Învățare, cartea minune a celor două Americi

Știusem dintotdeauna că tatăl meu credea în alt Dumnezeu. Copil fiind, eram conștientă că, deși familia noastră mergea cu toată lumea la aceeași biserică, religia noastră nu era aceeași. Ei credeau în simplitate; noi o practicam. Ei credeau în puterea vindecătoare a lui Dumnezeu; noi ne lăsam rănile în mâinile lui Dumnezeu. Ei credeau că trebuie să se pregătească pentru A Doua Venire; noi eram deja pregătiți. Știam dintotdeauna că membrii familiei mele erau singurii mormoni adevărați pe care îi cunoscusem vreodată și totuși, dintr-un motiv sau altul, aici, la această universitate, în această capelă, am simțit prima dată cât de mare era prăpastia. Acum înțelegeam: puteam să fiu de partea familiei mele sau a păgânilor, ori cu unii, ori cu ceilalți, dar între ei nu era niciun punct comun.

Tara Westover este noua revelație a Americii, și nu numai, după ce a publicat, anul trecut, o carte de memorii care a rupt lumea în două. „Educated” (tradus în varianta românească „Învățare”) este o carte lăudată de însuși Barak Obama și recomandată de însuși Bill Gates și se află pe noptierele multor celebrități, care au intervievat-o pe autoare în emisiunile lor. Cartea a devenit instant numărul 1 în America, surclasând chiar cartea de memorii a fostei prime doamne, Michele Obama. Tara, o fată modestă crescută într-o familie mormonă din Idaho, neșcolarizată până la 17 ani, a ajuns astfel pe toate ecranele, pe buzele tuturor.

Nu putea lipsi, iată, nici de la clubul nostru de carte.

Povestea e bine spusă, poate prea bine, de aia unii o acuză pe Tara că prea știe să apese fix pe butoanele potrivite ca să-și pună familia la colțul oprobriului public. Este o carte scrisă de fiica educată  (în cele din urmă) și instalată confortabil în rând cu elitele liberale americane, despre copilăria ei într-o familie needucată formal, fanatică, pe alocuri abuzivă, din ruralul conservator american. Este cartea taberei urbane, hipsterești, despre tabăra rurală, îndoctrinată și înapoiată. Este cartea celor două lumi în care se împarte mai nou orice societate, deci a celor două Americi care capătă prin ea încă un soi de combustibil pentru ura reciprocă (de parcă mai era nevoie). Iar culmea actualității ei este că milioanele de cititori, care  au ținut-o în mână și s-au lăsat pătrunși de povestea fantastică a acestei fete, îi pot verifica personajele și le pot trage la răspundere pe Facebook, unde majoritatea dintre ele se află și de unde putem vedea că sunt oameni obișnuiți, care-și continuă viețile la fel, chiar dacă au fost tăvăliți de fiica și sora lor prin cele mai mari audiențe.

Tara este ultimul copil din șapte al soților Westover, o familie mormonă din Idaho, crescută în umbra unui munte maiestuos și a unui tată cam nebun, după toate aparențele. Soții Westover nu-și dau copiii la școală, nu-i duc la doctor, nu cred în medicina modernă, în asigurări și în general în orice formă de guvernare. Cred în Dumnezeul interpretat strict de capul familiei. Tatăl Tarei își supune, manipulează și fascinează familia, chiar dacă pe rând copiii mai mari pleacă de acasă, unii se duc și la școală și iau chiar doctorate (trei copii din șapte au doctorat), iar mama devine o femeie de afaceri de succes, angajând în cele din urmă jumătate din familie în afacerea cu uleiuri esențiale și leacuri homeopate.

Tara își petrece copilăria și adolescența în familie, crește cu poveștile conspiraționiste ale tatălui, își rupe oasele ajutându-l să dezmembreze mașini și să sorteze fier vechi, dar o ajută și pe maică-sa la bucătărie (ca orice femeie) și la preparat leacuri tradiționale din ierburi. Familia se află într-o permanentă pregătire pentru apocalipsă, face provizii, își investește veniturile în mărfuri despre care tatăl lor le spune că vor fi aur atunci când totul o va lua razna. Educația, presupus făcută acasă, nu prea apare în poveste până spre adolescență, când fata începe să vrea mai mult, își găsește câteva slujbe de bonă în oraș și de ajutor la supermarket, și așa descoperă că nu toți oamenii gândesc ca tatăl ei.

Începe cu niște dansuri, dar tatăl e scandalizat și i le interzice, apoi își descoperă vocea și cântă. La început imnuri în biserică, apoi pentru că tatăl devine mândru de ea, câștigă și niște roluri în musicaluri în micul orășel din zona lor. În tot timpul ăsta, în casă se petrec diverse, ca în orice familie, cu diferența că la ei lucrurile grave nu sfârșeau la spital. Accidente de mașină, arsuri, explozii, tăieri de degete sau creieri întinși pe șosele, toate erau rezolvate miraculos de mamă cu leacuri din plante, puse în sticluțe trecute de 50 de ori prin degetele împreunate într-un cerc (pentru energizare).

Tara se extrage din mediul ăsta, mai mult la îndemnul unuia dintre frații care își luase deja doctoratul în inginerie, și ajunge la universitate direct, fără să fi făcut o oră de curs sau să fi dat vreun examen în viața ei. De aia e America țara tuturor posibilităților. E un lucru aproape fantastic, chiar dacă explicat în carte, dar greu de crezut. Tara susține că nu citise până atunci altceva în afară de Biblia și câteva cărți mormone, dar reușește, după doi ani de învățat singură algebră, trigonometrie și gramatică să ia testul de intrare la universitate.

învăţasem de la tatăl meu că o carte trebuie fie adorată, fie exilată. Cărţile de la Dumnezeu – cele scrise de profeţii mormoni sau de Părinţii Fondatori – nu trebuiau atât studiate, cât preţuite, ca un lucru perfect în sine. Fusesem învăţată să citesc cărţile unui om ca Madison ca pe o formă în care să torn ghipsul propriei mele gândiri, care să fie remodelată după modelul lor desăvârşit. Le citeam ca să învăţ ce să gândesc, nu ca să gândesc singură. Cărţile care nu erau de la Dumnezeu era ostracizate; erau un pericol, de o viclenie puternică şi irezistibilă. Pentru a-mi scrie eseul a trebuit să citesc cărţile altfel, fără să cad nici în adoraţie, nici în teamă.

La facultate se transformă curând din aia care-l întreabă pe profesorul de istoria artei ce înseamnă holocaust, în studenta care-l uimește pe un profesor de la Cambridge cu profunzimea ei. Câțiva profesori se lasă vrăjiți de ideea de a repeta cu mica mormonă needucată mitul unui Pygmalion modern și așa ajunge Tara, în numai zece ani de când plecase de acasă, să-și ia și un doctorat în istorie.

Pe cât pare de ușor și magic parcursul universitar, pe atât de greu și dramatic e cel de desprindere de familie. Pentru că deși părinții oscilează în timpul ăsta între a o susține și a-i îngreuna noul drum, Tara se dezvrăjește destul de repede de teoriile tatălui și se înstrăinează tot mai mult de familie. Odată emancipată, Tara vrea să-și exorcizeze și demonii trecutului. Îl acuză pe unul dintre frați de abuzurile fizice și psihice suferite din partea lui în adolescență, iar acuzația asta scindează familia. De fapt pare mai degrabă că o expulzează pe ea din familia care rămâne mai departe strâns unită în jurul fratelui agresor, deși există semne că abuzurile lui nu s-ar fi oprit la Tara.  Dar ea devine o femeie proscrisă, care din cauza educației își pierde rostul menit de Dumnezeu.

Părinții ei fac o ultimă încercare să o „salveze” de ea însăși. Fără succes.

Tatăl meu şi cu mine ne-am uitat la templu. El îl vedea pe Dumnezeu; eu vedeam granit. Ne-am uitat unul la altul. El vedea o femeie osândită; eu vedeam un bătrân dezechilibrat, desfigurat la propriu de convingerile lui. Şi, cu toate acestea, biruitor. Mi-am amintit cuvintele lui Sancho Panza: Un cavaler aventuros este cel care este învins şi apoi se vede a fi împărat.

Acum, când mă gândesc la acel moment, imaginea se înceţoşează şi apoi redevine una cu un cavaler neînduplecat călare pe un armăsar, pornind la o luptă imaginară, lovind umbre, tăind aerul. Are maxilarul ferm, spatele, drept. Ochii sunt înflăcăraţi de convingere, aruncă scântei care ard locul pe care cad. Mama îmi aruncă o privire ștearsă, neîncrezătoare, dar când tata se uită la ea devin un singur gând, amândoi iau la ţintă morile de vânt.

Am traversat terenul şi mi-am lipit palma de piatra templului. Am închis ochii şi am încercat să cred că acest simplu gest poate provoca minunea pentru care se rugau părinţii mei. Că tot ce trebuia să fac era să ating această relicvă şi, prin puterea celui Atotputernic, toate aveau să se rânduiască. Dar nu am simţit nimic. Doar piatra rece.

M-am afundat și eu în familia Westover, după ce am citit cartea, am văzut câteva interviuri ale Tarei, am căutat în profilurile mamei și fraților ei, am citit comentarii ale lor și ale cititorilor care polemizau cu ei pe marginea cărții Tarei, am văzut cum ceilalți doi frați ai ei cu doctorat sunt în continuare „buni mormoni”, au câte o droaie de copii și neveste cuminți. Și am citit și părerea complementară, dar ușor diferită a fratelui ei care a convins-o să meargă la școală, și care susține că de la el lucrurile în familie s-au văzut diferit, dar asta nu înseamnă că sora lui nu are dreptul la propria versiune.

Și m-am întrebat ce a fost diferit în cazul Tarei? De ce ea este excomunicată și frații ei la fel de educați nu? (deși familia susține că ea e oricând binevenită acasă) Și cred că răspunsul în cazul ei este pierderea credinței (cel puțin așa cum o vede tatăl ei), mai mult decât faptul că și-a disecat și expus familia atât de public în cartea asta. Că ea a luat prea în serios „învățarea” și a ținut cu tot dinadinsul să gândească dincolo de poveștile din cărțile religioase cu care și-a început educația. Și le-a scris singură pe ale ei.

Dincolo de aspectele controversate din carte, de a fost sau nu a fost așa cum își amintește ea copilăria ei, partea cea mai răscolitoare a cărții mi s-a părut procesul acestei desprinderi de familie. Pe care, desigur că o trăim toți într-o oarecare măsură în viață, din momentul în care începem să nu mai vedem în părinții noștri persoanele care știu totul, ci să vedem niște bătrâni limitați. Însă de cele mai multe ori asta nu ne izgonește din familie, decât dacă ținem neapărat să ne certăm cu ei că se uită la Antena 3 și votează PSD. Tara a preferat să se rupă de familie și dintr-un sentiment de insecuritate pe care cred că și-l inoculase în preajma lor – fratele violent o amenințase cu moartea – dar probabil mai mult pentru propria sănătate psihică. După ce ani de zile s-a luptat cu gândul că poate chiar e o problemă cu ea, cu memoria ei și cu puterea ei de a înțelege lucrurile, după ani de terapie, a ajuns la acest armistițiu cu ea însăși. Pentru că în ciuda siguranței afișate de ea în toate luările de poziție de după carte, nu știu dacă o astfel de excludere din familie poate fi depășită vreodată.

Cel mai greu moment din acest proces mi se pare cel în care îți dai seama că nu mai poți fi copilul părinților tăi. Echivalează cu pierderea acelei legături protective unice și irepetabile în viață, pentru că oricâți prieteni ai avea, soți, copii, protectori… nimeni, niciodată nu poate înlocui legătura maternă/paternă. Iar momentul în care ei sunt cei care îți refuză această legătură este cu atât mai traumatizant. În carte, Tara definește foarte interesant conceptul ăsta:

Dar ce a intervenit între mine şi tatăl meu este mai mult decât timp sau distanţă. Este o schimbare a oamenilor. Nu sunt copilul pe care l-a crescut tatăl meu, dar el e tatăl care a crescut acel copil.

Mi se pare cea mai frumoasă și totodată tristă definiție a emancipării.

Copilăria Tarei, dincolo de aspectele șocante (care sunt negate de familie), nu este totuși atât de ieșită din comun pentru o mare parte a lumii. Lumea rurală, în care da, nu te speli pe mâini după ce te ușurezi (am văzut o grămadă de orășeni care fac asta), în care nu ajungi la spital pentru multe chestii și nu ești cocoloșit ca un copil răsfățat de oraș, dar asta nu înseamnă că nu ești iubit. Este o lume care trăiește de când lumea așa și n-a pierit, chiar dacă acum scandalizează ipocrit elitele de la oraș.  Deși mi-a plăcut cartea, m-a ținut trează până la 5 dimineața și m-a șocat pe alocuri, sunt tentată să nu-i blamez pe părinții Tarei. Îmi pare că și-au iubit copiii și i-au crescut așa cum i-a dus pe ei capul. În plus, cum se zice și pe la noi, uite că n-a murit nimeni din asta, ba chiar trei din șapte copii în familia aia au ajuns să aibă doctorate, chiar pe la marile universități ale lumii. Nu-i lucru puțin.

Cred că mare parte din succesul nebun pe care-l are cartea se datorează faptului că portretizează tabăra conservatoare, fanatică, exact așa cum se așteaptă lumea liberală să fie. Habotnică, retrogradă, violentă. Ca atare e un instrument ideal de propagandă, nescăpat din vedere, cum spuneam, de marile personalități progresiste. E interesant, însă, că schimbul de membri între cele două tabere funcționează bine mersi: Tara avea toate datele să devină o nevastă mormonă cu șapte copii, ascultătoare de bărbat, dar a devenit o feministă progresistă excomunicată de familie. Transformarea în sens invers e și ea posibilă.

Ne întâlnim duminică, 30 iunie, de la 18.00, la Animaletto, ca să comentăm pe marginea acestei cărți care te ține cu sufletul la gură și te lasă cu un gust amar, indiferent cu care dintre cele două tabere rezonezi.

Etichete: club de carte, educated, educatie, Idaho, învățare, mormoni, parinti, recenzie, relația parinti copii, religie, slider, Tara Westover