Undeva, departe, greu de citit

Culegerea de eseuri de călătorie a lui Andrew Solomon, „Undeva, departe”, mi-a făcut cu ochiul datorită subiectului ei. Am propus-o pentru clubul de carte și, ca orice lucru propus de un mic dictator (ce sunt), s-a votat 😉 Glumesc. Cred că toți cei care am votat cartea ne-am luat, ca de fiecare dată, după recenziile entuziaste ale editurii și blogurilor de profil. Și cum să nu-ți placă rezultatul călătoriilor pe șase continente, făcute de domnul Solomon, renumit psiholog, scriitor și profesor anglo-american, cu origini românești de Dorohoi?

S-a dovedit o carte tare greu de parcurs. Și am crezut că e vorba doar despre mine, care am o viață cam plină în ultimul timp, și am reușit cu greu să citesc 20% din carte într-o lună. M-am ambiționat și am dat-o gata abia în ultimele două săptămâni, după ce am decis împreună cu membrii clubului să ne mai dăm răgaz o săptămână, că nimeni nu reușise să ajungă măcar la jumătatea cărții.

Și totuși, cartea în sine are un subiect interesant, iar conținutul e bogat în informații. Solomon provine dintr-o familie înstărită și reușește să călătorească în unele dintre cele mai interesante zone: Rusia, China, Myanmar, Libia, Afganistan, Antarctica, Africa de Sud. Toate în ultimii 25 de ani. A trecut chiar și prin România, cu ocazia lansării unei alte cărți, și a încercat să-și găsească rădăcinile. Rezultatul acestor călătorii a fost publicat în reviste prestigioase americane, de-a lungul timpului, iar cartea de față este o culegere a articolelor de prin reviste, aduse la zi cu câte un epilog scris de Solomon la data publicării cărții – adică 2016, după alegerea lui Trump președinte.

Ce a făcut Solomon în cei 25 de ani din carte e un vis pentru orice ziarist, ba chiar o utopie în zilele noastre, când mă îndoiesc că până și marile reviste americane își permit să trimită un om să documenteze trei luni un articol în lumea largă. Și cu toate astea eu una n-am găsit rezultatul acestei munci în eseurile din carte. Mi s-au părut scrise prost, dezorganizat, fără o structură și în fapt fără prea mare profunzime, unele fiind doar o înșiruire exasperantă de declarații și nume, ca un proces verbal. Rezultatul arată ca o cameră de joacă a unui copil răsfățat, plină de multe jucării, în care nu reușești să vezi aproape nimic tocmai din cauza aglomerației de lucruri scumpe înghesuite în ea.

Deși toate poveștile aveau potențial, unele mai mult decât altele, mi s-a părut că Solomon a trecut razant pe lângă ele. Nu știu să spun dacă dintr-o neputință profesională de ziarist/scriitor sau din altă cauză, dar dat fiind că de regulă la marile case de presă din lume orice text este editat îndelung de profesioniști, mă gândesc că ar fi trebuit să iasă ceva mai de soi din călătoriile astea.

E cert, însă, că mesajul pe care domnul Solomon a vrut să-l transmită l-a transmis, și cel puțin în cazul meu n-a căzut pe loc uscat. Ideea că trăim într-o lume tot mai interconectată, oricât de mult s-ar zbate izolaționiștii, naționaliștii, să construiască ziduri, și că trebuie să folosim asta în beneficiul omenirii, pentru că numai așa evoluăm.  Iar călătoria este modul cel mai bun de a accepta diversitatea lumii și de a-ți învinge temerile.

Alexander von Humboldt, marele naturalist din secolul al XlX-lea, a spus: „Nu există o perspectivă asupra lumii mai periculoasă decât perspectiva celor ce n-au văzut lumea.” Schimbările politice recente pun din ce în ce mai multă putere în mâinile oamenilor care dispreţuiesc în mod public orice privire îndreptată către lume, dintre care un număr mare sunt cei care călătoresc fără să vadă nimic.

Ce spune Solomon în aceste eseuri, scrise după ce petrecea câteva luni în general cu elitele din respectivele zone pe care le vizita sau intervieva diverse grupuri vulnerabile, sunt lucruri de bun simț, cu care probabil rezonăm mulți. Diversitate, deschidere, internaționalism, libertate, democrație…

M-a impresionat partea despre depresie și modul în care ne raportăm toți la ea, diversele modalități de depășire a traumei – de exemplu la femeile nigeriene violate de bărbați din etnia hutu, care au fost infectate cu HIV și au născut copii, fiind apoi respinse și de propriile familii –  și cât de greu reușesc până la urmă oamenii să-și schimbe mentalitatea, să devină cu adevărat liberi, după ce au fost siliți să trăiască într-un sistem opresiv câteva decade.

Când dr Ma Thida, autoare şi activistă birmană, a venit la New York la 18 luni după ce i-am luat un interviu în Myanmar, mi-a spus că a fost zdrobită când şi-a dat seama că nu doar guvernul trebuia să se schimbe — ceea ce se putea întâmpla repede -, ci şi minţile oamenilor îndoctrinaţi de oprimare, iar asta putea dura o generaţie întreagă. Văzând cum oamenii îşi câştigă libertatea, mi-am dat seama cât de glorioasă şi cât de dificilă poate fi această schimbare. Bineînţeles, după ce-ţi câştigi libertatea, trebuie să înveţi să fii liber; după cum spunea Toni Morrison, trebuie să „revendici sinele eliberat”. Mulţi occidentali presupun că democraţia este preferinţa de bază a tuturor şi că va răsări pur şi simplu odată ce toate obstacolele sunt îndepărtate. (George W. Bush şi Tony Blair par să fi acţionat pe baza acestei presupuneri în Irak.) Dovezile contrazic această idee.

Probabil nu-l auziseră pe Brucan al nostru care știa din 1989 că vor mai dura 20 de ani până vom înțelege democrația. Și ce ne-am mai supărat atunci pe el. Solomon a înțeles și el asta călătorind și discutând cu oameni care au trăit preponderent sub dictaturi, sub teroare religioasă sau colonizați cu de-a sila. Mintea omului pare să se schimbe mult mai greu decât un regim pe care mulți îl cred nepieritor.

A treia femeie a zis: „Urăsc îmbrăcămintea asta şi mereu am crezut că voi renunţa la ea imediat ce scăpăm de talibani. Dar, cu timpul, te obişnuieşti să fii invizibilă. Te defineşte. Iar apoi ideea de a deveni din nou vizibilă pare extrem de stresantă.” înainte să se poată petrece vreo schimbare în societate, trebuie să se schimbe multe înăuntrul indivizilor. Schimbarea nu este întotdeauna rezultatul unei eroziuni graduale, ci al înmulţirii unor încercări ratate; transformarea apare doar atunci când două, trei sau zece tentative neizbutite alcătuiesc un salt înainte.

În cele din urmă, după ce ne plimbă în 400 de pagini pe șase continente și ne enumeră toate grozăviile petrecute pe acolo, domnul Solomon conchide oarecum îngrijorat de viitor, cum spuneam, într-un 2016 în care se petrecuseră două mari grozăvii în lumile din care făcea el însuși parte: Brexit și alegerea lui Trump președinte. Autorul își pledează cartea până la capăt, spunând că nu izolarea e soluția pentru problemele secolului 21, ci acceptarea faptului că suntem legați unii de alții mai mult decât ne place să credem, excluderea fiind de natură să afecteze ambele tabere, și exclușii și pe cei ce exclud.

Internaţionalismul nu este un proiect caritabil menit să salveze hoardele nespălate de peste hotare; este acceptarea pragmatică a faptului că soarta naţiunilor a devenit inexorabil de întrepătrunsă, şi că deseori excluderea îi afectează pe cei care exclud la fel de mult ca pe cei excluşi. Într-o lume globală, nici măcar Marea Britanie nu poate fi o insulă de sine stătătoare.

Și, bineînțeles, domnul Solomon pledează în final încă o dată pentru călătorie. Dar una cu mintea deschisă, nu doar cu obiectivele de fotografiat. Ceea ce, desigur, ne dorim mulți dintre noi, dar din păcate nu ne e tuturor la îndemână. Cel puțin nu așa cum i-a fost lui 😉

Nu te acomodezi într-un grup de oameni prefăcându-te că eşti la fel ca ei; te acomodezi atunci când începi un dialog despre diferenţele dintre voi şi când renunţi la supoziţia ca modul tău de viaţă e preferabil faţă de al lor. Călătoria este un ansamblu de lentile corectoare care te ajută să focalizezi realitatea înceţoşată a planetei.

Etichete: Andrew Solomon, calatorii, club de carte, democrație, depresie, recenzie, Undeva departe