Să mori de dorul lumii de ieri

Deși aș fi jurat că am citit ceva scris de el până acum, se pare că autobiografia asta – „Lumea de ieri”, scrisă în anul dinaintea morții – este prima carte pe care o citesc de Ștefan Zweig. Un nume celebru, care a fost la vremea lui cel mai cunoscut și tradus scriitor de limbă germană, dar despre care eu nu prea știam nimic. Mi-a luat câteva zile ca să trec de prima jumătate a cărții, care mi s-a părut că trenează plictisitor. E drept că era vorba despre „vârsta de aur a statorniciei”, liniștitul secol 19 în bătrânul imperiu austro-ungar, în care viața curgea molcom și egal de la naștere până la moarte, dar nu neapărat subiectul m-a plictisit, ci stilul plat și sfătos al  scriitorului.

Cinstit, dacă n-ar fi fost cartea de la club aș fi abandonat-o după a doua seară în care am adormit dându-i paginile. Apoi a început primul război mondial, lucrurile s-au mai animat, eu m-am obișnuit cu stilul și mi-am impus s-o termin, așa că iată-mă câteva zile mai târziu terminând cartea și căutând informații suplimentare despre autor. Așa am ajuns să aflu informații interesante despre prima lui nevastă, am văzut și filmul despre el făcut în 2016 și am sfârșit intrigată de personalitatea acestui tip, pe care nu știu dacă să-l admir sau să-l blamez pentru una-alta dintre întâmplările din viața lui. Quite a journey, cum ar zice englezul.

„Lumea de ieri” este până la urmă o carte manifest, izvorâtă din frustrarea acestui pacifist european, intelectual internaționalist în fața absurdului dezastru al celor două războaie mondiale, pe care nu le-a putut preveni și care i-au distrus iremediabil lumea liniștită pe care o iubea. Zweig s-a născut într-o familie de evrei bogați din Austria și a avut libertatea de a se dedica artelor și scrisului fără grija zilei de mâine, întrucât fratele mai mare a fost cel care a preluat afacerile familiei. Cu „sentimentul libertății interioare” moștenit de la tată – unica lui avere după cum spune în carte, deși categoric libertatea asta n-ar fi existat fără averea materială propriu-zisă – Zweig a putut să facă toată viața cam ce a vrut mușchiul lui de scriitor aclamat și celebru de la o vârstă tânără.

Lumea minunată de ieri a lui Zweig este lumea bogaților, chiar dacă, așa cum spune chiar el în carte, „bogăția o savurai având-o și nu afișând-o”. Este lumea celor născuți în familii înstărite, cu drept de vot și bani din aur, care credeau cu sinceritate, zice Zweig, că binele general stătea în decizia lor, dar făcut cu schimbări mici, în ritmul lent al plimbării duminicale cu familia în Prater. Minunata asta de lume s-a dus naibii când socialiștii au dat o voce și drept de vot universal poporului muncitor. De acolo au început schimbările, nu întotdeauna rele, admite Zweig, dar care în timp au stricat iremediabil aerul ăla fin al lumii de ieri.

De altfel de-a lungul cărții, Zweig se ferește să crediteze sau să critice vreun curent politic anume, subliniind mereu să el nu a vrut să intre în politică tocmai pentru a-și păstra independența intelectuală. Chiar și când vizitează URSS povestește cu amuzament și încântare progresul clasei muncitoare, însă admite că nu a intrat în profunzimile regimului, de parcă nici nu și-ar fi dorit asta de fapt. Însă era limpede că alternativele fascism, comunism bolșevic, naționalism versus liberalismul în care crescuse nu erau deloc opțiuni valide. Prin urmare ce-i rămâne lui Zweig să proslăvească sunt: europenismul, drepturile omului, libertatea de gândire și de mișcare, acele lucruri pe care el însuși le prețuia și le practica cu convingere. A fost prolific și multilateral, a scris poezie, teatru, librete de operă, nuvele, articole de presă, romane și destul de multe biografii de oameni celebri din artă, cu care a fost contemporan, ceea ce i-a adus de asemenea notorietate.

Când împlinise 50 de ani era deja cel mai tradus scriitor din lume. Asta se întâmpla între cele două războaie, în deceniul de aur al lui și al Europei lui, anii 20-30, când viața bună își revenea treptat, lumea profita de cuceririle științifice, se dezvolta, oamenii puteau călători liberi oriunde iar lumea era frumoasă. Este perioada în care și Zweig se însoară pentru prima dată, cu Friderike, o femeie de-o vârstă cu el, dar care deja era căsătorită și avea două fete la cei 27 de ani pe care-i aveau amândoi când s-au cunoscut. Femeia a divorțat pentru el și s-au căsătorit cam după zece ani de „vecinătate” de fațadă, ca să nu dea de lucru gurii târgului. Dar în autobiografia lui el nu ne spune asta, că ține la privacy-ul lui. Acolo o arde în continuare cu Europa, cu urmările războiului, cu cum moare o lume și se naște alta, cum „odată cu subțierea valorii banilor începuseră s-o ia la vale toate celelalte valori”, cum fug din țările lor ultimul rege al Austriei și ultimul rege al Germaniei, cum reușesc să treacă cele două popoare peste dezastrul în care fuseseră aduse de primul război mondial etc. Sunt câteva episoade foarte interesante, când Austria și Germania au intrat pe rând în recesiune și li s-au prăbușit monedele, și când bavarezii pe care azi îi admirăm pentru civilizația lor s-au comportat mizerabil cu vecinii lor austrieci. Apoi și austriecii le-au întors-o când le-a venit lor rândul.

Viața bună se cam termină la mijlocul anilor 30, când Zweig începe să vadă semnele viitorului război. Cărțile lui încep să fie interzise, i se percheziționează casa, evreii încep să-și piardă drepturile. Cum fusese și în primul război „imunizat împotriva îmbolnăvirii de entuziasm patriotic”, nu s-a lăsat influențat nici de data asta de lupta ideologică provocată de niște diplomați ageamii și de „brutalii cavaleri ai industriei de armament”. „Nu-ţi rămânea decât un singur lucru: să te retragi în tine însuţi şi să taci atâta timp cât ceilalţi se agitau şi urlau. Nu era uşor. Căci e mai uşor în exil – eu am cunoscut îndeajuns această situaţie – decât să trăieşti singur în patrie”.

Pentru că știa ce urma, dar și pentru că avea cu ce – era cel mai cunoscut scriitor, avea bani, avea relații, prieteni – își părăsește casa din Salzburg în care trăise cei mai frumoși ani și se refugiază pentru început în Anglia, iar de acolo în America. Își lasă nevasta în urmă – nu, nici asta nu spune în autobiografie – și se recăsătorește cu secretara în Anglia, secretară pe care de fapt tot nevasta i-o angajase, dar era mai tânără cu 20 de ani, mai proaspătă, știți rețeta. Cât el era în Anglia, fosta nevastă și fiicele ei reușesc să plece și ele din Austria și să se refugieze la Paris, unde sunt ajutate de prietenul lui Zweig, scriitorul Romain Rolland. Rolland cică îi cere lui Zweig să-și ajute fosta nevastă să ajungă și ea în Londra, dar el refuză, motiv de disensiuni oarecum ireconciliabile între cei doi scriitori prieteni. Până la urmă se pare că le ajută să vină, și pe ea și pe fetele ei, la New York, după ce ajunge și el acolo. Nici despre asta nu scrie în autobiografia lui, ci despre cum vede el mișcările de trupe ale lui Hitler înainte de izbucnirea propriu-zisă a războiului și despre naivitatea diplomaților europeni în fața mașinii de război germane. Părea că nimeni nu e în stare să vadă ce urmează, în afară de Zweig, deși spre deosebire de primul război, în care lumea intrase cu veselie ca la operetă, și ieșise distrusă, în al doilea părea că nu vrea nimeni să intre, dar cu toate astea nimeni nu era în stare să-l oprească pe Hitler.

Cartea conține multă amărăciune de exil și subliniază trist condiția refugiatului în timpul războiului:

mai înainte omul avea un trup și un suflet, azi are nevoie și de un pașaport, altminteri nu e tratat ca om. Când ne strângeam laolaltă, aceiaşi care mai înainte comentam poezii de Baudelaire şi dezbăteam aprins diferite probleme, ne surprindeam discutând despre declaraţii şi permise şi despre alegerea între o viză permanentă şi una de turist; a cunoaşte la un consulat o mică amploiată care putea să-ţi scurteze timpul de aşteptare cântărea în ultimul deceniu mai greu decât prietenia unui Toscanini sau a unui Rolland. Permanent trebuia să te pătrunzi de ideea că tu, născut om liber, eşti obiect, şi nu subiect, că dreptul nostru nu este nimic şi că totul depinde numai de bunăvoinţa autorităţilor”.

Reunită în New York, neobișnuita familie – Zweig, nevasta de-a doua, fosta, fostele fiice vitrege – își unește forțele într-un ultim efort, în 1941, de a-l ajuta pe Zweig să scrie această autobiografie „Lumea de ieri”, după care Zweig și tinerica lui nevastă se retrag în Brazilia, unde decid să se sinucidă împreună, într-o caldă zi de februarie 1942. Se pare că nevasta avea o boală incurabilă, dar nici despre asta nu ne spune nimic Zweig, pentru că autobiografia are un final dulce-amar, în care poți să întrevezi deznădejde și speranță, dar și resemnare. Pesemne nu credea că Europa va mai fi vreodată liberă și fără pașapoarte. „Dar, în definitiv, orice umbră este şi ea un copil al luminii şi numai cine a cunoscut vreme însorită şi vreme întunecată, război şi pace, elan şi prăbuşire, numai acela a trăit cu adevărat.”

Completările pe care eu le-am găsit bine venite după autobiografie se găsesc aici și probabil ar fi și mai multe în cartea scrisă de Friderike după moartea celor doi. Viața ei se pare că nu a fost o poezie, cât mai mult o misiune pe care și-a asumat-o pentru binele soțului ei. A fost zidul izolator între el și lume, pentru ca el să poată crea, cu prețul sacrificării ei ca femeie, scriitoare, jurnalistă. Filmul despre Zweig m-a ajutat să înțeleg mai mult frământările interioare pe care cred că le-a avut omul după ce a fugit din Europa. S-a văzut alungat din limba maternă, iar pentru un scriitor asta echivalează cu o moarte lentă și chinuitoare, și apoi s-a văzut neputincios în fața valului de scrisori și rugăminți venite din Europa arzândă, de la prieteni care-i cereau ajutorul să scape de acolo. Aspectele astea nu se înțeleg cum se cuvine din carte, și fusesem tentată să-l judec cam aspru după experiențele povestite de el și mai ales după tratamentul aplicat primei neveste.

Mai e un aspect controversat tratat în film și explicat oarecum și de el în carte: decizia lui de non-combat civic, luată în al doilea război mondial. În film i se reproșează că nu vrea să condamne public regimul hitlerist și nu este foarte bine explicat refuzul lui. În carte el construiește eșafodajul acestei decizii bazându-se pe experiențele din primul război, în care a constatat că eforturile intelectualilor de a  contracara propaganda sunt inutile. I se părea că predică în pustiu dacă le spune oamenilor ce urmează, pentru că de fapt oamenii nu vor să știe. Prietenii lui vienezii și-au văzut de viață și de cumpărăturile de Crăciun până în momentul invadării Austriei de către Hitler, deși cu câteva luni înainte el își vizitase mama acolo, pentru ultima dată, și încercase să le deschidă ochii oamenilor. Mai târziu, când era în Brazilia la congresul scriitorilor, spune că o condamnare a acțiunilor lui Hitler venită de la căldură, de peste ocean, nu ar avea niciun efect asupra războiului european. Poate că avea dreptate, în fond dacă prin operele lor scriitorii pacifiști nu au putut să-și pună amprenta asupra lumii ca să nu se ajungă la un război, ce folos ar mai fi să se apuce să strige că nu e bine când focul deja arde? Pe de altă parte, dacă niște voci puternice cum sunt ale marilor scriitori, tac în mijlocul războiului, când poate că unora le-ar fi de folos să le audă, atunci care mai e rolul călăuzitor al intelectualului?

Am rămas și eu cu dilema asta după carte și film. În final nu știu dacă Zweig a avut un caracter admirabil sau a fost un egoist care și-a pus libertatea și independența mai presus de oricine și orice, dar datorită lui am descoperit o expresie a lui Rilke, care definește mult mai bine astfel de dileme: „propria glorie, această sumă a tuturor neînțelegerilor care se adună în jurul unui nume”. Pentru că a fost un tip mult prea discret cu propria viață, nu putem să ne facem acum o impresie corectă despre el decât compilând diversele neînțelegeri ale altora despre el. La care, sâmbătă 5 ianuarie, ne adunăm și noi la clubul de carte ca să mai contribuim cu propriile noastre neînțelegeri. Vă aștept la Hanul berarilor, de la 18.00 fix. Scrieți un comentariu dacă veniți, ca să știu câte locuri rezerv la masă.

*

Mi-au plăcut totuși mai multe fragmente din carte, dar l-am păstrat anume pe ăsta care cred că se mai potrivește și azi. Despre ce-au avut ei, ce avem noi și ce am pierdut toți:

… adesea, când stau de vorbă cu prieteni mai tineri din generaţia postbelică, sunt nevoit să-i conving cu forţa că tinereţea noastră, în comparaţie cu a lor, n-a fost nicidecum una privilegiată. Desigur, noi am beneficiat de mai multă libertate în sensul civic decât generaţia de azi, am putut să ne dedicăm netulburaţi artei noastre, înclinaţiilor noastre spirituale, să ne modelăm existenţa într-un mod mai original, mai personal. Noi am putut să ducem o viaţă mai cosmopolită, lumea ne aştepta cu porţile deschise. Noi puteam călători fără paşaport şi permis oriunde pofteam, nimeni nu se interesa de concepţia, originea, rasa sau religia noastră. Noi am avut de fapt nemăsurat mai multă libertate individuală pe care nu numai că am iubit-o, ci am şi folosit-o. Dar, cum spune aşa de frumos Friedrich Hebbel: „Nouă ne lipseşte când vinul, când paharul.” Rar i-au fost date amândouă uneia şi aceleiaşi generaţii; dacă morala îi lasă omului libertate, vine statul cu îngrădirile lui. Dacă statul îi lasă libertate, atunci morala încearcă să-l subjuge. Noi ne-am trăit viaţa mai bine şi mai intens, tineretul de astăzi însă îşi trăieşte mai intens şi mai conştient propria tinereţe.”

Pozele sunt de aici

Etichete: al doilea razboi mondial, autobiografie, club de carte, Friderike Zweig, Lumea de ieri, Primul război mondial, recenzie, Stefan Zweig