă barba

Diferența dintre șpagă și cadou, versiunea polițistului de la rutieră

malecon

O lecție de anticorupție de la doi români indignați, pentru doi polițiști cubanezi înfometați. Plus ultimele experiențe din Cuba, hai, luați de citiți, ca să plec și eu acasă 😉

Regrete eterne fără semnul exclamării

Discuție despre pronumele de politețe pe marginea unei jerbe mortuare în Piața de flori George Coșbuc: se zice „nu vă vom uita niciodată” sau „nu te vom uita, fată?” 😉