Nina eroina

„Distanța dintre mine și mine”, un film documentar făcut de trei femei talentate, despre o a patra care le și întrece. Sau cum o descoperi pe Nina Cassian altfel decât cântându-i imnurile pionierești cu corul școlii.

Nina Cassian îmi era străină. Îmi aminteam numele ei din Epoca de Aur, când îi cântam versurile în corul pionieresc:

Ro-şu arzătoooor, gal-ben sclipitoooor
şi al-bastru cum e ce-rul fă-ră nooor.
Ro-şu ca de fooooc, gal-ben la mijlooooc
şi al-bastru e al nostru tri-coo-looor
. *

Apoi nu mi-am bătut capul să aflu mai multe despre ea, plasându-i numele printre poeți, o specie literară cu care nu m-am omorât niciodată. Spre deosebire de muncitorul de la IMGB, care o avertizează cu mânie proletară că scrie prea poetic și deloc pe înțelesul maselor, ca un Coșbuc sau Eminescu de pildă, eu nici măcar nu m-am ostenit să citesc poezie, darmite să-i înțeleg meșteșugul.

Dar uite că vine momentul potrivit în viață când te lovește revelația. Că Nina Cassian a fost nu numai o simplă poetesă proletcultistă, ci o muziciană, traducătoare, desenatoare, povestitoare… ce mai, un artist complet, multilateral dezvoltat cum ar fi spus tovarășii, dacă i-ar fi recunoscut adevărata valoare la vremea ei. Dar pare-se nu s-a întâmplat așa, dimpotrivă, deși ea a încercat mai bine de jumătate din viață să fie pe placul regimului, cu prețul pierderii „sângelui estetic” în cariera ei, care altfel ar fi plasat-o cu siguranță între geniile literaturii universale, de ar fi fost să nu se nască în România.

Revelația mea s-a numit „Distanța dintre mine și mine”, un film documentar făcut de trei femei talentate, despre o a patra care le și întrece, și pe care-l puteți vedea deja de vreo săptămână în cinematografe. Filmul nu e exhaustiv, ba poate exegeții ninacassianismului au a-i reproșa diverse lacune din viața Ninei, care lor li se par esențiale. Ce reușește mai important filmul ăsta să facă este să-ți deschidă apetitul pentru Nina Cassian, să te facă să o cauți și s-o descoperi singur, acum la cinci ani după moarte, că așa știm noi cel mai bine să ne descoperim valorile. Filmul e un preludiu care te lasă la final mai însetat de Nina. Drept pentru care ieși de la film și-i cumperi jurnalul, „Memoria ca zestre”, apărut la Editura Cărțile Tango.

Filmul, făcut în ultimul an din viața Ninei Cassian, înainte de a muri în 2014, surprinde o Nină de 89 de ani cu răsuflarea tăiată, dar cu același spirit viu, privire aprinsă, umor fin, sinceritate și autoironie pe care i le afli și în imaginile de arhivă, alb-negru, intercalate măiastru între cele filmate în apartamentul din New York în 2013. Ideea documentarului a pornit de la producătoarea Ada Solomon, al cărei soț a crescut sub privirile Ninei, cea mai bună prietenă a mamei lui. Alecu Solomon a furnizat de altfel unele dintre imaginile de arhivă, filmate chiar de el la 2 Mai, locul în care Nina și prietenii își petreceau verile în anii 70-80. Realizarea ideii a fost preluată de Mona Nicoară și de Dana Bunescu, cea din urmă având experiența montării unor filme mari: 4,3,2, Poziția copilului, Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu. Iar harul ăsta se vede din plin și în documentarul despre Nina eroina, așa cum ar fi vrut Ada Solomon să se numească.

S-a numit mai inspirat Distanța dintre mine și mine pentru că în ora aia jumate de spovedanie video, Nina Cassian se revede cu ochii de 89 de ani cum era în plină glorie comunistă, în România din care zicea că nu pleacă decât dacă o dau afară. Au dat-o până la urmă, în 1985, însă până atunci s-au jucat cu mintea ei punând-o să creeze pentru popor. De altfel admite că făcea din convingere, nu era nevoie s-o oblige, pentru că la 16 ani, dintr-un idealism prost canalizat, s-a înscris în Partidul comunist în ilegalitate, crezând în binele suprem, în binele care învinge răul. Iar răul era fascist în perioada aia.

Era o cămaşă de forţă în care intram de bună-voie, asta e problema. N-am pierdut sânge etic, pentru că scriam de bună credinţă prostiile, am pierdut sânge estetic. Cu duiumul.

Nina s-a născut într-o familie de evrei în 1924, iar afirmarea artistică a cunoscut-o în comunism. Cunoscuse prigoana rasială, Holocaustul, dar nu prea și-a dat seama la timp de prigoana socială, a clasei muncitoare la adresa celor diferiți. La bătrânețe a înțeles că de fapt comunismul clamat în România a fost o minciună, dar una la care a pus, după puteri, și ea umărul.

Primele ei poezii au fost criticate dur de regim, care a acuzat-o de formalism. A crezut că regimul are dreptate și s-a străduit să-și schimbe stilul. Metafora era interzisă sub pretextul că e greu de înțeles. A încercat să scrie simplu, pe înțelesul maselor, dar n-a reușit decât să creeze maculatură care nu satisfăceau regimul pe deplin, iar pe ea nici atât. O vreme spune că s-a refugiat în muzică, pentru că acolo criticii nu prea puteau să facă diferența între un do major și un do minor. Unul putea să fie Jos comunismul!, altul Trăiască comunismul! Cartea de copii a fost un alt refugiu, descoperit în epocă și de alți scriitori, cum ar fi Sidonia Drăgușanu. Nina a lăsat în urmă astfel câteva personaje celebre (Ninigra și Aligru, Nică fără frică) și niște copiii fericiți.

Cât era ea de fericită? Nu e o întrebare la care să aflăm răspunsul, dar e cert că avea o impetuozitate care trecea drept fericire și mai ales făcea din femeia asta, destul de urâtă cum se autocaracterizează, o atracție irezistibilă. Așa s-a făcut că au iubit-o câțiva scriitori celebri (Marin Preda, Ion Barbu și un altul pe care nu-l numește în film pentru că „încă mai trăiește”), pe lângă cei trei soți oficiali pe care i-a avut.

Sunt ușor de înțeles unele reacții virulente stârnite de documentarul ăsta. Am citit comentarii ale unora care știu ei mai bine cum ea a fost o răsfățată a regimului comunist și cum nu ar mai avea acum dreptul să vorbească. Pentru că Nina alb negru, din secvențele de arhivă, e o femeie emancipată, dezinhibată, deșteaptă, chiar și pentru vremurile de azi, e o gură de aer proaspăt pe care nu-ți amintești s-o fi văzut la TVR înainte de 89. E o Nina care vorbește liber, cu detașare dar și cu un patos suspect, mai degrabă ironic despre „realizările” socialiste, sau cu pasiune despre literatură și despre așa zisa „lirică feminină”. De ce feminină și nu lirică pur și simplu, ce, e mai prejos asta scrisă de femei decât aia a bărbaților, întreabă ea? De ce nu avem în Istoria literaturii a lui Călinescu și un capitol despre lirica masculină?

Filmul Monei Nicoară este interesant și pentru că prin Nina Cassian reușește să ridice un pic cortina căzută peste anii ăia pe care unii îi regretă azi și care s-au cam uitat. Cum trăiau artiștii, cum trăiam noi toți de altfel, baletul intelectual pe care trebuia să-l faci ca să te poți exprima, să poți scrie. Nina scria din convingere, pentru binele suprem, poezii, imnuri, făcea reportaje, dar nu era totuși oarbă, și mai ales părea slobodă de gură. O arată emisiunile de la TVR, dar și înregistrările ambientale făcute de Securitate în casa ei. Cenzura mai închidea câte un ochi, spune Nina, apoi tot ea admite că asta nu însemna nimic, că și cenzura știa că oricum nu poți răsturna un regim cu o poezie.

Bine, că nici poezia aia nu striga tare „Jos Ceaușescu!”. Și totuși poeziile subversive ale Ninei, de la care se spune că i s-ar fi tras lui Gheorghe Ursu, pentru că le scrisese în jurnalul găsit de Securitate, poeziile alea erau niște copilării. Niște bancuri în versuri ce satirizau cuplul Ceaușescu și care păreau mai degrabă făcute în glumă la cercurile lor de poezie. Cercuri subtile, cum le-a caracterizat nevasta lui Ursu, sau subversive, cum le-au denumit anchetatorii. Unde subtil era tot aia cu subversiv, ca tot ce nu înțelegea clasa muncitoare de la IMGB.

Nina era plecată în SUA cu o bursă Soros (ca să vezi!) în 1985 când a primit vestea că Gheorghe Ursu, cu care era bună prietenă, a murit în anchetă. I s-a transmis să nu se mai întoarcă pentru că e mai bine pentru ea. Asta a prins-o pe picior greșit pentru că nu venise la NY decât pentru câteva luni. Toată viața ei rămăsese aici. Acolo nu era decât o femeie de 60 de ani care nu scria în limba engleză, iar scrisul era singura ei sursă de existență. A trăit într-un azil pentru vârstnici dependenți de ajutoare o vreme, a trăit la limita sărăciei și a crezut că acela va fi sfârșitul. După 90 a încercat să se întoarcă în România dar primirea a fost mai degrabă descurajantă. Aparent fusese o colaboratoare a regimului comunist, numele ei era în toate manualele.

A putut să scrie primele poezii în engleză abia după zece ani, și tot atunci, la 73 de ani s-a recăsătorit pentru ultima oară. Cu managerul filarmonicii din Brooklin, care punctează amuzat în film că multă vreme a fost „domnul Cassian”. Nina pare că-și păstrează stilul jemanfișist până în ultimul cadru. E un om care nu are nimic de pierdut și mai ales care n-a câștigat mare lucru din ceea ce unii cred că a fost. Filmul conține multe note informative, caracterizări ale ei făcute de „prietenii” care o turnau la Securitate. Abia de curând, după moartea Ninei, Mona Nicoară a avut acces la dosarul ei de la CNSAS. Spune că Nina nu a vrut niciodată să știe cine au fost cei care au turnat-o și nici să-și vadă dosarul. Probabil știa, în epocă mulți bănuiau cine sunt turnătorii. Iar pentru unii e mai important ce știu ei că au făcut, nu să vadă cum și li s-a părut altora. Mergeți să vedeți filmul, ca să aflați și voi de la ea mai bine cum a fost.

(*Cântec de steag, muzică şi versuri de Nina Cassian)

Etichete: , , , , , , , , , ,

4 comentarii la “Nina eroina” Subscribe

  1. Alexandra 15/03/2019 at 22:22 #

    cunosti „In tara lui Mura’n Gura ” ?
    sau
    Limba sparga in care a scris poezie ?
    Astept sa vad filmul !!!!!!!!!!!!!!

    • Dollo 15/03/2019 at 22:42 #

      Nu, dar am cumpărat jurnalul, 3 volume, trebuie să-l strecor cumva în viața mea aglomerată de acum 🙂

  2. Motanul 16/03/2019 at 10:50 #

    Comunismul a fost la fel de daunator ca si nazismul sau fascismul. In Romania nu numai a persecutat, torturat si ucis pe cei care nu se comformau tiparului cerut (au ajuns oameni in puscarie si au murit, doar pentru ca au avut ghinionul sa traiasca intr-o regiune a tarii unde erai considerat chiabur daca aveai 2 vaci) dar a impus un tipar in care ti se carea sa fi un robot odiot (dupa cum dovedeste muncitorul din primul filmulet).
    Iar Nina Cassian a fost daca nu unul dintre calaii comunisti, a fost un complice moral al lor.

  3. dodoi 18/03/2019 at 09:23 #

    Nu stiu ce recunoastere a avut in America, dar acum cativa ani, nu-mi aduc aminte daca a fost inainte sau dupa 2014 anul mortii ei, dar cred ca era inainte totusi, eram in metrou in Toronto, Canada cand am vazut o strofa dintr-o poezie de a ei. In metrou impreuna cu reclame se publica si diferiti poeti. Am recunoscut imediat numele ei si am ramas surprins sa aflu ca nu mai este in Romania. Din nefericire nu am facut si alte cercetari despre ea.

    @Motanul N-as fi atat de aspru cu ea. A trait intr-o vreme cand alternativa ar fi fost necunoasterea ei completa, n-ar fi putut sa publice deloc si mai mult ar fi putut ajunge usor in inchisoare si chiar sa moara acolo

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

De ce ea?

tarau-victoriei-an

Povestea neromanțată a unei românce care a făcut pușcărie nevinovată, ca urmare a unui lanț de erori judiciare, deschis în 2000 de o anchetă a procurorului Cristian Panait, închis abia după 15 ani de procese

Cum am fost jefuiți în Valparaiso

20180312_112948

Tâlhăriți de bagaje în piața centrală a celui mai vechi port sud-american, Valparaiso, orașul chilian de patrimoniu UNESCO.

Generaţia „Silicon Valley” de România, după 50 de ani

Politehnica Bucuresti, Falcultatea de Electronica si Telecomunicatii - Generatia 1960 - numai vise

Au absolvit în 1960 Politehnica. Erau 150. Mai târziu unii au emigrat și au ridicat cu creierele lor celebra Silicon Valley din California. Cei care au avut cu adevărat vână de aventurieri au rămas aici, în România. Acum mai sunt vreo 50.

Skopje, Macedonia: sărăcie și statui pe datorie

Prometeu, turiștii și clădirea parlamentului în plan secund

Premierul macedonean ia credite externe ca să clădească identitatea națională cu statui și clădiri impozante, în timp ce țara are 30% șomeri, iar oamenii emigrează ca să trăiască mai bine.

„Căpșunarii” care construiesc metroul din Drumul Taberei

Faur, Gheorghe și Vișovan în fața scutului cu care vor săpa tunelul de metrou

Au plecat de 10-20 de ani din țară, s-au specializat în săpat tuneluri în Spania sau Italia, și acum vin ca specialiști „străini”. Vestea proastă e că vor să plece înapoi. Sunt dezamăgiți că România nu a ajuns Europa din urmă cât timp ei au fost plecați.

O zi la probațiune

alb-negru

Ce face un VIP condamnat cu suspendare, când ajunge în biroul consilierului de probațiune, unde trebuie să-și demonstreze îndreptarea: răspunde la telefon cu „dragă, sunt în oraș, la un interviu, vorbim mai târziu” 😉