O poveste dulce-amară, ca viața

Porecla, de Jumpha Lahiri, aparent o carte despre „crăcănarea” spirituală a unor copii de imigranți în America. În fond, o carte despre noi toți, ăștia care ne trezim prea diferiți de părinții și moștenirea noastră genetică, și nu ne găsim ușor locul în viață.

Ai impresia că va fi o carte despre provocările vieții de imigrant în SUA, venind din îndepărtata și diferita Indie. Pe nesimțite îți dai seama că, deși n-ai fost niciodată în India, trăirile lor îți sunt familiare și începi să ai ciudate senzații de deja vu. Sfârșești cu un nod în gât în papucii fiului care realizează, când e prea târziu, că are mai multe în comun cu părinții lui decât credea.

Dacă ai trăit vreodată aroganța de te crede diferit de părinții și moștenirea ta genetică, o să te regăsești în „Porecla”, cartea scrisă de Jhumpa Lahiri. Poate tocmai asta înseamnă să scrii bine, să reușești să transformi o mică sagă indiano-americană într-o poveste despre devenire și regrete, în care se recunoaște multă lume.

Povestea e de o simplitate captivantă. Ashoke e un tânăr indian căruia îi plac scriitorii ruși, moștenind dragostea pentru cărți de la bunicul lui, care-i spunea că de aia există cărțile pe lume, ca să ai posibilitatea să călătorești  fără să te deplasezi din casa ta. Are un accident de tren din care scapă cu viață, crede el, numai datorită faptului că citea o carte de Gogol, în loc să se culce în cușetă ca toți ceilalți.

După un an de convalescență, Ashoke decide să nesocotească învățăturile bunicului și să plece să vadă lumea pe viu. Ajunge în SUA unde își face doctoratul în matematică, dar nu se rupe complet de tradițiile bengaleze. Acceptă să fie însurat cu Ashima, o studentă din Calcutta care acceptă și ea să-și pună toate visele bengaleze în cui ca să-și urmeze bărbatul hărăzit de părinți.

Viața lor, în anii 60 într-o suburbie bostoneză înghețată, e complet diferită de lumea indiană. Ashima trăiește drama dezrădăcinatului incapabil să se adapteze la un stil de viață pe care-l respinge prin toți porii, dar în care se complace pentru că datoria față de soț și familie e mai presus de propria identitate.

Pentru că este o străină, Ashima începe să-și dea seama că existența este un fel de sarcină pe termen lung – o așteptare perpetuă, o povară permanentă, un sentiment continuu de indispoziție. Este o responsabilitate permanentă, o paranteză în ceea ce a fost odată o viață obișnuită, doar pentru a descoperi că viața de dinainte a dispărut și a fost înlocuită de ceva mult mai complicat și mai obositor. Ca atunci când ești însărcinată, a fi străină, e de părere Ashima, provoacă aceeași curiozitate în rândul străinilor, același amestec de milă și respect.”

Vocile celor doi, în narațiunea lui Lahiri, vorbesc și gândesc în bengaleză, tânjind după viața caldă din Calcutta natală. Căsnicia lor se derulează ca într-un film indian, fără efuziuni, fără declarații, reținut, respectuos, cu o grămadă de suferință reprimată. Doar în filmul hollywoodian făcut după carte se sugerează altceva, cum că relația celor doi s-ar fi americanizat într-o oarecare măsură și că în timp căsătoria aranjată de venit una fericită. Eu în carte n-am găsit nimic care să sugereze asta.

Când îl strigă, nu-i rostește numele. Ashima nu se gândește niciodată la numele lui când se gândește la soțul ei, deși știe foarte bine cum îl cheamă. I-a adoptat numele, dar din respect refuză să-i pronunțe prenumele. Este ceva ce o soție bengaleză nu se cuvine să facă. Precum un sărut sau o mângâiere dintr-un film indian, numele soțului este ceva intim și nerostit, care se omite cu inteligență. Și astfel, în loc să-i pronunțe prenumele lui Ashoke, rostește întrebarea care a ajuns să îl înlocuiască și care se traduce prin ~Mă auzi?~.”

Cei doi refuză să împrumute din obiceiurile americane sau să se împrietenească cu americani. Nu au obiceiul de a călători ca să vadă tot ce le poate oferi America aia mare ci, lunile pe care și le iau vacanță la câțiva ani odată preferă să le petreacă tot în India. Păstrează cât pot, la mii de km depărtare de casă, obiceiurile care aici, în Boston, nu înseamnă nimic și sunt privite ca ciudățenii.

Un obicei este ca una dintre bunici să dea numele primului născut al unui cuplu. În cazul lor, bunica bengaleză a pus la poștă o scrisoare ce conținea un nume pentru primul lor născut, însă scrisoarea aia nu a mai ajuns, așa că au fost nevoiți să-i dea un nume „temporar” copilului, un fel de nume de alint, neoficial, încrezători că scrisoarea aia va ajunge vreodată al ei. Nu a ajuns, iar copilul s-a numit Gogol până a ajuns la facultate și a avut voința să și-l schimbe singur. Gogol, numele scriitorului iubit de tată, avea să devină un soi de blestem pentru fiu, care credea că nu reușește să-și împlinească potențialul din cauza acestei pietre de moară.

Am rezonat cu Gogol și iluziile lui pentru că știu ce înseamnă să ai un nume diferit într-o lume destul de conformistă. Când nu vrei să ieși cu nimic în evidență, ci să te identifici cu mediul în care vrei să te integrezi, un nume cu rezonanță neobișnuită te scoate din minți, ți se pare că-ți face numai deservicii. Scriitoarea însăși publică sub un nume prescurtat, pentru că numele ei întreg ar fi probabil prea greu de reținut de public. Realitatea e că exceptând mici miștouri inerente, nimănui nu-i pasă de fapt de numele altuia. Totul e în capul nostru.

Celălalt aspect în care probabil mulți se vor recunoaște în Gogol este cel al despărțirii spirituale de părinți, al fugii de stilul bătrânilor care crezi că te trag înapoi, incapabili să priceapă lumea ta și năzuințele pe care le ai. Nu știu câți ați trecut prin asta. Eu da. Și nimic nu e mai dramatic decât să realizezi după ce unul dintre părinți moare că ai fost un prost și că nu ei erau cei care te trăgeau înapoi.

Calea lui Gogol se desparte de cea a părinților încă din primii ani de grădiniță, când refuză să răspundă la numele „bun” pe care cei doi i l-au ales în cele din urmă, tocmai ca să nu-l facă de râs cu Gogol în lume. Apoi au început fițele pe care toți le avem în adolescență, tinerețe, când familia nu ni se pare cool, iar în cazul lui era vorba și de diferența fundamentală de cultură dintre casă și școală/societate. Mama și tata îi suportă toate ingratitudinile pentru că așa fac părinții, alegând să se mulțumească cu un loc cât mai retras în viața fiului lor.

Au fost dezamăgiți că s-a dus la Columbia. Au sperat că o să aleagă MIT, cealaltă facultate de arhitectură care îl acceptase. Dar, după patru ani petrecuți în New Haven, nu voia să se mute înapoi în Massachusetts, în singurul oraș din America pe care îl știau părinții lui. Nu voia să se înscrie la alma mater a tatălui său, să locuiască într-un apartament din Central Square, cum făcuseră mai demult părinții lui, și să revadă străzile despre care ei vorbesc cu nostalgie. Nu voia să se ducă acasă în week-end, să meargă cu ei la sărbătorile puja și la petrecerile bengaleze, să rămână în lumea lor.”

La facultate evită să se împrietenească cu indieni ca el tocmai pentru a nu repeta greșelile părinților. Nu vrea să se autoizoleze într-o comunitate de imigranți, ci să trăiască în stilul țării lui natale, America. Are câteva iubiri pe care le trăiește intens și american, apoi când Ashoke moare pe neașteptate e lovit de un regret pe care inițial nu-l înțelege. Încearcă să compenseze indiferența și răceala cu care-și tratase familia până atunci, petrecând mai mult timp cu Ashima și învățând să accepte cultura în care părinții încercaseră să-l țină fără succes. Sfârșește însurat cu o bengaleză aleasă de mamă, față de care, prin comparație, el se dovedește mai conservator decât se credea. Mariajul eșuează iar Ashima înțelege și acceptă probabil pentru prima dată diferența dintre cele două culturi și avantajul „bunului simț american”:

Din fericire, n-au considerat că e de datoria lor să stea căsătoriţi, aşa cum făcuse generaţia lui Ashoke şi a Ashimei. Nu sunt dispuşi să accepte, să se adapteze, să continue ceva ce nu e idealul lor de fericire. Presiunea a cedat, în cazul generaţiilor următoare, bunului-simţ american.”

Maturizarea  vine odată cu acceptarea propriului destin, cuprins într-un nume pe care l-a urât toată viața. Ne petrecem prima jumătate a vieții încercând să fugim de părinți, ne rușinăm cu ei, doar ca să petrecem restul timpului, de după pierderea lor, în remușcări că nu i-am cunoscut suficient în timpul vieții.  Cartea asta este despre încercările zadarnice de a fugi de noi înșine:

„Dar nu reuşise să se reinventeze pe de-a-ntregul, să scape de numele nepotrivit. Căsătoria lui fusese, de asemenea, un pas greşit. Iar felul în care tatăl lui plecase dintre ei fusese cea mai rea întâmplare dintre toate, ca şi cum pregătirile pentru moarte fuseseră făcute cu mult timp în urmă, în noaptea în care aproape murise, şi tot ce mai rămăsese pentru el era o zi liniştită în care să plece. Iar întâmplările acestea îl construiseră pe Gogol, îi dăduseră formă, îl făcuseră ceea ce e acum. Fuseseră lucruri pentru care e imposibil să te pregăteşti, dar la care poţi privi o viaţă întreagă înapoi, încercând să le accepţi, să le interpretezi, să le înţelegi. Lucruri care nu ar fi trebuit să se întâmple niciodată, care păreau deplasate şi greşite, până la urmă acestea dominaseră, acestea dăinuiseră.”

Gogol și-a amintit în final o zi, din copilăria lui, când Ashoke îl luase până la capătul unui dig, și pentru că nu aveau aparatul de fotografiat cu ei, ca să „păstreze momentul”, tatăl lui i-a spus că va trebui să se bazeze doar pe memorie și să țină minte ziua aia, ca ziua în care au mers acolo de unde nu puteau merge mai departe. Gogol-copilul l-a întrebat cât trebuie să țină minte? Ashoke a râs și a spus că pentru totdeauna. Iar în final cam cu astea rămânem, cu acele momente neimortalizate pe vreo peliculă, ci săpate adânc și îngropate în mintea care le refuză o vreme, pentru ca să le descopere când ai nevoie de ele ca să te regăsești.

Nu e o carte extraordinară, e doar o carte despre viață. Cam amară. Ne vedem sâmbătă, 2 martie, de la 18.00 la braseria Moon de pe malul Dâmboviței, lângă Biblioteca Națională. Dați de veste care veniți.

Etichete: , , , , , , , , ,

One Response la “O poveste dulce-amară, ca viața” Subscribe

  1. IoanaS 02/03/2019 at 14:11 #

    Salutare,
    Eu vin, dar am uitat sa zic.
    Mulțam

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Ziua 4: Și chinez, și ateu, și friguros

Cica daca Adam si Eva ar fi fost chinezi

Azi am explicat unui conclocuitor chinez cum funcționează termoficarea românească; i-am băgat mințile în cap recenzoarei care voia să mă înregistreze doar pentru că trecusem pe la mama, și apoi am bârfit copios cu niște recenzoare bătrâne și puțin ciupite de molii, ca mine 😛

Maidanezul antrenat să fie Saint Bernard

Codruț și nepotul lui, Vasile

Codruț a fost cules de pe străzile din Craiova, în 2004, și a devenit azi unicul maidanez cu atestat de câine de căutare și salvare din dărâmături. O performanță la care ajung maximum 10% din câinii de rasă la nivel internațional.

Din câte încercări reușește un nevăzător să intre la metrou

florin georgescu metrou2

Din cel puțin două, la fel ca noi ăștia care nu nimerim să băgăm cartela cum trebuie în noii turnicheți. Asta de când s-a lansat aplicația gratuită Tandem acces, care le permite nevăzătorilor să folosească metroul ca toată lumea

Prezență inedită a lui Budha la răstignirea lui Iisus la București

soldati-jandarmi

Un Pilat din Pont grăsuț și chel a stârnit polemici în rândul audienței de la răstignirea lui Iisus – ediția 2014

Cum s-a făcut de am aflat povestea Amitei Bhose

AmitaBhose_Vaideeni1980

Fascinanta istorie a unei indience care s-a îndrăgostit de România citindu-l pe Eminescu, a lăsat familie și avere în urmă și a venit să trăiască în comunismul fără apă caldă și curent în căminele din Regie.

Când religia contrazice nevoile societății – eșecul german

biserica catolica

Biserica are monopol pe protecția socială în anumite zone din Germania, așa cum vrea și România să facă. Nemții își dau seama, după 50 de ani, că au greșit.