Părul sălbatic și omul prea educat

Încă un film elegiac de Nuri Bilge Ceylan într-o Turcie complet diferită de aia colorată, turistică. Despre încercarea fiului de a-și depăși tatăl, despre câtă conștiință, atâta suferință.

Sub umbra părului sălbatic”, ultimul film realizat de celebrul regizor turc Nuri Bilge Ceylan, se lansează vineri, de 8 martie, și în cinematografele românești. Nu e neapărat un film la care să-ți duci femeia, de ziua ei, mai ales dacă vrei să aveți o seară promițătoare după aia. E un film cu mesaj, însă, care trebuie văzut cu răbdare (mare, că are 3 ore) și pregătit să pleci de la el cu încă o piatră pe inimă pe lângă alea pe care le ai deja, ale tale.

Eu am avut senzația că revăd Leviathan, dar unul petrecut în Anatolia. Atmosferă ternă, apăsătoare, acțiune mocnită, corupție soft, dar suficientă cât să contamineze mentalități, personaje oscilând între răzvrătire și abandon în fața sorții, totul într-o supă călduță care nu va da prea curând în clocot câtă vreme fiecare se descurcă cum poate. Nu veți găsi în film colorata, vibranta, savuroasa Turcie turistică, ci veți recunoaște, probabil, griurile de zi cu zi din viața în orice localitate de provincie, golită de sens și de așteptări.

Personajul principal, Sinan Carasu, proaspăt absolvent de facultate, se întoarce în satul natal, în sictir, decis să nu stea prea mult între „bigoții și limitații” de acolo, însă se vede silit să-și prelungească șederea din lipsă de bani și ocupație. A scris o carte, vrea s-o publice dar îi trebuie bani. Bate la diverse uși de „Mecena” locali și pleacă cu coada între picioare când află că o mână o spală pe alta și împreună toacă bani publici, dar cartea lui sau el însuși nu reprezintă nimic în ecuația asta, așa că rămâne cu buza umflată. La propriu, că între timp se bate și cu niște cunoscuți cu care împărțise aceeași fată, pe care o aburise el înainte să plece la facultate, iar acum ea se mărita cu un bogat ca să scape de sărăcie.

Acasă viața e grea, mama și sora nu-și dezlipesc ochii din telenovelele de la televizor, tatăl, profesor, se zbate în chinurile adicției de pariuri, adicție care îi costase cam toată agoniseala familiei. Tatăl este de fapt personajul de la care a plecat ideea filmului, scenaristul scriind inițial povestea propriului tată. Apoi împreună cu regizorul (care e unchiul scenaristului) au decis că cele două personaje, tată și fiu, sunt jumătăți ale aceleiași… pere sălbatice.

E vorba despre disperarea intelectualului cu ceva conștiință de sine în fața absurdului vieții și a lipsei de perspective într-o țară cotropită de corupție, stăpânită prin frică și religie. Spuneam că filmul e lung, cam prea lung după gustul meu, însă mai ales în a doua jumătate are câteva dialoguri miezoase despre conștiință, liber arbitru și religie. Sinan are o discuție despre credință, moralitate și conștiință cu doi imami – foști colegi de școală – care arată cam ca ruptura ideologică din orice țară modernă, în privința religiei. Din dialog pare că imamii sunt destul de conștienți că moralitatea și conștiința nu sunt neapărat legate de religie, însă acceptă să o practice pentru că e lucrativă pentru ei personal, și pentru că este cea mai bună formă de a ține sub control populația.

Fiul încearcă tot filmul să se distanțeze de viața părinților lui, de eșecul tatălui și de stilul de viață limitat pe care-l vede în jur în satul lui, crezându-se mai bun și special. Nu se dă în lături de la nimic pentru asta, inclusiv să-și trădeze la un moment dat propriul tată. Apoi pe nesimțite viața (și armata) îl pune cu botul pe labe. O întâmplare aparent insignifiantă pentru el, dar devastatoare pentru tată, are urmări pentru care fiul nu e pregătit. În final regizorul îți oferă două opțiuni. Alegi să crezi ce-ți convine, dar niciuna nu este plină de speranță. Sau poate că săpatul, de-a surda, în piatră, pe fundul unei fântâni despre care toată lumea spune că nu are apă, este un semn că Sinan refuză să capituleze. Sau că se autoflagelează.

E un film profund, nu e distractiv. Titlul în turcește este inspirat din povestea scrisă de scenaristul Akin Aksu – „Ahlat’in Yalnizligi”, Singurătatea părului sălbatic –  și face trimitere la niște copaci strâmbi, care cresc stingheri și fac roade pocite. Sinan se vede în final pe el, ca și pe taică-su, niște peri sălbatici, neadaptați la mediul în care trăiesc. Filmul a fost nominalizarea Turciei la Oscar 2019, dar se pare că nu a luat niciun premiu, nici acolo, nici la Cannes, deși fanii regizorului care a făcut „Undeva în Anatolia” și „Winter sleep” spun că ăsta ar fi cel mai bun film al lui. Cum vă spuneam, din 8 martie poate fi văzut la cinema.

Etichete: , , , ,

One Response la “Părul sălbatic și omul prea educat” Subscribe

  1. pehash 05/03/2019 at 13:44 #

    Este plin de peri salbatici pe drumul de la Enisala (Yeni Sala) catre Babadag (Baba Dağ). Doar coruptia omniprezenta si clericii habotnici ne mai lipsesc.. 🙂

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

De ce a fost mai bine în iarna lui 54

București în iarna din 1954

Pe vremea aia oamenii știau să-și facă provizii pentru iarnă, să se scoată singuri din rahatul alb și reușeau să îndeplinească și planul în uzină. Acum avem televiziuni de știri al căror unic rol educativ e ăla de a perpetua mentalitatea asistată a cetățeanului care în curând va aștepta să fie șters și la cur de către autoritățile incompetente.

Ziua 7: Facerea de bine e ca recensământul fără CNP

Cuvantul recenzorului de la blocul meu

Azi am recenzat prin telefon o persoană care se afla la coadă la moaștele sfântului x. CNP-ul încă era facultativ.

Ce caută englezii în Grecia

karaoke

În timp ce milioane de estici se dau peste cap să emigreze în vest ca să facă bani, englezi, germani sau canadieni vin în Grecia ca să trăiască decent, în căutarea unui stil de viață care nu le mai e accesibil în propriile țări.

Ziua presei: Cum pui pe butuci o publicație

free press

Îi interzici secțiunea cea mai profitabilă, sub pretextul săvârșirii unei infracțiuni, apoi tărăgănezi ancheta penală și procesul până când concurența îi ia locul. La final nici nu mai contează verdictul judecătorului. Se întâmplă în România.

Plasturii lui Negoiță – cât au costat și de ce s-au dezlipit

lipire-plasturi

50.000 de bucățele de „not so safety walk” cumpărate de la 3M au fost lipite bucată cu bucată de oamenii ADPB, pare-se la fel de prost cum a fost gândită toată lucrarea de pe Bulevardul Unirii

Cu cât ne-a botezat Samsung Biblioteca Națională

Biblioteca Națională Samsung

Statul român plătește un credit de 104 milioane de euro pentru clădirea Bibliotecii Naționale, iar firma Samsung și-a pus numele pe ea, cu câteva televizoare în valoare de 300.000 de euro. O afacere marca Ministerul Culturii și Patrimoniului Național.