Mă apucasem să scriu textul ăsta pe Facebook, dar s-a lungit cam mult și am zis să-l mut aici, că tot nu mai scriu mare lucru pe blogul ăsta de ceva vreme și poate vă era dor de mama pe aici 😉
Acum vreo trei luni mamei i-a fost furat telefonul mobil. Nu știe exact când, dar s-a pomenit fără el după ce a venit de la chioșcul de ziare, unde coborâse să-și cumpere tabloidele preferate, și-l băgase, ca de obicei, în buzunarul de la haină. Telefonul era un jaf vechi, căpătat de la niște prieteni, folosit înainte de copilul lor până se plictisise de el și primise altul mai performant.
Mama l-a primit de bun, că ăla pe care-l avusese înainte fusese tot vechi, dar și mai prost. Practic își făcuse ucenicia de utilizator de smartphone pe cam tot ce era aruncat de alții, pe principiul enunțat tot de ea că „n-are rost să dai banii pe un telefon nou, cât o să mai trăiesc?!”.
Acuma după furt era necăjită și că fusese prădată ziua în amiaza mare, dar și că trebuia să se downgradeze iar la telefonul ăla nasol de dinainte de ăla mai puțin nasol. Am fost mirată să constat cât de mult a afectat-o furtul în sine, dar am putut să înțeleg perfect senzația aia de frustrare pe care o ai în fața unui gest de asemenea inutilitate.
Mi-a zis atunci că-mi dă ea bani să-i cumpăr unul nou, apoi că dacă tot vreau eu să-mi cumpăr unul mai performant îmi dă și ea bani ca să cumpăr eu unul bun și să i-l dau ei pe ăsta al meu… Până la urmă, de ziua mea am zis că merită și ea un cadou cu ocazia împlinirii unei cifre rotunde de la livrarea mea pe lume, așa că i-am cumpărat un telefon nou, nu foarte scump (în jur de 300 de lei) dar cu ecran mare, ca să vadă bine pe el și cu memorie și procesor, ca să nu mai fie probleme mereu cu „țapu” etc.
Ca o paranteză, când l-am cumpărat m-a întrebat vânzătorul dacă vreau să mai dau 50 de lei în plus ca să-i dublez garanția. Adică s-o fac patru ani. L-am întrebat dacă e așa de prost telefonul, să mă aștept să nu țină nici doi ani? Mi-a zis că el nu garantează nici măcar pentru alea mai scumpe din magazin, așa că mi-a cam tăiat cheful, dar tot l-am refuzat cu garanția aia dublă. Parcă o auzeam pe mama că nu mai trăiește ea patru ani cât garanția…
A fost măgulită, totuși, de cadou. A făcut un pic uzualele fițe că e prea mare, că nu mai sună la fel, că hâr, că mâr, până la urmă s-a obișnuit cât de cât cu el. La schimb am primit o prăjitură tradițională cu fructe, pe care o face de regulă de ziua mea. Anul ăsta a folosit multe fructe de #lamoșie (visine, caise, nuci).
Azi când m-am dus să iau prăjitura m-a pus să-i fac poză ca de obicei. Cum are și ea acum ditamai telefonul i-am zis să învețe și singură să-și pozeze isprăvile. Îl ținea în mâini ca pe un ou, i-am dirijat mișcările, am învățat-o nițică încadrare, ceva despre lumină și în final i-a ieșit o poză cu prăjitura în secțiune, că de aia era mândră.
– Și acuma ca s-o trimit cum fac? mă întreabă. Am pus-o să facă click pe diversele săgeți și mi-a trimis mie poza pe Țap. Apoi și-a adus aminte că ar fi vrut să-i trimită unei nepoate poza cu caisele de #lamoșie. Așa că i-am rătat și cum se face să forwardeze o poză primită pe Țap.
După ce a trimis poza, i-am zis să-i scrie și un mesaj nepoatei, ca să înțeleagă și aia despre ce e vorba. I-am arătat din nou cum se scrie, de data asta având avantajul unui telefon mai mare decât ăla pe care și-a amintit de când era ea dactilografă.
Dar nepoata a văzut poza și i-a răspuns, invitându-o la discuții. Așa că acum ar fi trebuit să se angajeze într-o conversație virtuală, or mama era deja epuizată după atâtea click-uri, așa că a închis telefonul cel nou și a conchis ostenită:
– E, gata, ajunge, că am făcut destulă mișcare pe ziua de azi! 🙂
Data trecută, după ce am învățat-o să tasteze, mă gândeam că îmi va cere curând să-i fac cont pe Facebook, dar acum mă gândesc că poate Instagramul i s-ar potrivi mai bine Să-și deschidă acolo o bucătărie virtuală să saliveze instagramerii la ea.
Nimic nu se compara cu prajitura mamei 😉