Părul sălbatic și omul prea educat

„Sub umbra părului sălbatic”, ultimul film realizat de celebrul regizor turc Nuri Bilge Ceylan, se lansează vineri, de 8 martie, și în cinematografele românești. Nu e neapărat un film la care să-ți duci femeia, de ziua ei, mai ales dacă vrei să aveți o seară promițătoare după aia. E un film cu mesaj, însă, care trebuie văzut cu răbdare (mare, că are 3 ore) și pregătit să pleci de la el cu încă o piatră pe inimă pe lângă alea pe care le ai deja, ale tale.

Eu am avut senzația că revăd Leviathan, dar unul petrecut în Anatolia. Atmosferă ternă, apăsătoare, acțiune mocnită, corupție soft, dar suficientă cât să contamineze mentalități, personaje oscilând între răzvrătire și abandon în fața sorții, totul într-o supă călduță care nu va da prea curând în clocot câtă vreme fiecare se descurcă cum poate. Nu veți găsi în film colorata, vibranta, savuroasa Turcie turistică, ci veți recunoaște, probabil, griurile de zi cu zi din viața în orice localitate de provincie, golită de sens și de așteptări.

Personajul principal, Sinan Carasu, proaspăt absolvent de facultate, se întoarce în satul natal, în sictir, decis să nu stea prea mult între „bigoții și limitații” de acolo, însă se vede silit să-și prelungească șederea din lipsă de bani și ocupație. A scris o carte, vrea s-o publice dar îi trebuie bani. Bate la diverse uși de „Mecena” locali și pleacă cu coada între picioare când află că o mână o spală pe alta și împreună toacă bani publici, dar cartea lui sau el însuși nu reprezintă nimic în ecuația asta, așa că rămâne cu buza umflată. La propriu, că între timp se bate și cu niște cunoscuți cu care împărțise aceeași fată, pe care o aburise el înainte să plece la facultate, iar acum ea se mărita cu un bogat ca să scape de sărăcie.

Acasă viața e grea, mama și sora nu-și dezlipesc ochii din telenovelele de la televizor, tatăl, profesor, se zbate în chinurile adicției de pariuri, adicție care îi costase cam toată agoniseala familiei. Tatăl este de fapt personajul de la care a plecat ideea filmului, scenaristul scriind inițial povestea propriului tată. Apoi împreună cu regizorul (care e unchiul scenaristului) au decis că cele două personaje, tată și fiu, sunt jumătăți ale aceleiași… pere sălbatice.

E vorba despre disperarea intelectualului cu ceva conștiință de sine în fața absurdului vieții și a lipsei de perspective într-o țară cotropită de corupție, stăpânită prin frică și religie. Spuneam că filmul e lung, cam prea lung după gustul meu, însă mai ales în a doua jumătate are câteva dialoguri miezoase despre conștiință, liber arbitru și religie. Sinan are o discuție despre credință, moralitate și conștiință cu doi imami – foști colegi de școală – care arată cam ca ruptura ideologică din orice țară modernă, în privința religiei. Din dialog pare că imamii sunt destul de conștienți că moralitatea și conștiința nu sunt neapărat legate de religie, însă acceptă să o practice pentru că e lucrativă pentru ei personal, și pentru că este cea mai bună formă de a ține sub control populația.

Fiul încearcă tot filmul să se distanțeze de viața părinților lui, de eșecul tatălui și de stilul de viață limitat pe care-l vede în jur în satul lui, crezându-se mai bun și special. Nu se dă în lături de la nimic pentru asta, inclusiv să-și trădeze la un moment dat propriul tată. Apoi pe nesimțite viața (și armata) îl pune cu botul pe labe. O întâmplare aparent insignifiantă pentru el, dar devastatoare pentru tată, are urmări pentru care fiul nu e pregătit. În final regizorul îți oferă două opțiuni. Alegi să crezi ce-ți convine, dar niciuna nu este plină de speranță. Sau poate că săpatul, de-a surda, în piatră, pe fundul unei fântâni despre care toată lumea spune că nu are apă, este un semn că Sinan refuză să capituleze. Sau că se autoflagelează.

E un film profund, nu e distractiv. Titlul în turcește este inspirat din povestea scrisă de scenaristul Akin Aksu – „Ahlat’in Yalnizligi”, Singurătatea părului sălbatic –  și face trimitere la niște copaci strâmbi, care cresc stingheri și fac roade pocite. Sinan se vede în final pe el, ca și pe taică-su, niște peri sălbatici, neadaptați la mediul în care trăiesc. Filmul a fost nominalizarea Turciei la Oscar 2019, dar se pare că nu a luat niciun premiu, nici acolo, nici la Cannes, deși fanii regizorului care a făcut „Undeva în Anatolia” și „Winter sleep” spun că ăsta ar fi cel mai bun film al lui. Cum vă spuneam, din 8 martie poate fi văzut la cinema.

Etichete: cronică film, film, În umbra părului sălbatic, Nuri Bilge Ceylan, Turcia