(Nu) mai deschidem un cabinet pentru dumneavoastră

Trei ore jumate pe holul camerei de gardă a Spitalului de boli infecțioase Matei Balș din Capitala României. Anul 2019, primăvara.

La intrare, o doamnă corpolentă în spatele unui ghișeu face un triaj sumar, întrebându-te care-i problema. Repetă indiferentă, ca un ecou, ultimele tale cuvinte, dând aprobator din cap ca și când se aștepta să ai fix simptomele alea pe care i le-ai descris, pentru că mai sunt o grămadă care au venit, ca și tine, cu așa ceva. Deci n-ai cum s-o impresionezi cu nițică febră, vărsături și frisoane. Apoi îți înmânează vreo trei foi xeroxate prost față-verso, pe care te invită să le completezi, cu un pix legat cu sfoară la geamul ghișeului. Într-un limbaj birocratic ești pus să-ți dai acordul pentru diverse (că ai fost consultat, informat, ți s-a explicat, ești de acord să-ți fie prelucrate datele medicale în dosarul electronic care nici nu există, ai înțeles și mai ai diverse drepturi…) și ți-l dai pentru că de fapt ai fi în stare să semnezi orice ca să te vadă mai repede un doctor.

Pe masa doamnei e o cutie plină cu măști de pus la gură, dar tu ai venit cu a ta de la farmacia la care ai oprit pe drum, ca să fii sigur că nu pleci de aici și cu ceva în plus. O întrebi pe doamna asistentă dacă e cazul să-ți pui masca pe figură și te privește cu dezinteres: puneți-o!

E aproape ora 14.00, așa scrie pe fișa care ți se înmânează cu datele tale. Ești îndrumat spre un automat, apeși pe butonul pe care scrie „cabinet gardă adulți”, primești bonul de ordine cu numărul 66 și te uiți panicat la cei 25-30 de adulți înșirați pe scaunele ce tivesc holul în fața celor două cabinete. Figuri lungi, suferinde, urmărind din ochi fiecare uniformă albă care iese sau intră în cabinete, așteptând izbăvirea.

Izbăvirea, însă, se lasă așteptată. Micile ecrane de deasupra ușilor celor două cabinete au rămas înțepenite de ceva timp pe numerele 37 și 40. Niciun pacient nu intră și nu iese pe ușile alea. Doar uniforme albe se perindă cu sau fără hârtii în mâini, preocupate, cu treabă. Un tataie care ocupă un scaun jumate (pe jumătatea liberă din celălalt abia o ocupă soția) se rățoiește cu glas surprinzător de puternic pentru un suferind, la un tânăr asistent care iese din cabinetul 2:

– Haide, domnule, nu se mai mișcă numerele alea?! Stăm de la 11 aicea și murim pe holul ăsta, ce fac doctorii ăia înăuntru acolo?

– Păi întrebați un medic, eu nu sunt medic, sunt asistent, îi răspunde tânărul.

– Păi e posibil așa ceva, murim aicea, ce faceți?, continuă tataie.

– Așa este când e codul alb, durează până la 4 ore ca să intrați la un medic. Acum se mai schimbă și turele, explică tânărul.

– PATRU ORE!!!…., sar revoltate alte voci de pe scaune.

– Vă revoltați aici pe hol, dar când intrați la medic înăuntru nu mai spuneți nimic, conchide asistentul și ne lasă în bolile noastre.

Pe la 14.30 vine o doamnă de vârstă mijlocie, care pare doctoriță, și se instalează în cabinetul 1. Două tinerele timorate, care par și ele doctorițe, erau deja instalate în cabinetul 2, dar nu consultau pe nimeni. Doctorița adultă convine cu tinerelele să înceapă să împartă pacienții de pe hol, jumate-jumate. Întreabă cine urmează și se iscă o mică busculadă la ușă, pentru că fiecare considera că urgența lui e mai urgentă. În plus, numerele 37 și 40, blocate pe display-urile de deasupra ușilor, nu mai erau valabile de dinainte de schimbarea turei. La rând venea numărul 45.

A trebuit să intervină agentul de pază, un tip trecut binișor de prima tinerețe, care a intrat cu aer administrativ în cabinetul doctoriței și i-a explicat cum să apese pe pârdalnicul ăla de buton care schimbă cifrele de deasupra ușii, ca să curme măcar suferințele organizatorice de afară. După asta a urmat cabinetul 2 cu aceeași procedură. O voce robotică a început să strige pe rând numerele rămase fără pacienți dintre 37 și 45, de la cabinetul 1, apoi dintre 40 și 46 de la cabinetul 2. S-a auzit până afară, pe trepte, unde așteptau alți pacienți, mai sensibili la aerul închis de pe holul spitalului. Piepturile bolnave de pe hol au început să mai răsufle a speranță.

Dar nu pentru multă vreme. Acele ceasurilor se mișcau mai repede decât doctorițele din cele două cabinete. De la cabinetul 1 a ieșit într-un final pacientul 45, dar de la cabinetul 2, numărul 46 părea fără scăpare. Curând aveam să ne dăm seama că trăim o iluzie că stăm în fața a două cabinete. De fapt doctorița adultă era consultată de cele două tinerele din cabinetul 2, la fiecare pacient pe care-l aveau. Așa se face că de fapt așteptam toți la un singur medic, care se împărțea, cât putea și ea, nu la două, ci la trei cabinete, pentru că mai era și un al treilea pe ușa căruia scria „cabinet urgențe” și acolo erau aduși cu salvarea ăia mai urgenți ca noi ăștia de venisem pe picioarele noastre la camera de gardă.

Iar doctorița adultă, săraca, făcea ce putea. La un moment dat, o femeie a început să țipe la ușă că nu mai poate, că o să-i vină rău și că e musai să fie băgată înăuntru la doamna doctor. Nu i-a venit rău, așa că a mai așteptat după numărul de ordine. În schimb o alta, mai șmecheră, a acostat-o pe doctoriță într-unul din drumurile pe care le făcea cu fișele pacienților, de la cabinet către cabinetul de analize, spunându-i cu o voce joasă și panicată că are un copil de 15 ani cu febră, care trebuie imediat consultat. Doctorița i-a spus să-și aștepte rândul, că va ajunge să fie consultat și copilul ei. Doar că mama a fost mai abilă decât noi ceilalți, așa că s-a postat cu copilul de 15 ani aferent  (un adolescent care se ținea pe picioarele lui la fel ca noi toți) în dreptul ușii cabinetului 1, iar când doctorița s-a întors și a zis: „să intre cine urmează”, mama și fiul de 15 ani au intrat imediat după ea în cabinet.

Rumoare, indignare, stupoare pe hol, unde fiecare constata că femeia cu copilul de 15 ani abia venise, și mare lucru dacă nu cumva nici măcar nu luase bon de ordine. Fiecare a început să se vaiete că și el și-a lăsat copilul, nevasta, amanta singură acasă, și uite că nu se mai bagă în față la consultație, ce tupeu, ce tupeu! Evident toată indignarea s-a consumat cât a durat consultația înăuntru, iar la ieșire nimeni nu a mai zis nimic. În fond consultația fusese consumată. Viitorul le aparține celor cu tupeu. Ei vor supraviețui întotdeauna.

Între timp, noi ăștia cu bonuri de ordine ne mai treceam timpul încercând să ghicim ce diagnostic catastrofal o avea numărul 46, care continua să blocheze cabinetul 2.

– Fetele astea de la cabinetul 2 nu prea se pricep, or fi începătoare, doctorița asta de la cabinetul 1 pare mai profesionistă, opinează o doamnă care acuza ceva dureri de cap.

– Da, plus că are și o vârstă! o aprobă soțul care-i ținea doamnei companie și fișa făcută sul într-o mână.

La intrare au venit doi bărbați, genul biznis/bugetari (în ziua de azi nu prea-i mai deosebești). Unul avea nevoie „urgentă” de ajutor medical – avea un bandaj la un picior. Celălalt îl adusese cu mașina. Când au văzut că e posibil să dureze patru ore până primesc ajutorul, bărbatul cu mașina a început să dea telefoane, „că poate rezolvăm altfel”. N-a reușit, era minivacanță de Paște+1 Mai, nu știu ce doctor nu era disponibil, așa că singura opțiune rămânea așteptarea în rând cu ceilalți. Domnul cu piciorul bandajat nu părea din același aluat cu mama băiatului de 15 ani așa că trebuia să stea la coadă.

După câteva ture în sus și în jos, plictisiți, cei doi se gândesc să plece câteva ore și să revină. Doamna de la ghișeu îi anunță înțepată, de parcă i se tăia din salariu dacă pierdea vreun mușteriu din coadă:

– Dacă plecați trebuie să lăsați aici fișa și vă pierdeți rândul.

– Păi nu plecăm de tot, revenim peste vreo două ore, dacă tot durează atât… zice domnul cu piciorul bandajat.

– Nu se poate, trebuie să lăsați fișa, insistă doamna.

– Bine, o să ne gândim, o anunță celălalt și ies amândoi pe ușă afară.

Vigilentă, doamna de la ghișeu îi urmărește pe geam și constată că indivizii se îndepărtează de clădire. Începe să se impacienteze:

– Uite-i cum pleacă, uite-i cum pleacă! Și le-am zis să-mi lase fișa…

– Cine, doamnă? se autosesizează și agentul de pază, rămas între timp fără activitate, de când ordinea se reinstalase plictisitor între numerele alea de ordine.

– Uite ăia doi care se duc spre poartă, uite-i cum se duc, și le-am zis să nu plece. Domnule, vorbești singur cu ăștia, nu te ascultă! Vorbești la pereți, nu mai există educație…

Agentul de pază se duce după ei și-l aduce înapoi pe bolnav. Celălalt se pare că a reușit să scape. Acum domnul cu piciorul bandajat se plimbă resemnat printre noi, de colo colo, răspunde la telefoane și în general e ca un leu în cușcă.

Între timp numerele de ordine se mai schimbă deasupra ușilor. Numărul 46 a reușit să supraviețuiască consultului amănunțit din cabinetul 2 și e trimis la analize, cu binecuvântarea doamnei doctor de la cabinetul 1. Se avansează vertiginos către numerele 53 și 54. E trecut de ora 4 și doamna doctor e chemată să consulte un bărbat adus de ambulanță. Aflăm toți ce diagnostice are și ce istoric medical, pentru că ambulanțiera îi dă raportul doamnei doctor pe hol. Între timp pe pacient îl taie diareea și scapă de sub observație, la budă. Așa că doamna doctor revine al cabinetul 1, lăsând vorbă la doamna de la ghișeu ca atunci când iese pacientul de la budă să o aștepte, că-l consultă și pe el.

Un pacient exasperat răbufnește către agentul de pază, care-și plimba dotările zdrăngănitoare printre noi:

– Domnule, dar chiar așa nu mai sunt doctori în țara asta, să stăm toți aici atâtea ceasuri la un singur doctor, de ce nu mai aduce, domnule, niște doctori?

– Ehe, și încă acuma e bine, dar să vedeți ce e în decembrie și ianuarie la ușile astea!, explică agentul de pază cu aerul omului care le-a văzut pe toate și a trăit să și povestească.

– Deci acuma nu e aglomerat, zici mata? intervine un alt pacient.

– Nooo, acuma e parfum pă lângă ce e în decembrie și ianuarie!, confirmă agentul.

Între timp doctorița adultă mai dă gata vreo doi pacienți cu numere de ordine, îl vede și pe urgentul cu diareea, mai recheamă un pacient căruia îi ieșiseră analizeze și trebuia să primească tratament. Cabinetul 2 consultă în continuare în ritm de unul pe oră, fapt ce bulversează ordinea bonurilor pentru că atunci când termină ele un pacient și apasă pe buton, aparatul le distribuie automat numărul următor, fără să țină cont că între timp cabinetul 1 avansase cu vreo patru numere în față.

La un moment dat doamna de la ghișeul de triaj vine pe hol și-l caută insistent pe domnul Cutărescu.

– Cine e domnul Cutărescu?

– Eu, răspunde mirat un pacient bandajat la mână.

– Haideți, domnule, puțin la telefon, că vă caută soția, cică nu răspundeți la telefon sau ceva…

– Păi mi s-a descărcat bateria, doamnă, de când aștept aicea, zice omul mergând spre telefonul fix al secției de gardă.

Pe ușa spitalului intră ca o boare proaspătă două fete îmbrăcate elegant. Una dintre ele, fustă mini, tocuri cui, machiaj pronunțat, are pulpa bandajată – fusese mușcată de un câine. Îndeplinesc formalitățile de la ghișeu apoi se îndreaptă încrezătoare spre automatul cu bilete de ordine. Între timp le prinde din urmă și un tânăr companion, care se interesează cât durează, că parcase mașina dar, știți cum e, pe avarii. Fetele aflaseră de la agentul de pază că treaba e bună, dar mai durează.

– Cât? întreabă băiatul.

– Trei-patru ore, îi zice agentul, anticipând voluptos reacția.

– Pfoai de mine! Păi de ce nu mai deschideți un cabinet, ca să meargă treaba mai repede? întreabă tânărul care pesemne lucra în vreun supermarket, că numai acolo se mai deschide încă o casă pentru dumneavoastră, când se face coada prea mare de clienți.

Agentul nu se mai obosește să-i răspundă, îi întoarce spatele și pornește în căutarea altor provocări. E o întrebare la care știm toți răspunsul.

Nouă ne-a venit rândul după trei ore jumătate de așteptare. Am avut noroc și am intrat la doctorița adultă, care ne-a pus diagnosticul rapid și ne-a trimis acasă. A durat mai mult consultația pentru că între „ce vă supără”, „da, aveți o varicelă splendidă” și scrierea tratamentului au intervenit de vreo două ori doctorițele interne de la cabinetul 2, care au intrat ca să-i prezinte doctoriței adulte simptomele pacientului pe care-l consultau ele, să-i spună ce analize i-au recomandat și în final s-o întrebe dacă e corect tratamentul.

Ca o constatare generală, trebuie să remarc condițiile de lucru decente, clădire renovată, cabinete dotate corespunzător, personal amabil. Dar prea puțin pentru necesar. Sau poate că asta o fi norma de așteptare, dacă ești capabil să ajungi pe picioarele tale până la spital, poți să mai aștepți și trei-patru ore până te vede medicul, că în fond n-a murit nimeni de la nițică socializare pe hol.

Etichete: , , , , , , , , , , ,

6 comentarii la “(Nu) mai deschidem un cabinet pentru dumneavoastră” Subscribe

  1. gaga - mic 04/05/2019 at 08:58 #

    Savuroasa povestea! Partea cu rapirea fisei pacientului care e proprietatea doamnei supreme de la triaj e monumentala…
    Pe de alta parte: cabinetul de consultatie specializata e supra si inutil aglomerat cu asistenta medicala primara; muscatura de caine, febra cu varsaturi, febra fara varsaturi, si alte asemenea boli ar fi trebuit sa ajunga, toate si negresit si in primul rand, in cabinetul medicului de familie si nu la specialistul de boli infectioase; rolul specialistului ar fi sa trateze patologii ceva mai simandicoase, mai complicate, mai putin la indemana generalistului; ar mai trebui, desigur, ca generalistul roman sa fie format si capabil sa trateze o muscatura de caine, sa diagnosticheze cauza febrei cu varsaturi, samd.
    Chiar, de ce n-ati mers la medicul de familie?

    • Dollo 04/05/2019 at 09:03 #

      Pentru că pacientul nu are medic de familie și nici asigurare aici, se afla în vizită în Ro, iar boala e totuși una contagioasă, deci recomandările tuturor au fost să ne îndreptăm spre un spital de profil, camera de gardă, fiind o urgență.

    • elenas 05/05/2019 at 05:44 #

      Pentru muscatura de caine este nevoie de un antitetanos si de vaccin antirabic, iar astea se fac la Bals, nu la medic de familie sau alt tip de medic. Rana poate sa o trateze orice asistenta.

  2. dodoi 04/05/2019 at 19:05 #

    Cam asa e si peste ocean in Canada. Poti astepta 4-5 ore. Se face triajul si cand e sa-ti vina randul intri intr-o camaruta mica de consultare (sunt mai multe camarute de consultare una langa alta). Dupa ce ai intrat in camaruta mai ai de asteptat. Acum cativa ani cand am fost cu fiul meu la spital dupa ce a intrat in camaruta de consultare pana sa vina doctorul a adormit. Doctorul e, de regula, un stagiar. Doctorii costa prea multi bani si stagiarii sunt mai ieftini si suficienti de buni sa-si dea seama daca e ceva serios si sa interneze pacientul unde trebuie. Pana-ti vine randul la consultatie te mai intreaba de sanatate o asistenta si-ti mai ia temperatura, pulsul, tensiunea si chiar ti se fac analize de sange. Daca cumva n-ai asigurare ti se cere de la inceput sa platesti cred ca vreo $600.

    Cei ce n-au doctor de familie sau nu se pot duce, nu vor, etc se pot duce la walk in clinic unde depinde de cat e de aglomerat poti astepta de la 30 min pana la vreo 2 ore ca te vada un doctor.

    PS:
    Cat a costat in final consultatia?

    • Dollo 04/05/2019 at 20:27 #

      Nimic, omul are asigurare într-o altă țară UE și urgențele sunt acoperite în acest caz, așa ni s-a spus.

  3. Sorin 06/08/2019 at 16:22 #

    În data de 6 august 2019, medicul rezident Iulia Bodosca de la Matei Balș, camera de gardă, a avut o conduită profund neprofesionistă, jignitoare și agresivă. Nu am crezut să văd vreodată un cadru medical care să facă mistouri pe seama suferinței unui pacient, care să se oprească în mijlocul explicației despre efectul pastilelor pe care le prescria, spunând în batjocură și plictisită „Atâta pot să spun, mai mult nu mai pot…” și să refuze apoi să îmi mai dea orice detaliu despre tratamentul prescris, un medic care mi-a reproșat în cel mai bădărănesc stil că am venit la 5 dimineața, deși ea lucrează la camera de gardă, un medic în permanență în căutare de conflict cu pacientul, care se răstește și se comportă isteric.
    Medicul NU s-a uitat la rană nici o secundă (o mușcătură de pisică care începuse să se umfle foarte tare și se infectase). A început imediat să scrie rețeta, NU m-a întrebat în ce circumstanțe s-a produs leziunea, NU am primit nici un fel de atenție medicală. NU am fost consultat în cabinet, mi s-a scris rețeta la recepție, așteptând în picioare.
    NU m-a întrebat nimic despre istoricul meu medical, prescriindu-mi un antibiotic fără a mă întreba dacă în prezent iau alte tratamente sau sufăr de vreo afecțiune. A scris rețeta, nu mi-a spus absolut nimic despre situația medicală în care eram, nu mi-a oferit nici o informație, nu a pus nici o întrebare despre starea mea, pur și simplu m-a expediat foarte agresivă și zeflemitoare încheind ironic: „Mă duc să plâng.” ca și cum era sătulă de pacienți care o deranjau. Acest comportament este o rușine pentru actul medical. Asemenea oameni nu ar trebui să lucreze cu oameni.

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

De unde ne informăm în epoca dezinformării

informare

Câteva metode de informare alternativă și de verificare a știrilor, pentru aceia debusolați și preocupați să nu se lase manipulați de presă.

Cu prejudecățile la Roma

Vaticanul după ploaie

Cum am cheltuit pensia pe o lună a mamei la o masă de fițe la Pierluigi în Roma

Diferența dintre șpagă și cadou, versiunea polițistului de la rutieră

malecon

O lecție de anticorupție de la doi români indignați, pentru doi polițiști cubanezi înfometați. Plus ultimele experiențe din Cuba, hai, luați de citiți, ca să plec și eu acasă 😉

(III) Clientul român e mitocan și nespălat

sexwork is work

Ultima parte a interviului cu „Profesoara” – una dintre cele mai vechi prostituate din București – face un portret robot al clientului român, de la gunoier și căcănar, până la politician și preot.

Skopje, Macedonia: sărăcie și statui pe datorie

Prometeu, turiștii și clădirea parlamentului în plan secund

Premierul macedonean ia credite externe ca să clădească identitatea națională cu statui și clădiri impozante, în timp ce țara are 30% șomeri, iar oamenii emigrează ca să trăiască mai bine.

Epoca post adevăr, UE ține presa de mână și o încurajează să meargă spre lumină

eu-oficials

Jurnaliști europeni cer Comisiei Europene să-i apere de bogați, de politicieni și de ura cititorilor. UE știe că moartea presei = sfârșitul democrației, dar habar n-are ce e de făcut nici pentru salvarea uniunii, nici a presei.