Discuții complicate despre simplificarea limbajului la poliție

Cum au reacționat polițiștii când li s-a propus să le explice drepturile suspecților folosind și pictograme

Vă povesteam astă iarnă despre un nou proiect în care e implicată organizația la care lucrez, pentru simplificarea limbajului (juridic în principal), astfel încât să-l priceapă și românii de rând. Nu e o treabă ușoară, deși pare, iar în vest se câștigă bani frumoși din chestia asta. La noi încă nu s-au autoproclamat experții în limbaj simplificat, așa cum s-a întâmplat pe afară, dar momentul nu e departe.

Deocamdată, oarecum colateral acestui proiect, noi am organizat o întâlnire a specialiștilor în domeniul juridic, ca să discutăm despre respectarea drepturilor procedurale atunci când ești anchetat la poliție, pentru că există vreo trei Directive europene care reglementează procedurile astea, România le-a ratificat și transpus pe primele două, mai mult sau mai puțin complicat, în legislația națională, iar pe ultima dintre directive ar fi trebuit s-o transpună în lege chiar acum, pe 25 mai, dar evident că încă nu e gata. Printre prevederile acestor directive se numără și informarea suspecților și inculpaților, într-o manieră simplă și eficientă, despre drepturile pe care le au în momentul în care pun piciorul în secția de poliție.

Ei, la întâlnirea asta cu avocați, polițiști și reprezentanți de la Ministerul justiției, a venit și un profesor de drept din UK, englez tipic, calm, politicos, care a prezentat un studiu făcut în mai multe țări (inclusiv România) despre cum se întâmplă în teorie și în practică raporturile astea dintre poliție și suspecți/inculpați. Evident, practica era deficitară cam peste tot, nu numai la noi, din mai multe puncte de vedere: uneori polițiștii omit sau întârzie să cheme un avocat din oficiu atunci când rețin pe cineva, sau îl cheamă pe unul de-al casei despre care știu că nu pune probleme. Alteori se întâmplă ca suspectul să se afle într-o stare nu tocmai potrivită cu ancheta (beat, drogat sau cu alte sensibilități), iar polițiștii să profite de situație și să-i ia totuși declarație, deși ăla clar habar nu are pe ce lume se află. În fine, printre hibele semnalate în studiul ăla se află și informarea deficitară despre drepturile pe care le au oamenii atunci când sunt anchetați. Și anume:

  • dreptul de a tăcea, pentru a nu se autoincrimina – iar asta nu înseamnă că va fi considerat vinovat
  • dreptul la un avocat, ales sau din oficiu
  • dreptul de a fi informat despre fapta de care e acuzat
  • dreptul de a fi văzut de un medic
  • dreptul de a anunța pe cineva că a fost reținut
  • dreptul de a vedea probele, dosarul, de a face contestații etc
  • dreptul de a fi informat despre toate drepturile astea și alte câteva …

Ce v-am enumerat eu aici sunt doar unele dintre drepturile înșirate într-un limbaj scorțos și pe alocuri greu inteligibil, pe aproape cinci pagini A4, într-un Proces Verbal pe care omul îl primește la poliție când e reținut sau arestat. Îi este clar oricui că nimeni nu stă să citească (și să înțeleagă) ce scrie pe paginile alea, în fața organului de anchetă. Iar dacă te afli pentru prima dată într-o astfel de situație, chiar nefiind beat, drogat sau prost, tot ai multe șanse să fii prostit de emoție sau teamă. Prin urmare, legiuitorul european s-a gândit că de aia e bine ca atunci când cineva ajunge într-o astfel de situație să i se explice clar și cu cuvinte cât mai simple ce drepturi are, ca să știe să și le exercite. Iar această sarcină e pusă în seama statului, a organului de anchetă, nu în seama avocatului.

Simplu ca în Codul penal

Poliția (noastră) însă pretinde că asta e treaba avocatului, că de aia e el pe lume, dar că și polițistul își face datoria de a-i citi drepturile de pe foile alea cinci, așa cum zice la procedură. Plus că „le înțelege, sigur că le înțelege, că doar sunt scrise simplu, ca în Codul penal”, mi-a zis un polițist pe care l-am intervievat anul trecut. Nu știu câți dintre voi ați citit Codul penal, dar cum nici avocații nu se înțeleg între ei cu privire la cum sunt interpretate unele prevederi din Codul ăla, e greu de crezut că pentru un profan există sintagma „simplu ca în Codul penal”. Nu degeaba Codul penal e cea mai cerută carte la bibliotecile aresturilor și penitenciarelor din țară. Măcar după ce sunt arestați sau condamnați, oamenii au timp să încerce să deslușească ce înseamnă articolele alea de lege (art. x par.z, indice y din CP) care le-au fost aduse la cunoștință pe repede înainte când au fost anchetați și judecați, și pe baza cărora scrie la sentință că au fost condamnați.

Ca să ajung la subiect, la întâlnirea asta noi am chemat și un traducător/lingvist, specialist în comunicare (găsit cu greu), care s-a apucat să le explice mesenilor cum ar putea fi simplificate cele cinci pagini de drepturi, care sunt regulile de citire la noi (pe diagonală), despre cuvintele cheie care ar trebui îngroșate sau subliniate, despre dimensiunile literelor, alinierea în pagină, numerotarea drepturilor cu cifre, în loc de litere de la A la O și tot așa, astfel încât cetățeanul turmentat (sau nu) să poată citi rapid, înțelege și reține singur informațiile esențiale din documentul ăla. În felul ăsta s-ar ușura și munca polițiștilor, care nu ar trebui să piardă timpul ca să le explice (dacă o fac așa cum susțin ei) drepturile pe care suspecții/inculpații oricum nu le înțeleg.

Pentru exemplificare s-a vorbit și de formularul Miranda – cum le citesc polițiștii americani drepturile suspecților și inculpaților – și s-a prezentat un astfel de cartonaș pe care sunt desenate și niște pictograme care reprezintă drepturile astea, în caz că omul nu le are cu literele. Traducătoarea a spus că nu ar strica să avem și noi pictograme, desigur într-un viitor incert.

Ei, dacă până la Miranda polițiștii aflați în sală au mustăcit și chiar murmurat nemulțumiți, dezaprobând ici colo câte o idee, la auzul cuvântului pictograme o polițistă mai iritată din fire a sărit ca arsă, spunând că „asta ne mai lipsea acum, să stăm să pictăm în procesul verbal! O să fim de râsul judecătorilor în instanțe cu asta!”. N-a fost chip s-o facem să priceapă că pictogramele invocate nu ar cădea oricum în sarcina polițiștilor, să le deseneze ad-hoc în fața suspecților, de fapt ea probabil nu știa sensul cuvântului pictogramă.

De aici a avut loc și o altercație verbală între traducătoare și polițistă, spiritele s-au încins neașteptat și cam neplăcut, așa că la pauză polițista a plecat pur și simplu. A fost una dintre cele mai fierbinți interacțiuni cu poliția la o dezbatere, altfel plicticoasă, oengistică, la care de regulă toată lumea umblă cu mănuși, ca să nu supere autoritățile, că vrei să-ți mai vină și la alte mese rotunde. Oricum, remarcile depreciative ale polițistei la adresa prezentărilor începuseră cu mult înainte de a se ajunge la pictograme, ea părea că venise cu capsa pusă de la început. Probabil fusese sarcină de serviciu să vină să piardă vremea la noi, când ar fi putut petrece timpul mai cu folos, prinzând infractori veroși, iar noi mai mult am enervat-o cu idealismele noastre.

Au rămas, totuși, colegii și șefii ei. Unii dintre ei au fost fie diplomați, fie real interesați de problemă și mi-au cerut să le fac legătura mai departe cu traducătoarea, ca să îi ajute să simplifice într-adevăr formularul de drepturi, ei având deja câteva tentative în sensul ăsta, prin câteva secții de la București. Pentru mine a fost o surpriză să constat că unii polițiști de la baza sistemului sunt refractari la schimbare – sunt atât de obișnuiți cu formularele alea încât dacă ei le înțeleg, nu-i cred pe alții că se poate și mai bine – și că mai degrabă șefii lor sunt cu mintea mai deschisă, dispuși să schimbe ceva. Din punctul ăsta de vedere a fost o surpriză plăcută.

Important e să ne acoperim cu hârtii, nu să priceapă suspectul

Mirarea a venit de și mai sus, de la funcționarii Ministerului justiției prezenți la întâlnire, pe care i-am surprins la un moment dat, în timpul prezentărilor, ironizând pe furiș forma grafică de simplificare propusă de traducătoare. După prezentare, una dintre doamnele de la minister, aproape siderată că există o astfel de propunere, a punctat pătrunsă de forța juridică a cunoștințelor ei de specialitate că nici nu poate fi vorba de o enunțare mai simplă a drepturilor, pentru că „sunt totuși niște drepturi procesual-penale care trebuie redate clar, fără să lase loc la interpretări. Directiva ne obligă la asta. Nu se poate transforma într-un limbaj narativ sau care să depășească cadrul procesual-penal”. Așadar e vorba mai degrabă de a ne acoperi noi cu hârtii, decât de a respecta drepturile unor oameni care, ghinion, nu pricep limbajul juridic.

La întrebarea noastră: OK, și dacă nu vreți să le simplificați (… „nu vă lasă directiva”), cine i le explică suspectului ca să le priceapă? Răspunsul a fost la unison (polițiști și MJ): avocatul! Ce te faci dacă și avocatul consideră că tot ce scrie pe foaia aia e simplu și clar?! Că au fost unii prin sală și de părerea asta.

Aici a intervenit profesorul de drept din UK, care până atunci ascultase în căști, asistând uimit la „dezbaterea” cu scântei dintre noi. „Mărturisesc că nu înțeleg de ce aveți discuții atât de pasionale pe marginea dreptului la informare?!”, a încercat el o glumă englezească. Apoi a spus că nota scrisă trebuie să fie de înțeles din perspectiva suspectului/inculpatului și că e responsabilitatea statului să se asigure de asta, nu a avocatului. În Anglia, zice el, Guvernul s-a consultat cu Barourile avocaților și cu psihologi ca să conceapă o notă de informare ușor de înțeles. „Guvernul nu a dat pur și simplu nota la poliție și a zis: descurcați-vă! Accentul a fost pus pe faptul că suspectul trebuie să înțeleagă. E adevărat că Directiva instituie drepturile, dar oferă un formular orientativ, deci fiecare țară poate să îl facă cum vrea. Nu cantitatea e problema, ci calitatea. Inclusiv pictogramele pot fi de folos”, i-a închis el gura doamnei de la minister.

Cam asta a fost prima interacțiune cu autoritățile române pe tema simplificării limbajului juridic destinat cetățenilor. Dar ăsta e începutul.

Etichete: , , , , , , ,

6 comentarii la “Discuții complicate despre simplificarea limbajului la poliție” Subscribe

  1. Ștefan Brăgărea 25/05/2019 at 11:49 #

    Extrem de interesant, cu atât mai mult cu cât cunosc persoane care NU ȘTIU să se exprime clar și coerent în limba română. Și nu sunt puține…
    Gândiți-vă la modul de exprimare al politicienilor profesioniști, care ar trebui să constituie adevărate modele!
    Din păcate și absolut dezonorant, o mare parte dintre noi preferă să zbiere și să plângă, ceea ce – evident – nu contribuie la rezolvarea problemelor.
    În același timp (o rog pe dna Benezic să mă ierte) nu cred că folosirea pictogramelor va rezolva ceva. Sunt siderat, și suntem siderați, de precaritatea limbajului și a bagajului de cuvinte cu care numeroși (mult prea numeroși) copii părăsesc școala.
    Mare atenție, în educația acestor copii rezidă viitorul nostru!

    • Ady 26/05/2019 at 23:09 #

      nu cred că e doar problema noastră. citeam la un moment dat despre o mamă (în SUA) care s-a dus la școală să facă scandal pt că o profesoară îi spusese copilului ei la ora de biologie că este ”homosapiens”.

  2. Ady 26/05/2019 at 23:06 #

    am citit cândva o carte care se învârtea în jurul unui circ. se povestea la un moment dat că lângă afișul care anunța cu vorbe programul circului (clovni, dresură de lei, cai, etc) erau și semne/pictograme pentru analfabeți.
    vezi peste tot în spațiul public pictograme, de la ”nu arunca chestii pe jos”, ”apasă aici”, ”pe scara rulantă se circulă pe dreapta” până la ”nu claxona” sau mai știu eu ce, pt că de multe ori, oamenii nu citesc avertismentul scris.

    poate e mai bine cu pictograme, poate simplifică niște chestii, dar mie mi se pare că ne întoarce într-un timp în care n-ar cam trebui să ne întoarcem.

    • mihai 27/05/2019 at 11:29 #

      Cuvântul scris este una din uneltele inventate pentru transmiterea ideilor, dar nu este singura și nici nu le poate înlocui pe celelalte. Dacă ar fi așa, literatura nu ar fi fost însoțită de artele vizuale (pictură, sculptură, fotografie, film). Veți argumenta, poate, că pictograma „nu arunca chestii pe jos” nu este artă vizuală. Complet de acord, dar e irelevant: nici textul „nu arunca chestii pe jos” nu este literatură. Ideea însă necesită transmitere, pe orice cale posibilă.

  3. Ady 27/05/2019 at 16:38 #

    nu, în niciun caz. uneori o imagine/pictogramă face cât o mie de cuvinte.
    dar mințile oamenilor sunt ciudate, fac declicuri și asocieri personale, în funcție de ce s-a îndesat în ele anterior.
    pur și simplu atunci când am citit desprea ideea cu pictograme mintea mea a făcut conexiunea asta dubioasă cu semnele pt analfabeți și nu am putut să mă abțin să nu scriu despre asta.

    cu siguranță sunt subiectivă, dar chestia asta cu simplificarea (sau prea multă simplificare) a unui limbaj tehnic (juridic, medical, ingineresc, etc) mi se pare că riscă să ducă în derizoriu anumite profesii.
    simplificarea limbajului e bună, într-o anumită măsură, dar eu aș milita mai mult pe educație. de ce nu s-ar face în școală (încă de la generală, sau primară) un minim de educație juridică?! (la dirigenție, la orele de educație civică sau cum se mai cheamă acum, în loc de religie, nu e musai să se introducă ore în plus). religie se face 12 ani, cât matematică și limba română.

    • mihai 27/05/2019 at 18:42 #

      Educația e bună, neîndoielnic. Din păcate, orizontul ei de acțiune este peste 15-20 de ani, când cei educați pot ajunge în poziția de suspecți, și asta doar dacă pornim de la premisa că reforma educațională propusă nu va fi abandonată între timp. Cu suspecții de acum ce ne facem? Îi considerăm generație de sacrificiu? 🙂

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Minune, în decembrie în sectorul 3 au răsărit părăluțele

flori-negoita

În triunghiurile decupate în gazonul din sectorul 3 astă vară, s-au ofilit begoniile și au răsărit părăluțele. O afacere horticolă de 49 de euro/mp fără TVA.

Moartea iedului, mănânc și trăiesc

cioban-ied

Ciobanul mi-a zis să nu mă uit, că la ei femeile pleacă de acasă când se taie mieii. Am decis să nu-l ascult. Credeam că o să fiu mai tare ca Labiș și n-o să mai pot mânca după asta.

Generaţia „Silicon Valley” de România, după 50 de ani (II)

Bucuria revederii dupa 50 de ani

Noi nu am muncit pentru un regim politic, ci pentru bunăstarea unui popor. Am rămas aici ca o datorie față de cei care ne-au învățat. Însă acum în România specialiștii sunt tratați în bătaie de joc. Eu încă nu sunt pensionar, deci nu simt că atentez la siguranța țării, cum sunt considerați acum pensionarii, cu veniturile lor

Restul de 60% e tăcere

deget

Portret colectiv al celor 60% absenți de la vot: Vine inspecția sanitară și o întreabă pe asistentă dacă anumite aparate de pe care trebuie să ia probe sunt dezinfectate. Asistenta zice că nu, că nu a avut timp. Inspectorul pune mâna pe soluție, dezinfectează aparatul, ia proba și pleacă mulțumit

Pentru Dan. Și pentru toți cei care au murit „ca fraierii” la Revoluție

O bunică de pe strada care-i poartă numele lui Dan

Azi e doar un nume de stradă în Berceni. Pe ea locuiesc oameni. Probabil unii dintre ei s-au enervat acum câțiva ani când au fost nevoiți să-și schimbe buletinele pentru că primăria le schimbase numele străzii.

Dacă-ți iubești copilul

adam si eva

Dacă s-ar face un referendum pentru introducerea în Constituție a dreptului de a fi tras de curent, probabil mi-ar fi greu s-o conving pe mama să nu meargă să voteze. Dar pentru ăsta din 6-7 octombrie nu a trebuit să-i explic că dragostea are forme atât de diverse, încât nu e treaba omului s-o înghesuie într-un tipar alb-negru