Peripețiile diasporezului, care a fost surprins acum patru ani de cât de rapid și-a înscris mașina din Germania în România, la Slobozia, continuă. În episodul de azi, aflați cât de surprins a fost că după doi ani de promisiuni, statul român chiar i-a dat banii din timbrul de mediu înapoi, ba și cu o dobândă generoasă. Să mai zică cineva că nu ne primim diaspora cu pâine, sare și dobânzi uimitoare.
De B.I.
Calcând pe urmele lui Tolkien, Sergio Leone, ăla care a scris Matrix și alți mari autori de trilogii, vin și eu cu episodul trei din „Aventura mea și a Marcelei în România”. Deschidem cu un „glimpse in the past” din primul episod. Octombrie 2015, casieria ANAF Slobozia: trebuia să plătesc un timbru de mediu și nu se putea decât cash. M-a salvat bancomatul Reiffeisen, așezat strategic la intrarea în instituție.
Fast forward doi ani în viitor. 2017. Unui prim-ministru al României, și el mare amator de încasări în numerar, îi pica fisa la aproximativ un an după o decizie a CJUE, că ne datorează niște bani: timbrul ăla de mediu încasat în 2015, despre care CJUE zicea că nu prea se pupă cu legislația UE, piața liberă etc. Nu numai asta, dar situația era și urgentă, așa cum sunt adeseori situațiile la noi în guvern. Domnul prim-ministru a rezolvat-o ca pe toate celelalte situații urgente: cu o ordonanță de urgență, mai exact a 52-a urgență pe 2017.
ANAF-ul te vrea înrolat la bănci
A ajuns știrea asta și la mine. La următoarea vizită în orașul natal am trecut pe la ANAF. Am întrebat la Relații cu publicul. Nicio problemă. Da. E adevărată știrea, zice doamna de acolo. Trebuie doar să completați un formular… și vă trebuie un extras de cont. N-am extras de cont pentru că nu scrie pe nicăieri că trebuie și extras de cont, iar eu nici nu am cont în lei. Mă gândisem să dau contul surorii mele pentru această unică tranzacție cu statul român.
– Păi la ce vă trebuie extrasul de cont?
– Ca să vedem că există contul respectiv și că ați completat corect numărul de cont.
– Păi e problema mea dacă scriu contul greșit, și oricum nu am cont în lei, vroiam să vă dau contul surorii mele.
– Ah, nu se poate! Trebuie să fie pe numele dumneavoastră.
– Păi de ce? Dacă sunt banii mei și eu vă indic sub semnătură să îi virați în contul altcuiva, care e problema?
– Păi nu mai putem să îi luăm înapoi dacă contul e pe numele altcuiva.
– Păi de ce să-i luați înapoi? Nu mi-i dați de tot?
– …
– Am un cont în euro pe numele meu. Merge cu ăla?
– Nu. În lei, pe numele dvs.
Ca să vezi. Domnul prim-ministru care nu credea în conturi și în carduri reușise să dea un OUG prin care, ca să-ți iei banii înapoi de la stat, trebuia să ai cont, și musai pe numele tău. În fine, am plecat. Reținusem așa, ca prin vis, parcă de la o reclamă la radio, că ăia de la Libra au un cont în lei gratis pe care poți să-l faci online. Aveam o soluție de back-up și oricum trebuia să revin la Slobozia peste o săptămână. Dar în ziua aia mai aveam de rezolvat câteva treburi prin oraș. La una dintre ele trebuia să aștept, așa că m-am apucat să citesc OUG cu pricina. Nu zicea nimic de extras de cont, contul să fie pe numele celui care face cererea… În drum spre casă am trecut iar pe lângă ANAF și am mai intrat o dată la Relații cu publicul.
– Doamnă, zic, am citit între timp ordonanța aia. Nu zice nimic de extras de cont, de obligativitatea concordanței între titularul contului și cel care are dreptul la restituire… E vreo normă de aplicare a legii care mi-a scăpat, vreun ordin intern al directorului ANAF?
Doamna de la ANAF (ca și cea de la SPCRPCIV…) e genul căreia nu îi plac întrebările „follow up”. Îmi răspunde vizibil iritată de revenirea mea:
– Domnule, eu nu pot să vă arăt dumneavoastră un document în care scrie că trebuie să aveți extras de cont. Dumneavoastră puteți trece ce vreți în formular, dar o să primiți plic acasă de la colegele mele că nu e completat corect și nu o să vă puteți primi banii.
În fața acestui argument am decis să merg pe soluția de back-up. Hai să vedem cât de ușor e să-ți faci cont la Libra.
Băncile te dau pe mâna Biroului de credite
Ajuns la Bucuresti, am accesat site-ul băncii. Da. Exista cont gratis și online. Vrei să-l deschizi acum? Da! Cum te cheamă? Cutarică! Adresa? Aici! O poză a actului de identitate? Poftim! Ai rezidența fiscală în România? Întrebarea asta e echivalentul cuvântului „restaurant” la Fazan. M-a închis. N-am rezidență fiscală în România. Pagina web mă instruiește că trebuie să merg în filială.
Din fericire filiala e la 200 de metri în offline. A doua zi m-am înființat acolo. M-a preluat o domnișoară foarte drăguță. I-am explicat situația.
– Cum nu aveți reședință fiscală în România. Unde aveți?
– În Germania.
– Și aveți acolo un NIF? Îmi trebuie un NIF, altfel nu pot să deschid contul.
– Ce e ăla NIF?
– Număr de identificare fiscală.
– Am ceva care se cheamă „Steuernummer”.
– Păi și aveți vreun document cu numărul ăsta?
– Am un „Einkommensteuerbescheid”. E acasă. Mă duc să-l aduc.
După alte 10 minute am convins-o că ăla ar trebui să fie echivalentul nemțesc al NIF-ului. Domnișoara a introdus numărul indicat de mine, sistemul l-a acceptat. M-a întrebat care este scopul contului. Puțin jenat, i-am spus că e pentru o singură tranzacție. Am de încasat niște bani de la ANAF și atât. Vreți card? Nu vreau card.
În timp ce ea a mai completat ceva prin calculator i-am spus că nu vreau să îmi dea datele pe la alte entități gen Biroul de credit (am citit și eu aici pe blog că unele bănci bifează automat chestia asta într-un formular). M-a asigurat că nici vorbă să se întâmple așa ceva. S-a ridicat de la calculator și mi-a adus de la imprimantă un contract de 64 de pagini A4, printate one-side, ca să simțim că aici eram în offline. L-am semnat fără să-l citesc, sperând că nu mi-am vândut sufletul pentru un cont gratis. După ce i-am înmânat foaia cu semnătura domnișoarei, atitudinea ei s-a schimbat total. Parcă nici nu mai existam. Toată atenția ei a trecut la următorul client care aștepta pe un scaun. Mi-am luat cele 64 de pagini și am plecat. Acasă m-am uitat puțin pe ultimele. Bineînțeles că îmi dădusem acordul ca datele mele să fie procesate de Biroul de Credite. La ăștia nici măcar nu era opțiune. Era trecut direct în contract.
Dar contul funcționa, așa că săptămâna următoare m-am prezentat la ANAF Slobozia având asupra mea un frumos extras de cont pe care scria 0 RON. Era altă doamnă la Relații cu publicul. Am completat formularul de o pagină, doamna l-a verificat, capsat cu extrasul și m-a trimis la registratură. Acolo am primit un bilețel cu numărul de ordine.
Până la urmă vin și banii
În următorii doi ani am mai trecut de vreo două-trei ori pe la ANAF.
– Bună ziua. Ce se mai aude cu taxa aia auto?
– Ah, încă se mai depun cereri… Ah, o să mai dureze la dumneavoastră pentru că ați plătit timbru de mediu și asta e mai la urmă pentru că a fost încasat ultimul…. Poate prin septembrie… Ah, documentele sunt gata dar guvernul nu a alocat fonduri…. Poate prin martie….
Între timp mai intram când și când în contul meu în lei, dar suma era aceeași: 0 RON.
Prin mai anul ăsta (2019), însă, o altă știre: Orlando zicea că o să avem taxa în conturi prin iunie. La câteva zile după asta am găsit în inbox un e-mail de la Libra. Zicea că nu am (mai) avut activitate în cont și că dacă nu fac măcar o operațiune până pe la sfârșitul lui iunie o să-mi închidă contul. Cum ar fi să-mi închidă ăștia contul tocmai acum când s-a hotărât guvernul să aloce banii!?
O fac pe aia cu: „transferă-mi și mie 100 de lei în cont ca să ți-i transfer înapoi” și sper să meargă și să nu-mi închidă Libra contul. N-a mai durat două săptămâni și, ce să vezi: e-mail de la Libra cu subiectul: „Încasare nouă”. În cont – 3186 RON. Exact cât am plătit timbrul de mediu. Ca să vezi, Chiparosul s-a ținut de cuvânt!
A mai trecut vreo săptămâna și iar: „Încasare nouă”. Măi să fie! Încă vreo 870 de lei dobândă. La asta chiar că nu mă așteptam. Am făcut un mic calcul și am văzut că vine cam 6-7% dobânda pe an. Dacă aș fi ținut banii ăștia în euro într-un cont în Germania nu luam mai mult de 1% dobândă. Mă gândeam ce zi bună o fi fost pentru toți samsarii care au adus o grămadă de mașini SH din afară și le-au înscris aici ca să le vândă. Au luat ceva dobândă de la contribuabilul român!
PS: Dacă cumva vă întrebați ce am făcut cu banii, ei bine ei erau cheltuiți deja. Când i-am dat, i-am trecut la pierderi, iar când a anunțat Tudose că îi dă înapoi a fost ca și cum ai găsi primăvara niște bani uitați în buzunarul paltonului de iarnă. Bonus. Așa că în timp ce ieșeam din ANAF, după ce am reușit să depun cererea de restituire, m-am hotărât ca din timbrul de mediu restituit, adăugând și puțină ironie, să îmi cumpăr o mașina cu normă de poluare non-euro, un Oltcit, ceea ce am și făcut în noiembrie 2017.
Am cheltuit banii în avans pentru că am avut încredere că statul român își va respecta promisiunea, mai ales că scrie și în Constituție: creanțele asupra statului sunt garantate. Adică, cu alte cuvinte, creanțele asupra ta, contribuabilule, sunt garantate, că tu le plătești, de cele mai multe ori și cu dobândă. Ai grijă pe cine lași să le facă.
”– Și aveți acolo un NIF? Îmi trebuie un NIF, altfel nu pot să deschid contul.
– Ce e ăla NIF?
– Număr de identificare fiscală.
– Am ceva care se cheamă „Steuernummer”.
– Păi și aveți vreun document cu numărul ăsta?
– Am un „Einkommensteuerbescheid””
am râs de-am leșinat. e așaaaa…… îmi scapă cuvântul exact, dar e cumva special. 🙂
Gresit, corect era „Steueridentifikationsnummer”! Cred.
Un pic greșit, nu-s chiar la fel.
Steuer-ID (Steueridentifikazionsnummer) e echivalentul CNP-ului de la noi: îl primești la naștere (sau dacă ai reședința permanentă în Germania), e format din 11 cifre, e unic, și nu se schimbă până la moarte. Pe ăsta îl poți afla de la biroul fiscal federal central (Bundeszentralamt für Steuern).
Steuernummer e cel primit de la finanțele din orașul de reședință, e format din 13 cifre, și se poate schimba dacă îți schimbi reședința. Pe ăsta îl poți afla de la oficiul local de taxe (Finanzamt).
Na toll 🙂
Traiasca birocratia de pretutindeni! Si la nemti e birocratie mare, dar e (probabil) facuta bine, in stil nemtesc cu raspundere. Imi aduc aminte de un episod din „Dirty money” unde se vorbea despre scandalul diesel. Unul care lucrase pe la VW si avea idee despre cum merg lucrurile pe acolo spunea ca e imposibil ca management-ul sa nu fi stiut de treaba cu motoarele intrucat VW e o companie cu multa birocratie si unde pana si pentru un pix iti trebuie 3 semnaturi. Cert e ca nici pana acum dupa atatia ani nu stim cum s-au petrecut lucrurile. Halal transparenta!
– Și aveți acolo un NIF? Îmi trebuie un NIF, altfel nu pot să deschid contul.
– Ce e ăla NIF?
– Număr de identificare fiscală.
– 123456789123 ia vedeti e bun?
Proaspătă:
La metroul din Atlanta, SUA, îți cumperi bilete de la automatele din stație. Pentru plata cu cardul (cu banda magnetică, evident), ai două opțiuni: credit card sau debit card (pin). Dacă am ales debit card, nu a vrut cu niciunul dintre cardurile mele, fie de debit sau de credit, deși am tastat corect pinul. Dacă am ales credit card, nu mi-a mai cerut pinul ci codul ZIP! Na-ți-o frântă că nu sunt american, deci nu am cod ZIP. Pun mâna pe telefonul din stație și vine cineva să mă ajute. Când află că nu sunt american îmi zice că trebuie să aleg credit card și să bag ZIPul 00000.
Nu-mi dau seama dacă ăsta a fost un bug sau un feature! 😀
Și eu am primit banii de taxă(timbru), dar cu o dobîndă mai mare! Bogdaproste!
Doamne, ce birocratie!
Am avut ceva bani de primit , in Canada, de la stat. In contul meu on line de la fisc m-a intrebat daca nu vreau sa mi vireze on line, dar trebuia sa le dau numarul contului si banca. Am evitat mereu deoarece am considerat ca statul nu trebuie sa stie prea multe desi se poate afla destul de usor. Toate banicile te avertizeaza ca vor furniza informatii despre tine daca fiscul le cere asta. Am incercat sa completez formularul de TVA on line, dar nu stiam sa raspund la niste intrebari si pana la urma l-am completat la telefon deoarece fac asta de ceva ani si sunt familiar cu procesul. Dai telefon si introduci de la tastatura toate datele. Dupa fiecare suma introdusa iti spune suma si te intreaba daca e corecta. Pentru verificarea autenticitatii iti cere sa introduci un cod pe care ti-l trimit ei in fiecare an. Dupa ce am terminat raportarea am primit un numar de confirmare si la cateva saptamani am primit o hartie prin care se validau datele introduse de mine si un cec cu banii care mi se restituiau. Cu cecul m-am dus la banca si l-am depus la ATM bancii. Unele banci, proabil ca si a mea dar nu o folosesc, au aplicatie pe telefon cu care poti lua o poza a cecului si-l depozitezi on line.
Dollo, ce i cu tine asa rar pe Blog?!
Îmi găsesc mai greu cuvintele:)
Am avut un an în care m-am băgat în prea multe profesional și n-a mai rămas timp și de bloggereală. Oricum se scrie prea mult acum…