Nina eroina

Nina Cassian îmi era străină. Îmi aminteam numele ei din Epoca de Aur, când îi cântam versurile în corul pionieresc:

Ro-şu arzătoooor, gal-ben sclipitoooor
şi al-bastru cum e ce-rul fă-ră nooor.
Ro-şu ca de fooooc, gal-ben la mijlooooc
şi al-bastru e al nostru tri-coo-looor. *

Apoi nu mi-am bătut capul să aflu mai multe despre ea, plasându-i numele printre poeți, o specie literară cu care nu m-am omorât niciodată. Spre deosebire de muncitorul de la IMGB, care o avertizează cu mânie proletară că scrie prea poetic și deloc pe înțelesul maselor, ca un Coșbuc sau Eminescu de pildă, eu nici măcar nu m-am ostenit să citesc poezie, darmite să-i înțeleg meșteșugul.

Dar uite că vine momentul potrivit în viață când te lovește revelația. Că Nina Cassian a fost nu numai o simplă poetesă proletcultistă, ci o muziciană, traducătoare, desenatoare, povestitoare… ce mai, un artist complet, multilateral dezvoltat cum ar fi spus tovarășii, dacă i-ar fi recunoscut adevărata valoare la vremea ei. Dar pare-se nu s-a întâmplat așa, dimpotrivă, deși ea a încercat mai bine de jumătate din viață să fie pe placul regimului, cu prețul pierderii „sângelui estetic” în cariera ei, care altfel ar fi plasat-o cu siguranță între geniile literaturii universale, de ar fi fost să nu se nască în România.

Revelația mea s-a numit „Distanța dintre mine și mine”, un film documentar făcut de trei femei talentate, despre o a patra care le și întrece, și pe care-l puteți vedea deja de vreo săptămână în cinematografe. Filmul nu e exhaustiv, ba poate exegeții ninacassianismului au a-i reproșa diverse lacune din viața Ninei, care lor li se par esențiale. Ce reușește mai important filmul ăsta să facă este să-ți deschidă apetitul pentru Nina Cassian, să te facă să o cauți și s-o descoperi singur, acum la cinci ani după moarte, că așa știm noi cel mai bine să ne descoperim valorile. Filmul e un preludiu care te lasă la final mai însetat de Nina. Drept pentru care ieși de la film și-i cumperi jurnalul, „Memoria ca zestre”, apărut la Editura Cărțile Tango.

Filmul, făcut în ultimul an din viața Ninei Cassian, înainte de a muri în 2014, surprinde o Nină de 89 de ani cu răsuflarea tăiată, dar cu același spirit viu, privire aprinsă, umor fin, sinceritate și autoironie pe care i le afli și în imaginile de arhivă, alb-negru, intercalate măiastru între cele filmate în apartamentul din New York în 2013. Ideea documentarului a pornit de la producătoarea Ada Solomon, al cărei soț a crescut sub privirile Ninei, cea mai bună prietenă a mamei lui. Alecu Solomon a furnizat de altfel unele dintre imaginile de arhivă, filmate chiar de el la 2 Mai, locul în care Nina și prietenii își petreceau verile în anii 70-80. Realizarea ideii a fost preluată de Mona Nicoară și de Dana Bunescu, cea din urmă având experiența montării unor filme mari: 4,3,2, Poziția copilului, Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu. Iar harul ăsta se vede din plin și în documentarul despre Nina eroina, așa cum ar fi vrut Ada Solomon să se numească.

S-a numit mai inspirat Distanța dintre mine și mine pentru că în ora aia jumate de spovedanie video, Nina Cassian se revede cu ochii de 89 de ani cum era în plină glorie comunistă, în România din care zicea că nu pleacă decât dacă o dau afară. Au dat-o până la urmă, în 1985, însă până atunci s-au jucat cu mintea ei punând-o să creeze pentru popor. De altfel admite că făcea din convingere, nu era nevoie s-o oblige, pentru că la 16 ani, dintr-un idealism prost canalizat, s-a înscris în Partidul comunist în ilegalitate, crezând în binele suprem, în binele care învinge răul. Iar răul era fascist în perioada aia.

Era o cămaşă de forţă în care intram de bună-voie, asta e problema. N-am pierdut sânge etic, pentru că scriam de bună credinţă prostiile, am pierdut sânge estetic. Cu duiumul.

Nina s-a născut într-o familie de evrei în 1924, iar afirmarea artistică a cunoscut-o în comunism. Cunoscuse prigoana rasială, Holocaustul, dar nu prea și-a dat seama la timp de prigoana socială, a clasei muncitoare la adresa celor diferiți. La bătrânețe a înțeles că de fapt comunismul clamat în România a fost o minciună, dar una la care a pus, după puteri, și ea umărul.

Primele ei poezii au fost criticate dur de regim, care a acuzat-o de formalism. A crezut că regimul are dreptate și s-a străduit să-și schimbe stilul. Metafora era interzisă sub pretextul că e greu de înțeles. A încercat să scrie simplu, pe înțelesul maselor, dar n-a reușit decât să creeze maculatură care nu satisfăceau regimul pe deplin, iar pe ea nici atât. O vreme spune că s-a refugiat în muzică, pentru că acolo criticii nu prea puteau să facă diferența între un do major și un do minor. Unul putea să fie Jos comunismul!, altul Trăiască comunismul! Cartea de copii a fost un alt refugiu, descoperit în epocă și de alți scriitori, cum ar fi Sidonia Drăgușanu. Nina a lăsat în urmă astfel câteva personaje celebre (Ninigra și Aligru, Nică fără frică) și niște copiii fericiți.

Cât era ea de fericită? Nu e o întrebare la care să aflăm răspunsul, dar e cert că avea o impetuozitate care trecea drept fericire și mai ales făcea din femeia asta, destul de urâtă cum se autocaracterizează, o atracție irezistibilă. Așa s-a făcut că au iubit-o câțiva scriitori celebri (Marin Preda, Ion Barbu și un altul pe care nu-l numește în film pentru că „încă mai trăiește”), pe lângă cei trei soți oficiali pe care i-a avut.

Sunt ușor de înțeles unele reacții virulente stârnite de documentarul ăsta. Am citit comentarii ale unora care știu ei mai bine cum ea a fost o răsfățată a regimului comunist și cum nu ar mai avea acum dreptul să vorbească. Pentru că Nina alb negru, din secvențele de arhivă, e o femeie emancipată, dezinhibată, deșteaptă, chiar și pentru vremurile de azi, e o gură de aer proaspăt pe care nu-ți amintești s-o fi văzut la TVR înainte de 89. E o Nina care vorbește liber, cu detașare dar și cu un patos suspect, mai degrabă ironic despre „realizările” socialiste, sau cu pasiune despre literatură și despre așa zisa „lirică feminină”. De ce feminină și nu lirică pur și simplu, ce, e mai prejos asta scrisă de femei decât aia a bărbaților, întreabă ea? De ce nu avem în Istoria literaturii a lui Călinescu și un capitol despre lirica masculină?

Filmul Monei Nicoară este interesant și pentru că prin Nina Cassian reușește să ridice un pic cortina căzută peste anii ăia pe care unii îi regretă azi și care s-au cam uitat. Cum trăiau artiștii, cum trăiam noi toți de altfel, baletul intelectual pe care trebuia să-l faci ca să te poți exprima, să poți scrie. Nina scria din convingere, pentru binele suprem, poezii, imnuri, făcea reportaje, dar nu era totuși oarbă, și mai ales părea slobodă de gură. O arată emisiunile de la TVR, dar și înregistrările ambientale făcute de Securitate în casa ei. Cenzura mai închidea câte un ochi, spune Nina, apoi tot ea admite că asta nu însemna nimic, că și cenzura știa că oricum nu poți răsturna un regim cu o poezie.

Bine, că nici poezia aia nu striga tare „Jos Ceaușescu!”. Și totuși poeziile subversive ale Ninei, de la care se spune că i s-ar fi tras lui Gheorghe Ursu, pentru că le scrisese în jurnalul găsit de Securitate, poeziile alea erau niște copilării. Niște bancuri în versuri ce satirizau cuplul Ceaușescu și care păreau mai degrabă făcute în glumă la cercurile lor de poezie. Cercuri subtile, cum le-a caracterizat nevasta lui Ursu, sau subversive, cum le-au denumit anchetatorii. Unde subtil era tot aia cu subversiv, ca tot ce nu înțelegea clasa muncitoare de la IMGB.

Nina era plecată în SUA cu o bursă Soros (ca să vezi!) în 1985 când a primit vestea că Gheorghe Ursu, cu care era bună prietenă, a murit în anchetă. I s-a transmis să nu se mai întoarcă pentru că e mai bine pentru ea. Asta a prins-o pe picior greșit pentru că nu venise la NY decât pentru câteva luni. Toată viața ei rămăsese aici. Acolo nu era decât o femeie de 60 de ani care nu scria în limba engleză, iar scrisul era singura ei sursă de existență. A trăit într-un azil pentru vârstnici dependenți de ajutoare o vreme, a trăit la limita sărăciei și a crezut că acela va fi sfârșitul. După 90 a încercat să se întoarcă în România dar primirea a fost mai degrabă descurajantă. Aparent fusese o colaboratoare a regimului comunist, numele ei era în toate manualele.

A putut să scrie primele poezii în engleză abia după zece ani, și tot atunci, la 73 de ani s-a recăsătorit pentru ultima oară. Cu managerul filarmonicii din Brooklin, care punctează amuzat în film că multă vreme a fost „domnul Cassian”. Nina pare că-și păstrează stilul jemanfișist până în ultimul cadru. E un om care nu are nimic de pierdut și mai ales care n-a câștigat mare lucru din ceea ce unii cred că a fost. Filmul conține multe note informative, caracterizări ale ei făcute de „prietenii” care o turnau la Securitate. Abia de curând, după moartea Ninei, Mona Nicoară a avut acces la dosarul ei de la CNSAS. Spune că Nina nu a vrut niciodată să știe cine au fost cei care au turnat-o și nici să-și vadă dosarul. Probabil știa, în epocă mulți bănuiau cine sunt turnătorii. Iar pentru unii e mai important ce știu ei că au făcut, nu să vadă cum și li s-a părut altora. Mergeți să vedeți filmul, ca să aflați și voi de la ea mai bine cum a fost.

https://www.youtube.com/watch?time_continue=68&v=ZAUpnG5PSR4

Etichete: amintiri, comunism, Distanța dintre mine și mine, feminism, film documentar, Mona Nicoară, Nina Cassian, pionieri, poezie, proletcultism, slider